Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Șerban Foarță și buna lui plăcere de Marina Vazaca

Asemenea doamnei cu inorogul (din minunata serie de tapiserii de la muzeul Cluny), care are drept deviză àmon seul désir, și care, în mijlocul unei grădini de paradis, își petrece timpul cu lucruri plăcute simțurilor, la care îl dedulcește și pe inorog, Șerban Foarță pare a se fi așezat în mijlocul grădinii fabuloase a poeziei medievale franceze, pentru ca, mîngîindu-i textura, gustîndu-i aroma, mirosindu-i parfumul, ascultîndu-i melodia, admirînd-o în deplina-i armonie, să culeagă după buna luiplăcere flori de vers pe care să ni le împartă cu larghețe nouă.
Tălmăcirile sale din Poeți ai veacului de mijloc și ai Prerenașterii franceze, apărute anul trecut, alcătuiesc un volum pe care un dor de poezie îl străbate, plăcerea de a scrie de plăcere îl însuflețește, și o undă de mizantropie îl distinge. Aceasta din urmă se face simțită încă din „prefață“ – un sonet de Paul Verlaine, vai, cît de actual! –, cu incipit frapant: „NU! Galicană era ne-a fost, și jansenistă!/ Spre Evul cel de Mijloc, enorm și delicat,/ Să navigăm biet suflet, de ce nu ne e dat,/ Departe de un spirit carnal și-o carne tristă.“ „Enorm și delicat“, Evul Mediu i se revelează și lui Șerban Foarță, ca și romanticilor, prin abnegația dăruirii pentru cauze extreme și ideale, prin „enormitatea“ provocărilor și prin „delicatețea“ tratării lor, prin proiecția dorinței în absolut, prin viața trăită oximoronic de oameni pentru care Je meurs de soif auprès de la fontaine nu era doar temă de întrecere între poeți; și, poate, de asemenea, și mai presus de orice, prin bogăția verbului poetic, viu, plin de culoare, maleabil și cu atît mai original cu cît era mai codificat și supus unor forme constrîngătoare. Un veac în cel mai înalt grad inspirator, cînd poezia se trăia total, laolaltă cu muzica și dansul, după cum balada o arată prin chiar numele ei; cînd alături de trubaduri, truveri, jongleri și menestreli de meserie (unii cu simbrie, alții famelici și vaganți), poezie făceau și prinți de sînge, ca Charles d’Orléans, apoi călugări și preoți, curteni și funcționari publici, dar și vagabonzi geniali de felul lui François Villon, și unele femei, printre care Contesa de Die, Marie de France sau Christine de Pisan. Cum, prin urmare, să nu asculte Șerban Foarță de îndemnul lui Paul Verlaine: „Îmbarcă-te, o suflet, spre evul invocat,/ Cel plin de suplă vlagă și flacără artistă!“?
A rezultat din această călătorie o panoramă în cinci voleuri a creației poetice medievale franceze, de la Guillaume al IX-lea, duce de Aquitania, cel dintîi bard al dragostei curtenești, în secolul al XII-lea, pînă la Clément Marot, poetul „badinajului elegant“ din zorii Renașterii, într-o desfășurare mai curînd tematică. Primul voleu, și cel mai divers alcătuit, are în centru inventivitatea și gratuitatea jocului poetic. Farai un vers de dreit nien… „Despre nimic scriu, dinadins, – /Nu despre mine sau alt ins,/ Nici despre juni și-amor nestins;/ Scriu versu-așa/ Cum l-am visat, de somn învins,/ Călare,-n șa…“, spune Guillaume al IX-lea, duce de Aquitania, iar această celebră canțonă a sa desparte semnificativ două grupaje de fatrazii (cuvînt compus din fatras, amestecătură, talmeș- balmeș, și fantaisie), creații cu reguli foarte precise de ritm și versificație, ascunzînd uneori pamflete codificate, pe care, dacă nu s-ar ști dovedit că sînt născociri medievale, avangardiștii ar fi fost fericiți să și le revendice. Primul grupaj reunește unsprezece fatrazii scrise de cel mai ilustru reprezentant al genului, Philippe de Beaumanoir, seneșal și jurisconsult din Poitou pe la jumătatea secolului XIII, iar ele sună cam așa: „La Gisors în porți/ Și în contraforți/ Bate o scrumbie/ Afumată…“ sau: „Teferi și nebuni,/ La Soissons, de luni,/ Pînă poimarți, brînci/ Dîndu-și, trei tăuni/ Morți ies din tăciuni/ Și-i halesc pe frînci...“. Alături de acestea, alte șapte fatrazii arrajoaze (din Arras) anonime, cu nimic mai puțin „aiurite“. Șerban Foarță a dedicat năstrușnicului gen un volum separat1, a cărui prefață în versuri de el însuși compuse o reproduce și în Glosele acestui volum, unde nu de puține ori intră în dialog cu propria creație. Tot aici sunt adunate texte cu accente critice, contestatare, precum sirventa lui Bertrand de Born, un „condottiere liric“ al epocii, sau cîntecul de năduf al lui Colin Muset, truver sărman, neconsolat de avariția celor bogați, și care vede viața în negru. Pe coarda ironiei amare cîntă un alt truver necăjit, Rutebeuf, care, învins de „ursuzlîcul iernii“, se vaită precum greierele deja refuzat de furnică: „Iarna, cînd crengi, de ger, se frîng,/ Ca frunza mă usuc și plîng…“. Iar pe struna melancoliei, pe care și-a cultivat-o în cei douăzeci și cinci de ani de prizonierat în Anglia, își spune Charles d’Orléans dorul de țară într-una din cele mai frumoase balade ale sale, En regardant vers le pays de France (Deunăzi, cum priveam spre Țara Frîncă).
Pe cel de-al doilea voleu se desfășoară tematica amoroasă, cu Guillaume de Lorris, autorul primei părți a Romanului Rozei și marele codificator al iubirii curtenești, dar și cu Marcabrun, dușmanul ei neîmpăcat („Amor – cîți se păcăliră:/ Uite ceara, mierea nu-i!“); cu vocile feminine reprezentate de Marie de France și Christine de Pisan. Dintre poemele narative ale celei dintîi avem aici selecțiuni din sensibilul Lai du Chèvrefeuille (Cîntec al caprifoiului) despre Tristan și Izolda și-a lor iubire „qui tant fut fine“. Christine de Pisan, care nu doar că a compus poezii, dar a și trăit din scris după ce a rămas văduvă, își plînge singurătatea după moartea timpurie a soțului iubit („Seulette m’a mon doux ami laissée…“) într-un cînt scris pe o singură notă: formula Seulette suis reluată de 24 de ori, la începutul fiecărui vers. În română, întunecatul „u“ din „Singură sunt“ conferă prin acumulare o nuanță mai sumbră sentimentului. Christinei de Pisan îi răspunde deplîngînd și el pierderea perechii Charles d’Orléans cu balada Le beau souleil, le jour saint Valentin (Ci soarele de Sfîntul Valentin). Tot de el, încă patru poeme, în jurul cărora gravitează Thibaud de Champagne, cu Temnița dragostei, Guillaume Machaut, cu Trei inimici ai inimii ciuntite și încă alții.
Cel de-al treilea voleu, ca o continuare a precedentului, este rezervat „blazoanelor anatomiei feminine“2, cărora li se aduc mîngîioase omagii: „Frumosul sîn“ (Clément Marot), „Cosița de păr“ (Mellin de Saint-Gelais), „Urechea“ și „Privirea“ (Maclou de la Haye), „Obrazul“ (Eustorg de Beaulieu), „Sprînceana“ și „Lacrima“ (Maurice Scève).
De pe cel de-al patrulea voleu, unde se declină inepuizabila și nicicînd demodata temă Ubi sunt…, nu putea lipsi François Villon cu-a sa Ballade des dames du temps jadis – Balada doamnelor din atl veleat, căreia Șerban Foarță îi redă foarte sugestiv sonoritatea originală, asumîndu-și riscul unor creații lexicale precum „splendoarea neterenă“ (pentru plus qu’humaine), sau „regina neamenă“. Dar aceste invenții sunt „marca de fabrică“ a lui Șerban Foarță, și-ar fi de ajuns doar cele din acest volum pentru a compune un mic dicționar. Traducerea refrenului „Mais où sont les neiges d’antan?“ prin „Dar unde-i neaua de azi-an?“, dintre cele mai izbutite, îi prilejuiește, la Glose, o lungă incursiune în istoria toposului ubi sunt, o analiză a contribuției lui Villon în împrospătarea lui, un comentariu al semnificației vocabulei antan și a diferitelor sale traduceri, cu multe aluzii la creația lui Villon și a altor poeți francezi – adevărat foc de artificii informativ, cu jerbe de asociații neașteptate.
În fine, pe ultimul voleu, trei rugăciuni scrise de Adam de la Halle, Villon și Rutebeuf în acea vreme cînd oamenii credeau în Dumnezeu și se rugau așa cum respirau. Cunoscutei baladerugă ciuni Ce-o făcu Villon la rugămintea maicii sale, ca să se închine, ea, Sfintei Fecioare, Șerban Foarță îi alătură, ca un ecou peste veacuri, o parafrază la Balada Maicii Domnului compusă de Théodore de Banville. Revelația este însă indubitabil „Ave Maria“ lui Rutebeuf, minunat tradusă, Cele IX bucurii ale Maicii Domnului.
În chip de epilog, regăsim Secvența sau Cantilena Sfintei Eulalia. Datînd din jurul anului 880, ea povestește martiriul Eulaliei (în Spania romană, în timpul împăratului Maximian), și se încheie cu un imn de rugăciune adresat sfintei, considerat a fi, cu mai mare îndreptățire decît Jurămîntul de la Strasbourg, primul text scris într-o limbă romanică. Pe acesta îl „stihuiește“ Șerban Foarță, din „motive «personale»“, după cum ne spune. Dincolo de ele, în bună tradiție medievală, o va fi făcut și în semn de „închinare“, pentru a-și pune lucrarea de tălmaci sub sfîntă și înaltă protecție înainte de a o trimite în lume.
Cîteva cuvinte acum despre „tălmăcirea“ în sine, care, în general, nu este rezultatul unui pariu cu exactitatea și cu fidelitatea față de original, Șerban Foarță rămînînd „discret“ în privința surselor folosite și neavînd în vedere o ediție științifică, ci una, cum spuneam, àson bon plaisir. La rîndu-ne, à notre bon plaisir, și ori de cîte ori a fost posibil, am confruntat cu surse proprii, concluzia fiind aceea că el se situează mai degrabă pe poziția participantului la un concurs poetic și că se ia la întrecere cu aleșii săi din Veacul de Mijloc. Opțiune care nu este lipsită de îndreptățire pentru că, pe de o parte, aceste creații ne vin dintr-un timp foarte îndepărtat, iar pe de altă parte, și atunci cînd se exprimă în provensala trubadurilor, și atunci cînd sînt scrise în franceza veche a truverilor sau a poeților Renașterii timpurii, pentru a fi larg accesibile, ele au nevoie de traducere sau explicații detaliate chiar în țara lor de origine. Această poezie însoțită de muzică, a cărei circulație orală o concura pe cea scrisă, cultivată de puțini profesioniști, în sensul modern al cuvîntului, și de mulți amatori talentați, stimulează poate mai mult decît vreo alta puterea recreatoare și improvizația. Astfel, Șerban Foarță parafrazează de mult mai multe ori decît atunci cînd o spune explicit. Dar și cînd transpune originalul în altă tonalitate, marcînd, de exemplu, cu autoironie texte care nu sunt decît foarte simple și directe, sau cînd produce prea bruște schimbări de ritm prin privilegierea nu mereu justificată a ingambamentului, soluțiile lui sînt de o inteligență sclipitoare și transmit entuziasmul molipsitor al inovației. Sînt soluții și opțiuni care merită cîntărite cu mare atenție, ceea ce nu este însă cu putință decît într-o analiză aplicată. În sensul acestei libertăți asumate, textul intitulat În loc de colofon, inspirat de poezia lui Rimbaud Bonne pensée du matin, nu este atît crezul, cît blazonul inventivității de poettraducă tor a lui Șerban Foarță: „– Tălmace, ești așijderi castelanei, șcea care își cară în spate iubitul ca să nu lase urme pe zăpadă și să nu se știe că și-a petrecut noaptea cu eaț/ Ce făr’ de-ați cere ajutor,/ Îl cari cu greu, de-a lungul subteranei/ Noului grai, pe-ntîiul autor,/ Spre a-l scoate la lumina altei limbi/ Cu alte irizări și cu alți lumeni…/ Vezi să nu lase urme, cît îl plimbi,/ Pe fila-nzăpezită,-n zori nerumeni.“ Povață de care Șerban Foarță nu ține seama în totalitate, pentru că „urma“ lui se simte apăsat.
Și totuși, ce plăcere să o descoperi în timpul lecturii acestui volum întru totul delectabil și de neratat!

P.S. Glosele din final conțin o informație atît de generoasă și atît de spectaculos și nonconformist împărtășită, încît orice eșantion extras spre exemplificare ar fi o nedreptate. Trebuie citite rînd cu rînd.

____________
1 33 de fatrazii / 33 Fatrasies, București, Editura Art, 2008.
2 Blazoanele anatomiei feminine. Poeți ai Prerenașterii franceze, București, Humanitas, 2004.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara