Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Meridiane:
Eseul ca dar preţios de Elisabeta Lăsconi


Ieşirea din umbră

De aproape două decenii, cu alternanţe spectaculoase, ficţiunea şi confesiunea ocupă alternativ "tronul" şi iau în stăpânire "împărăţia cititorilor". Memorii şi autobiografii, jurnale şi corespondenţă au acaparat lectura tuturor, până când ficţiunea şi-a reinstaurat fascinaţia, prin traduceri din literatura contemporană, prin ieşirea la rampă a scriitorilor români contemporani. Ca exemple - două apariţii editoriale relativ recente, despre care se vorbeşte şi se scrie elogios, ca revelaţii pentru un public larg: Confesiunile unui cafegiu de Gheorghe Florescu şi Cartea şoaptelor de Varujan Vosganian.

Şi, semn de normalitate a vieţii literare de la noi, îşi reiau prezenţa vie, uneori incendiară, istoria şi critica literară: Istoria critică de Nicolae Manolescu, Iluziile literaturii române de Eugen Negrici trec bariera specializării filologice spre marele public. Reeditarea eseurilor lui Alexandru Paleologu (la Cartea Românească), serii de autor Octavian Paler, N. Steinhardt, Valeriu Anania (la Editura Polirom) confirmă că al patrulea gen literar (ori al cincilea?) a ieşit din umbra ficţiunii şi a confesiunii.

În mod firesc, traducerile din spaţii culturale străine semnalează că s-au produs mutaţii, de la perspectiva literară de abordare la una culturală, mai profitabilă, mai spectaculoasă, pentru că acaparează mai multe zone şi domenii, propune conexiuni şi realizează exerciţii interdisciplinare sau chiar transdisciplinare fecunde. O demonstraţie în acest sens o face discret şi eficient o remarcabilă eseistă, Belinda Cannone, prezentă cu două volume de eseuri: Sentimentul de impostură şi Triumful prostiei, în colecţiile "Demonul teoriei" şi, respectiv "Bon ton", vizibile în programul celor două edituri, Art şi Nemira.

Belinda Cannone predă literatură comparată la Universitatea din Caen, a publicat cinci romane, însă premiile care au propulsat-o le-a primit pentru eseuri: L'Écriture du désir (2000, Premiul pentru eseu al Academiei Franceze, 2001), Le sentiment d'imposture (2005, Marele Premiu pentru eseu al Societăţii Oamenilor de Litere, apărut la noi la Editura Art, 2009, traducere de Adina Diniţoiu). Volumul recent, La bętisse s'améliore (2007), a fost publicat cu titlul Triumful prostiei, traducere de Ion Doru Brana (Editura Nemira, 2008).

Cele două cărţi traduse ale Belindei Cannone semnalează că se estompează pragul între publicul ultraspecializat, compus din filologi, şi unul eterogen, cu preocupări şi interese variate, între o paradigmă literară strictă şi una culturală, incertă în graniţele ei, între un tipar precis, clar de structurare şi unul ludic, alunecând spre epic şi liric. În acelaşi timp, eseista nu lasă loc vreunei îndoieli, se sprijină pe tradiţia de secole a moraliştilor francezi, pe revoltele şi teribilismele avangardei, pe rigoare şi fantezie în acelaşi timp. Şi dacă prima carte, Sentimentul de impostură, poate da impresia de caleidoscop, fiind compusă din texte scurte, de 1-2 pagini, cu o remarcabilă fineţe şi economie a alcătuirii fiecărei bucăţi în parte, Triumful prostiei are ca scenariu o poveste a prieteniei şi a amorului trăite ca afinităţi care fac posibile dialogurile şi meditaţiile privind prostia inteligenţei, propensiunea ei spre teritorii neaşteptate, ca politica şi antropologia, estetica şi sociologia ş.a.m.d.


Impostura cu avantajele ei

Sentimentul de impostură pare construit ca un mozaic în care se îmbină portrete pline de strălucire. între ele se strecoară bucăţi mărunte şi aparent şterse, analize splendide ale unor romane sau filme celebre cu observaţii pătrunzătoare despre impostură ca senzaţie ori stare interioară, ca sentiment coagulat şi ca ipostază intelectuală, ca profesionism şi ca blestem dat de propria condiţie. Impostura apare în raport cu un factor, exterior sau interior, şi depistarea distanţei şi a naturii acestui raport dă consistenţă de idei eseurilor.

Impostura devine astfel o grilă aplicată peste opere consacrate cărora le etalează aspecte, articulaţii până acum invizibile. Cel puţin câteva opere literare consacrate se dezvăluie sub alt unghi, răsturnând obişnuinţele de interpretare. Analizând Colonia penitenciară în "Kafka (sau lumea ca impostură)" eseista ajunge la un rezultat şocant (impostura este de partea lumii, ordonată după o lege fără semnificaţie, scop şi obiect, o maşinărie absurdă), pe care îl corelează cu o mărturie de istorie literară: însuşi Kafka s-a simţit zguduit şi uimit de propria viziune.

Alt text, "Tipul negrului alb" investighează printr-o gradaţie a aprofundării personajele din trei romane foarte diferite: Christmas (Lumină de august de William Faulkner), Ruis din Splendoarea Portugaliei de Antonio Lobo Antunes şi Cole Silk (Pata umană de Philip Roth). Tipologia literară exprimă disfuncţiile societăţii şi ideologia impregnată de diferenţe rasiale, drama psihologică a individului şi fantasmele celui supus presiunii din afară şi propriilor impulsuri. Eseistă traversează aici graniţele, de la ficţiune la ştiinţele umaniste, pentru a elucida ipostazele variate ale acestui tip ce tinde să devină constantă.

Texte simetrice, "Castelana" şi "Un bărbat, unul adevărat" insolitează două romane foarte diferite: Rebecca de Daphné du Maurier şi Il Bell'Antonio de Vitaliano Brancati. Drama fiecărui personaj se dezvăluie din condiţia de impostori: tânăra fără nume, doar cu titlul adjudecat prin căsătorie, se confruntă mereu cu imaginea soţiei moarte, care pare că i-a păstrat intactă personalitatea ce umbreşte totul în jur, frumosul Antonio are de purtat altă bătălie: frumuseţea bărbătească proiectează pentru ceilalţi imaginea unui Don Juan şi devine impostură când impotenţa face imposibilă căsătoria.

Belinda Cannone face aici mici studii comparatiste - impostorul la feminin şi la masculin, înscrie operele în tradiţia culturală - cum o dovedesc trimiteri la marii autori veniţi din Sicilia (Pirandello, Leonardo Sciascia), cu referinţe din istoria mentalităţilor şi din studiile de gen. În trecere, punctează şi relaţia cu filmul (ambele scrieri au prilejuit ecranizări faimoase, regizate de Hitchcock în 1940, şi, respectiv, Mauro Bolognini în 1960).

M-am oprit doar la câteva eseuri, m-au interesat în mod deosebit cele care pornesc de la literatură, unul mai incitant ca altul. Cartea întreagă este o invitaţie pentru altă formă de abordare a literaturii (de aceea şi evit termenii ca recenzie ori cronică). Belinda Cannone şi-a găsit o formulă proprie, originală, pe care a impus-o ori prin care s-a impus: propune o valoare culturală, o aplică drept grilă prin care se revizitează cu ochi proaspăt opere literare consacrate. Cu avantaje nenumărate...


Prostia inteligenţei cu tertipurile ei

Cea de-a doua carte oferită cititorilor români are altă structură, complexă şi elaborată, ea se compune din texte care abordează o zonă de interferenţă care intrigă şi amuză: prostia inteligenţei. Imaginează trei personaje - căutătorul, logodnica sa Claire şi un prieten (ori mentor?) Gulliver, care intră în jocul căutării, îi oferă comentarii pertinente şi îi propun idei noi sau dau turnură neaşteptată investigaţiei. Cei doi colorează afectiv, prin iubire şi prietenie, cercetarea şi o coboară într-o viaţă cotidiană a ideilor.

Structura volumului mă îndreaptă spre o analogie cu un ciclu narativ, cel al povestirii cu sertare: există aşadar o tramă ca pretext care prilejuieşte inserţia unui şir de minieseuri, un eşafodaj de sertare şi sertăraşe, unele sofisticate, altele pline ochi de idei, unele care se deschid mai greu, altele rămân întredeschise. Ele prilejuiesc cititorului o experienţă pe care nu a mai trăit-o din copilărie: curiozitatea şi apetitul de a cotrobăi prin sertarele celor mari, cu revelaţii pe care şi pasionaţii, şi amatorii le vor savura.

Presupun că autoarea s-a distrat enorm scriind cartea. Cele două motto-uri te lămuresc că seriozitatea este subminată constant de ironie. Al doilea motto aparţine lui Robert Musil: "Dacă într-adevăr prostia, văzută dinăuntru, n-ar semăna până la a se putea confunda cu talentul, dacă, văzută din afară, n-ar avea toate aparenţele progresului, ale geniului, ale speranţei şi-ale îmbunătăţirii, nimeni n-ar vrea să fie prost şi n-ar exista prostie.".

Însă deliciul îl aduce primul motto (extras dintr-o operă de Georges Courteline) - un dialog formulând paradoxul prostului, pandant la cel al mincinosului:

"Numai idioţii n-au nici o îndoială.

- Sunteţi sigur?

- Absolut sigur."

Investigaţia în acest teritoriu delicat, prostia inteligenţei, începe cu delimitarea temei: "Ce este aşadar prostia? (Dar inteligenţa?)", urmează tatonarea originilor (teorism, actualism, egalitarismul pervertit) şi a mecanismelor, generate de asocierea gândirii cu moda, cu spiritul de turmă şi cenzura, cu subversiunea şi corectitudinea politică. "Muniţia" în suita argumentării o oferă marii autori, filosofi şi moralişti, francezi şi străini - Flaubert, Pascal şi Moličre, Diderot şi Rousseau, Philip Murray şi Elfriede Jelinek.

Iar dacă tot a venit vorba de Flaubert, ne întâmpină o frumoasă interpretare a romanului său neterminat, Bouvard şi Pécuchet, care porneşte de la dubiul privind prostia celor doi, propune apoi interpretarea sa ca anti-Robinson Crusoe, ca replică la iluminismul care şi-a putut aduna toate cunoştinţele într-o Enciclopedie, încheind cu o reflecţie care sesizează analogia eseiştilor de azi dornici să-i critice pe contemporani cu entuziaştii copişti ce provoacă dileme de încadrare (proşti? proşti inteligenţi?).

Belinda Cannone ne reaminteşte şi ne explică de ce multe generaţii din perioade culturale diferite au privit spre Franţa ca la un model, de ce atâţia critici au fost fascinaţi ori seduşi de spiritul francez, de ce mai multe specii înflorind în variate "grădini" (caractere şi reflecţii, eseuri sau jurnale) s-au dovedit greu de egalat. Cele două cărţi de eseuri sunt fructul copt al unei admirale tradiţii ce respiră din fiecare pagină, aromat de curenţii energici ai lumii de azi.