Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Eseu:
Eseul – o proză cu logică inefabilă de Petru Vaida

Mulți autori sunt de părere că eseul nu poate fi definit dată fiind extrema diversitate a acestui gen. Aceasta provine între altele din sfera aproape nelimitată a temelor ce pot constitui obiectul unui eseu. Aproape orice din sfera umanului (nu însă și din lumea extra-umană, fizică) poate fi tratat eseistic.
Pentru exemplificare voi cita câteva titluri din volumul de eseuri al lui Mircea Eliade Oceanografie (1934): Moda bărbătească, Romanul polițist, Despre fericirea concretă, Sex, Originalitate și autenticitate, Despre anumiți celibatari.
O posibilitate de a defini eseul este cuprinsă în însuși numele pe care l-a dat genului întemeietorul său, Montaigne. El a intitulat volumul său Essais, adică „Încercări“.
Th. W. Adorno a subliniat cum cuvântul „încercare“ (în germană: Versuch) se potrivește cu natura eseului: în acest cuvânt „utopia gândirii de a nimeri în plin se combină cu propria failibilitate și propriul provizorat“1; Adorno legitima astfel într-o măsură, o definiție a eseului care să pornească de la cuvântul „încercare“.
Eseul nu revendică rezolvarea definitivă și unică a temei abordate: este numai o „încercare“; alte încercări cu același subiect pot exista, fie că există în fapt, fie că reprezintă o posibilitate de principiu. De aici rezultă caracterul provizoriu al eseului, nu în sensul temporal („ceva ce există un timp, după care este înlocuit de altceva“ – DEX), ci tocmai în sensul posibilității altor scrieri sau eseuri pe aceeași temă.
De regulă, eseul este un text scurt, de până la 10-15 pagini2. Dar dimensiunea nu este o caracteristică definitorie a eseului. Eseu poate fi și o carte de sute de pagini (Pitoresc și melancolie de Andrei Pleșu, pe care Nicolae Manolescu l-a numit în cronica sa din România literară „un superb eseu“), ba chiar de mii de pagini: L’idiot de la famille, de Jean-Paul Sartre, consacrat lui Flaubert, pe care autoarea unui studiu despre această carte, Magdalena Stroe, a numit-o „eseu“.
În virtutea căror criterii pot fi numite „eseuri“ texte de o asemenea amploare? Ele exprimă o viziune personală, și aceasta este o caracteristică definitorie a oricărui eseu, spre deosebire de un studiu (științific, academic), în acesta personalitatea autorului nu se reflectă. Legile mecanicii clasice, „newtoniene“, nu au în conținutul lor nimic din personalitatea lui Newton.
Mai mulți autori admit că eseul are ca punct de plecare o operă deja existentă (o carte, un tablou). Această teză a fost formulată, probabil, pentru prima oară, de Georg Lukács în Despre esența și forma eseului (Über Wesen und Form des Essays, 1911). Ulterior, mai mulți autori au adoptat această caracteristică a eseului, printre care Georg Simmel, Walter Benjamin, Theodor Adorno – la noi: Nicolae Balotă3 , Sorin Vieru4.
Crucială pentru definiția eseului ca gen este deosebirea dintre eseu și studiul științific. Aici intervine problema formei logice a eseului. După Adorno, eseul nu se supune logicii discursive, nu se desfășoară deductiv (Der Essay als Form). Din punct de vedere gramatical, sintactic, propozițiile eseului „nu sunt subordonate, ci coordonate“.
Această teză mi se pare convingătoare. Căci dacă numim eseul o „încercare“, în sensul definit mai sus, termenii eseului nu se pot succede potrivit logicii discursive (formale), căci în acest caz succesiunea lor ar fi necesară, constrângătoare, iar ansamblul lor ar fi, formal, o demonstrație, iar conținutul – un studiu și nu o „încercare“.
Totuși, după Adorno, eseul, în întregul său, respectă logica formală, căci este coerent, nu admite contradicții.
Succesiunea termenilor, propozițiilor eseului nu se face oarecum automat, ca în cazul când ea s-ar supune logicii formale; ea nu are altă regulă decât talentul eseistului care cântărește și alege, la fiecare pas, termenul potrivit, între altele, pentru a constitui în cele din urmă un întreg coerent. La aceasta se adaugă, când privim o porțiune mai mare de proză, libertatea eseistului de a divaga, de a „vagabonda“, de a aborda tema dintr-un alt unghi, sau chiar de a se îndepărta – aparent – de ea.
Așa se dezleagă enigma: cum pot termenii a căror regulă de succesiune nu se poate defini formal să constituie în ansamblu un întreg coerent.
Parafrazând eseul Istoria ca știință inefabilă a lui G. Călinescu, am putea spune că eseul este o proză cu logică inefabilă.
Oarecum, nu explicit, formula lui Nicolae Manolescu „eseul își ascunde tehnica“ viza această situație5.
Într-un text deseori citat, fără a recurge la criterii formale, Max Bense descrie astfel deosebirea dintre eseu și studiu: „Astfel se deosebește deci eseul de un studiu. Eseistic scrie cel ce concepe experimentând, cel care deja își cântărește obiectul ba dintr-o parte, ba dintr-alta, îl interoghează, îl examinează, reflectează asupra lui, îl abordează din diferite unghiuri și reunește într-o privire a spiritului ceea ce vede...“6.
După cum vedem, eseul se definește mai mult prin interogare, căutare, decât prin afirmare, mai mult prin inițiativa subiectului, decât prin supunere la reguli: el stă sub semnul libertății.
Cărui gen îi aparține eseul? Unii autori au considerat că eseul este un gen literar. De exemplu, Lukács, în studiul citat, afirmă că eseul este o formă de artă, teză respinsă de Adorno, care invocă caracterul conceptual al eseului.
În enciclopedia franceză Encyclopedia Universalis (editată în 1975) eseul figurează sub titlul Essai, genre littéraire.
Eseul nu stă deci numai sub semnul cunoașterii, ci și sub semnul esteticului, în speță al literarului. El absoarbe elemente atât dintr-unul, cât și dintr-altul.
Tudor Vianu definea eseul ca „un articol de idei cu formă literară“, în eseu „se asociază cercetarea cu expresia literară“7.
Exprimând un conținut de cunoaștere în formă literară, eseul ca gen se situează la granița dintre literatură și filosofie.

______
1 Adorno, Der Essay als Form (Eseul ca formă), 1958.
2 The Oxford Dictionary include scurtimea în chiar definiția eseului: Essay – a short piece of writing...
3 Pledoarie pentru autonomia eseului, 1962.
4La condition de l’essai: sur la frontière entre la littérature et la philosophie, 1981.
5 „Ironia eseului“ în România literară, nr. 41/1976.
6 Max Bense, Über den Essay und seine Prosa (Despre eseu și proza sa), în „Merkur“, 1947, caietul III, p. 418) (trad. P. Vaida).
7 Tudor Vianu, Ce s-a schimbat în literatura românească?, 1938.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara