Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Eroi în moarte civilă de Radu Aldulescu

Înainte de a descoperi maeştri ai genului precum Jack London, Ernest Hemingway, G.B. Shaw, sau chiar George Călinescu, fascinat la un moment dat de personalitatea campionului european interbelic Lucian Popescu, primele povestiri cu boxeri pe care am picat aparţineau scriitoruluiboxer- ziarist (exact în această ordine a harurilor) Mihai Vişoiu. Înainte însă, la treisprezece ani neîmpliniţi, eu însumi începusem să mă antrenez în sala de box, de sub velodromul din Parcul Sportiv Dinamo.

Trec peste tot ce se întîmpla acolo, pretîndu-se desigur la subiectul unui roman, pentru a spune că acele povestiri cu boxeri semnate de Mihai Vişoiu le-am citit într-un supliment literar al ziarului „Tribuna Ialomiţei”, al cărui prim număr a fost conceput, machetat şi-n bună măsură scris de tatăl meu, Leon Aldulescu. Se întîmpla, cred, spre sfîrşitul anului 1967, iar tata avea o experienţă de circa 15 ani în presă, la ziarul regiunii Bucureşti „Steagul Roşu”, unde, ulterior am aflat, a fost coleg cu tatăl lui Mircea Cărtărescu... Odată cu înfiinţarea judeţelor, Partidul, a cărui majusculă deriva din puterea, unicitatea şi unitatea de nezdruncinat a naţiunii din jurul lui, ţin să amintesc asta pentru cei mai vîrstnici care au uitat şi totodată pentru tineri care încă n-au aflat, Partidul, aşadar, l-a trimis pe tata la Slobozia, încredinţîndu-i misiunea de a scoate ziarul judeţean. Pe la începutul lui 1968 am ajuns pentru prima dată în Slobozia, luat de tata cu ocazia sărbătoririi numărului 100 al „Tribunei”. Atunci l-am cunoscut pe Mihai Vişoiu, un personaj absolut fascinant pentru copilul cu fumuri de boxer care eram. Omul avea 29 de ani, făcuse box la un nivel peste onorabil, fusese campion naţional de juniori între 14 şi 18 ani şi bineînţeles că eu la rîndu-mi aspiram la o glorie şi o carieră asemănătoare, dar ceva mai amplă, antrenîndu-mă în fapt fără să ştiu pentru a face faţă puzderiei de lovituri de toate calibrele pe care avea să mi le rezerve soarta. N-a fost să fie să ajung campion de box, dar sînt tot mai sigur că mi se va întîmpla într-o altă viaţă.
Pe atunci Vişoiu, montat de tata, încerca să mă convingă să renunţ la box, perorînd despre vicisitudinile, chinurile, pumnii în cap care lasă urme pentru tot restul vieţii şi oricum nu s-ar potrivi cu un băiat de condiţia mea... Omul avea un fel de a fi care-i permitea să comunice foarte bine cu copiii, boxerii, fotbaliştii, şoferii, femeile de serviciu, activiştii de partid, scriitorii... Ştia să-i vorbească fiecăruia pe limba lui, uzînd de o cordialitate smerită întrucîtva, pe care unii o răstălmăceau numind-o slugărnicie. Relaţia lui cu tata, pe care am aflat-o mai explicit ceva mai tîrziu, era de tipul: „Pe mine nea Leon m-a adus aici, el m-a făcut ziarist”... În fapt centrifuga vieţii îl aruncase la „Tribuna” şi se menţinuse acolo graţie disponibilităţilor de om-orchestră şi spectacol derivînd dintr-o ireproşabilă vocaţie literară care a irupt în timp în cărţile sale de proză. Fie şi numai savoarea titlurilor acestora spune mult despre scriitorul Mihai Vişoiu: Viaţă cu lupi, bani şi moarte, Dragoste mare cît o cruce, Spovedania unui învingător, Mihai Leu în altarul durerii, Răstignirea ţăranilor... A scris, de asemenea, scenariul unui film despre foametea din 1948 – Amurgul fîntînilor, regizat de Virgil Calotescu şi avîndu-i în distribuţie pe Mircea Diaconu, Mircea Albulescu, Costel Constantin, Violeta Andrei, Ernest Maftei. Filmul a luat premiul Asociaţiei Cinefililor în 1983. Şi peste toate astea circa zece mii de articole în presa ante şi postdecembristă. Omul a supravieţuit în mediul extrem de toxic al presei din ultimii douăzeci de ani de comunism, în virtutea acelei aptitudini de a vorbi fiecăruia pe limba lui, pomenită mai sus, ce-i potenţa relaţionarea cu tagma activiştilor şi ziariştilor judeţeni, întrepătrunsă cu protipendada presei centrale şi cu aristocraţia boemei literare formată din personalităţi de talia lui Fănuş Neagu, Mircea Dinescu, Romulus Vulpescu sau Dinu Săraru. În treacăt fie spus, eu unul n-am ajuns să-i cunosc personal pe respectivii nici după ce am devenit scriitor cu acte-n regulă, cu cărţi publicate.
Pe la începutul anilor ‘70 mai erau la „Tribuna Ialomiţei” cîţiva oameni care, asemenea lui Vişoiu ar fi putut spune că nea Leon i-a făcut ziarişti. Îmi vine în minte acest detaliu în legătură cu acela că nea Leon, pe mine, fiul lui, nu m-a făcut ziarist. N-a vrut sau n-a putut, sau eu n-am vrut – şi pe tema asta ar fi de scris un roman şi iarăşi aş ajunge la concluzia că n-a fost să fie. Bine că n-a fost. Campion de box m-aş vedea în altă viaţă, însă ziarist în nici un caz, în indiferent ce fel de presă, nici chiar în tandem cu o carieră literară performantă.
Despre trecerea lui Mihai Vişoiu prin această lume pierzătoare de suflete, extinsă peste toată epoca comunistă (s-a născut în 1939) şi dusă pînă-n apogeul postcomunismului, aflu aspecte relevante, neştiute de mine pînă acum, din cel mai recent volum al său de nuvele, intitulat semnificativ Moartea dinaintea morţii apărut la Editura Axis Libri, în 2011. Titlul se referă desigur la acea moarte civilă, reamintită de mulţi într-un fel sau altul înaintea morţii propriu-zise, ca o anulare a meritelor personale în ochii oamenilor, o marginalizare şi o intrare în uitare prea bruscă, avînd efectul unei lovituri mortale. Am regăsit printre altele în această carte mărturie-spovedanie, lumea pe care am cunoscut-o pe sărite, dar, zic eu, extrem de aplicat în timpul vacanţelor mele de licean petrecute la Slobozia printre redactorii „Tribunei”. Am trecut ultima dată pe acolo spre sfîrşitul verii lui 1973, în ultima vacanţă, după bacalaureat, cu intenţia nebuloasă de a-mi găsi ceva de lucru, care era în fapt un soi de încercare de acomodare cu gustul de post negru al acelei morţi civile resimţite de Mihai Vişoiu mult mai tîrziu, aproape de pragul senectuţii. Tata era redactor-şef adjunct, dar n-am avut loc la ziar. Mi se pare că încă deatunci se vorbea despre criză, despre restructurări de personal şi economii de hîrtie, şi mai ales despre tezele din iulie ale lui Ceauşescu... Am lucrat o lună şi ceva pe şantierul Casei de Cultură din Slobozia, într-o echipă de electricieni care făcea găuri în pereţi şi plafoane cu şpiţul şi ciocanul, ca să tragă cabluri. În noiembrie m-am întors în Bucureşti pentru ceva mai onorabil, la Uzina Policolor, unde am manevrat butoaie de răşină de 250 de kilograme, cu sutele pe schimb, vreme de şapte ani, după care Uzina 23 August, după care Şantierul Centrului Civic, după care Tipografia Universul. Astfel au trecut şaisprezece ani, ca un vis de tinereţe. Concomitent s-ar fi cuvenit să fac o facultate. Nu-mi trebuia, îmi asumasem pînă la ultimele consecinţe acea moarte civilă, în care vedeam o salvare şi care mai apoi a inclus disponibilităţile de scriitor liber profesionist în sfîrşit liber de a fi exterminat prin înfometare în Ţara lui Foaie Verde.
În ‘73, aşadar, m-am desprins definitiv de acea lume a presei şi eventual a literaturii aflată sub controlul şi oblăduirea Partidului, în care tatăl meu şi Vişoiu au mîncat mulţi ani o pîine bună (într-un anume sens mai bună şi-ntr-un alt sens mai rea, mult mai rea decît cea pe care am mîncat-o eu). N-am mai ştiut nimic de Vişoiu cred că pînă spre sfîrşitul anilor ‘90, cînd s-a întîmplat să-l văd la televizor la o „Gală a premiilor Caţavencu”, unde a primit premiul pentru cel mai bun titlu din presă al anului, care era al unui articol din „Adevărul” şi suna cam aşa: „Cine fură din pîinea deţinutului şi boxerului, să dea Dumnezeu să nu moară pînă nu face box şi puşcărie”. Un blestem cu iz grotesc, potrivindu-se altminteri ca o mănuşă actualei clase politico-economice, versată în legiferarea furăciunilor aplicate cu osîrdie tuturor segmentelor socioprofesionale. L-am mai văzut de cîteva ori pe la televiziuni, în postura de comentator al meciurilor pentru titlurile mondiale ale lui Mihai Leu şi Leonard Doroftei, iar în jurul anului 2000, C. Stănescu, prin care colaboram la „Adevărul literar şi artistic”, mi l-a arătat pe culoarele Casei Presei: „Uite-l, ăla-i Mişu Vişoiu de caremi povesteai...” L-am acostat cînd dădea să urce-n lift cu: „Mă mai cunoşti?” şi a dat să ghicească de unde mă ştie, enumerînd pe jumătate-n glumă, pe jumătate-n serios nişte penitenciare unde şi-a lansat cărţile: Periprava, Rahova, Colibaşi... Tentaţia lui de a mă asemăna cu deţinutul căruia i se furase din raţia de pîine nu era prea departe de adevăr. „Adevărul” unde funcţiona şi mînca o pîine bună şi rea (iarăşi în ambele sensuri opuse) ca redactor şi „Adevărul literar şi artistic”, unde primeam pentru un articol săptămînal echivalentul raţiei de pîine pentru o zi.
În aceste condiţii îl revedeam pe viu pe idolul copilăriei mele, ale cărui povestiri despre nobila artă (sintagma are acoperire în realitatea de pe teren) le citeam şi le ascultam trăindu-le, totodată, pe viu în sala de sub velodromul Dinamo. Omul a făcut, cred, ceea ce nici un scriitor român nu s-a încumetat pînă acum: a transpus pe muzică de roman, fără să romanţeze, biografiile unor campioni de excepţie precum Mihai Leu şi Leonard Doroftei, după ce şi-a făcut mîna scriind povestiri despre alţi campioni şi idoli ai copilăriei mele: Ion Monea, Ion Bovaci, Gheorghe Negrea, Vasile Mariuţan, Mircea Simon... Aceştia şi mulţi alţii asemenea lor au fost în fapt nişte eroi, în cel mai adevărat sens al cuvîntului. Spre sfîrşitul anilor nouăzeci am văzut la televizor un film documentar-artistic realizat de marele romancier american Norman Mailer, intitulat chiar aşa: „Au fost cîndva eroi”. Apăreau acolo Cassius Clay şi George Foreman antrenîndu-se, dînd declaraţii inedite presei, surprinşi în tot felul de posturi, totul culminînd cu meciul lor pentru titlul mondial din 1974, disputat pe Stadionul Naţional din capitala Republicii Zair, Kinshasa, în prezenţa a o sută de mii de spectatori. Au fost într-adevăr nişte eroi care au scris o parte luminoasă a istoriei cu pumnii, muşchii şi sudoarea lor, iar după ce şi-au îndeplinit menirea s-au retras treptat din peisaj, într-o moarte civilă ce subzistă ca o aură peste poveş- tile lor.
Zilele astea am citit Moartea dinaintea morţii, gîndindu-mă la Mihai Vişoiu care va împlini în februarie 74 de ani, o spovedanie a unui erou învinsînvingă tor, începînd din cea mai fragedă copilărie petrecută într-o mahala a Ploieştiului în timpul invaziei ruşilor şi bombardamentelor aviaţiei americane, care dau totul unei vieţi suprasaturate de încleştări, primejdii de moarte, iluzii, deşertăciuni şi silnicii de toată mîna, girînd o moarte civilă dinaintea unei salvări şi mîntuiri.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara