Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de proză:
Erudiție fără poveste de Simona Vasilache

Al doilea roman al Ioanei Bâldea Constantinescu, Nautilus (Humanitas, 2017) e, fără îndoială, rodul unei documentări minuțioase despre Evul Mediu francez, cu femeile lui retrase în umbră, dar foarte puternice, cu alianțele lui matrimoniale, cu magiile și secretele lui întunecate, din care încearcă să trimită un fir spre lumea noastră, cu alte drame și alte probleme, nu mult diferite, în fond. Dacă lumea aceea, a unei legendare Reine Blanche, regină a Franței pentru mai puțin de un an, după încercări la limita fantasticului, își are coerența ei, chiar dacă Ioana Bâldea Constantinescu nu are nicidecum ambiția cronicii de epocă, nu același lucru se poate spune despre secvențele contemporane. În povestea din zilele noastre găsim un copil autist, Octavian, crescut de o mamă singură și, oarecum, de sora ei mai mică, implicată într-o relație cam fără cap și fără coadă cu un doctorand care cercetează, la Paris, cabinete de curiozități și trăiește, cu chirie, în fostul castel al lui Blanche de Navarre. Acesta, Marc, se aruncă sau este împins în fața metroului și o investigație a unui inspector de poliție complică, excesiv, aș zice, acțiunea. De altfel, tot timpul simțim presiunea unui povestitor care vrea prea mult, neglijând tocmai povestea. Stilul e când prețios – și nu mă refer aici la frânturile de fraze latinești care dau culoarea vremii, ci la epitete și construcții forțate: „Atunci Yaakov-cel-redevenitbă trân își simțea umerii stâlciți de plâns și obrajii scofâlcindu-se de durere. Mâinile lui căutau linii familiare până când nu mai știau dacă apa sărată din căușul palmelor era făcută din lacrimi sau din foșnetul șoldurilor lui Miriam. Prin gaura cheii, într-un prezent ancorat în ilicit, Cathau îl vedea, singur, gârbov, prăbușit pe marginea patului, strângând scoica aceea enormă la piept” –, când minimalist, încercând să reproducă bâiguielile copilului captiv în lumea lui. Și într-un caz, și în celălalt, plutește o senzație neplăcută de artificial, de făcut, care nu lasă istorisirea să curgă. Ce personaj ar fi putut fi Yaakov, cea mai puternică figură din roman, vindecătorul evreu devenit sfătuitorul reginei și tămăduitorul regelui, sub numele de Monsier Joseph, dacă și viața lui, povestită, n-ar fi fost încărcată cu prea multe amănunte inutile. Se crede că familia i-a murit de ciumă și el a scăpat, ceea ce-i face pe oameni suspicioși, bănuindu-l de practici necurate. Aflăm, mai apoi, că nu ciuma, ci aceeași obtuzitate a vulgului față de cei mai învățați i-a adus sfârșitul lui Miriam, soția lui, pe care o visează des, mai cu seamă când îi reface pielea feței, mâncată de vărsat, prințesei de Navara, salvându-i, astfel, mariajul aranjat cu regele Franței. Timpul pe care ea-l petrece, mistuită de febra unei varicele târzii, între moarte și viață (viitoarea Blanche a Franței va lăsa, în realitate, un testament în care-și pregătește minuțios trecerea) este insuficient exploatat, ca sursă de adâncimi narative, după cum neglijat este și chinul – conjunctural, poate, în lumina aranjamentelor dinastice care stau să se dărâme – mamei viitoarei regine, același, în fond, cu al mamei copilului autist și cu al tuturor mamelor greu încercate de destin. Aceste planuri care puteau, într-adevăr, să dea rezonanță cochiliei de melc care străbate timpurile și greutate poveștii sunt expediate în favoarea aglomerării de detalii, de ornamente baroce care, în final, obosesc.
O mențiune aparte merită limbajul cărții. Pentru cine are curiozitatea să se uite, măcar, prin testamentul lui Blanche, franceza lui e inteligibilă, dar nicidecum cea de azi, ceea ce n-o împiedică pe Ioana Bâldea Constantinescu să-și facă personajele de pe la 1300 și ceva să vorbească aidoma nouă. Asta, încă, n-ar fi nimic dacă prin carte nu s-ar strecura când cuvinte prețioase, căutate, precum colecționism, de pildă, când neaoșisme rău folosite („Era o zi cenușie, fără zăpadă, prohodită (?! – n.m.) de o boare de căldură nefirească pentru vremea aceea”; sau „Yaakov încă nu-și terminase laptele când Mahaut băgase pâinea în cuptor și se zdropșise (– în locul mai comunului stropșise, n.m. – la el s-o ajute cu focul”.
Material romanesc ar fi, însă stilul Ioanei Bâldea Constantinescu dă impresia supărătoare că pune epoleții înainte să fi croit cum se cade mânecile.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara