Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Epistolarul lui Machiavelli în „Biblioteca italiană“ de Corina Anton

Niccolo Machiavelli, Lettere/Scrisori, colecţia Biblioteca italiană, Bucureşti, Editura Humanitas, 2016, 408 pag.

Colecţia bilingvă „Biblioteca italiană” a Editurii Humanitas îşi continuă apariţia aducând an de an în atenţia publicului clasici ai literaturii italiene în ediţii traduse şi îngrijite de italienişti români şi prefaţate de specialişti italieni de marcă. Primul volum a apărut în 2006: în zece ani, colecţia coordonată de profesorii Smaranda Bratu Elian (Universitatea din Bucureşti) şi Nuccio Ordine (Università della Calabria) s-a extins şi şi-a câştigat un loc şi un nume în peisajul editorial românesc.

În luna ianuarie a acestui an, în cadrul de-acum tradiţionalei Seri Italiene de la Librăria Humanitas Cişmigiu, a fost lansat volumul care încheie cel de-al zecelea an de existenţă a colecţiei. La dezbaterea organizată de Cercul Studenţilor Italienişti din Universitatea din Bucureşti au participat Smaranda Bratu Elian, italienist şi profesor al Universităţii din Bucureşti, Ion Goian, cercetător ştiinţific şi şeful Departamentului de Filosofie politică la Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române, şi politologul Ioan Stanomir, profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti.

Volumul în cauză este Niccolò Machiavelli, Lettere/ Scrisori (Humanitas, 2016), tradus şi îngrijit de Smaranda Bratu Elian, cu o prefaţă de Rinaldo Rinaldi, profesor la Universitatea din Parma, specialist în literatura umanistă şi renascentistă.

Numele lui Machiavelli, autor asociat prin excelenţă gândirii politice a secolului al XVI-lea, nu apare pentru prima dată în „Biblioteca italiană”. Dimpotrivă, în 2006, una din primele cărţi ale colecţiei a fost chiar revoluţionarul său tratat Il principe/ Principele (Humanitas, 2006), tradus de Nina Façon, revăzut şi adnotat de Monica Fekete, cu o prefaţă semnată de Gian Mario Anselmi. În anul următor a fost publicat volumul La novella italiana del Rinascimento/ Nuvela italiană din Renaştere (Humanitas, 2007), tradus de Florin Chiriţescu şi Corina Anton şi prefaţat de Nuccio Ordine, volum care cuprinde şi renumita Poveste despre arhidiavolul Belfagor semnată de Machiavelli. Iar în anul 2012 a apărut Commedia italiana del Rinascimento/ Comedia italiană din Renaştere (Humanitas, 2012), cuprinzând o selecţie de piese din prima jumătate a secolului al XVI-lea. Prefaţat de Giulio Ferroni şi îngrijit de Oana Boşca-Mălin, volumul include şi două piese de-ale lui Machiavelli: celebra Mătrăguna, tradusă de editorul volumului, şi Clizia, tălmăcită pentru prima oară în română de coordonatorul colecţiei, Smaranda Bratu Elian.

Traducerea Scrisorilor lui Machiavelli era următorul pas firesc pentru a facilita accesul cititorului român la o viziune cât mai completă şi mai rotundă a gândirii acestui autor fundamental al Renaşterii europene. Volumul cuprinde toate scrisorile care s-au mai păstrat de la Machiavelli, în număr de 87, trimise către rude şi prieteni, unii dintre aceştia fiind figuri proeminente ale politicii florentine (printre care Piero Soderini, gonfalonier pe viaţă al Republicii Florenţa după alungarea familiei Medici, Francesco Guicciardini, politician, istoric şi, alături de Machiavelli, unul din marii gânditori politici renascentişti, şi, desigur, Francesco Vettori, diplomat şi om politic, unul din prietenii cei mai apropiaţi ai lui Machiavelli).

Scrisorile acoperă perioada 1497- 1527. Sunt ani tulburi şi frământaţi (de parcă ar exista altfel de ani în istorie!) în care, după înlăturarea regimului Medici, Florenţa se organizează ca o republică, Machiavelli devenind secretar al celei de-a doua cancelarii a acesteia. Între anii 1498- 1512, Secretarul (cum este numit prin antonomază) redactează documente oficiale, ia parte la misiuni diplomatice în peninsula italiană şi în afara ei (în Franţa şi Germania) şi, mai ales, observă viaţa cetăţii, reflectează şi elaborează teoria sa asupra politicii din care va lua naştere, în 1513, celebrul său Principe.

Pierzându-şi funcţia după revenirea la putere a familiei Medici, arestat şi torturat pentru participarea la o presupusă conspiraţie împotriva acesteia (evenimente traumatice pe care le numeşte expeditiv, cu pudoare parcă, „lunga poveste a nenorocirii ăsteia a mele”, p. 123), Machiavelli se retrage departe de politica florentină şi se dedică scrisului. Lucrează la opere politice şi de reflecţie istorică, printre care fundamentalele Discursuri asupra primei decade a lui Titus Livius, dar se dedică şi literaturii, scriind nuvela despre Belfagor (din care s-a inspirat I. L. Caragiale pentru Kir Ianulea) şi piese de teatru. Încearcă să revină pe scena publică, punându-şi priceperea şi experienţa în slujba reinstauratului regim, dar apropierea de Medici se face anevoios şi abia către sfârşitul vieţii se poate vorbi despre o oarecare colaborare. În 1527, când trupele de mercenari ale lui Carol Quintul jefuiesc Roma, dând o uriaşă lovitură atât statului papal, cât şi lumii politice din peninsulă, familia Medici este din nou izgonită. Însă serviciile lui Machiavelli nu mai sunt solicitate de noua republică, el fiind considerat de această dată, în mod ironic şi paradoxal, un apropiat al nedoriţilor Medici. Este o mare dezamăgire pentru Machiavelli, care în acelaşi an se stinge din viaţă.

Scrisorile rămase de la Machiavelli nu sunt epistole pe care autorul să le fi destinat posterităţii, cizelându-le îndelung, nu sunt un produs pur literar, un dialog livresc şi erudit cu destinatari reali şi fictivi, în tradiţia umaniştilor italieni. Deşi din tonul lor răzbate vocaţia literară a autorului (nici nu ar fi putut fi altfel), sunt scrisori autentice, menite a comunica fapte şi impresii din viaţa unui om inteligent, posesor al unui pătrunzător simţ al observaţiei, al unui ochi versat în descoperirea defectelor de funcţionare a maşinăriei politice, capabil să pună sub lupă probleme şi totodată să identifice soluţii, toate acestea cu detaşarea uneori mucalită a omului fin, a cărui minte nu se lasă înrobită de interese, invidii şi râcă. Sunt scrisori în care spune lucrurilor pe nume, frust şi limpede, fără a se pierde în întortocheli retorice, fără preocupare pentru frazarea frumoasă, ci strict pentru eficienţa comunicării. Din paginile scrisorilor se desprinde, prin ochii lui Machiavelli, o lume demult apusă, dar a cărei zbatere nu este cu nimic mai prejos de cea a lumii de azi: lumea politicii internaţionale, dominate de calcule şi alianţe, lipsite de scrupule şi agresive; lumea prietenilor florentini ai autorului, cu încâlcita lor viaţă publică şi personală; şi, în sfârşit, lumea familiei lui Machiavelli şi a lui Machiavelli însuşi, a păţaniilor sale înfăţişate uneori cu zâmbitoare melancolie.

Sunt pagini în care regăsim ecourile a ceea ce mai târziu va fi Principele (scrisoarea din 13-21 septembrie 1506: „Şi pentru că... vremurile nu sunt toate la fel, iar rânduiala lucrurilor e mereu alta, aceluia i se împlinesc dorinţele şi acela e fericit care îşi potriveşte felul de a proceda cu vremurile, şi invers, e nefericit cel care, prin acţiunile sale, nu ţine seamă de vremuri şi de rânduiala lucrurilor”, p. 93). Pagini alese din care rezultă cu limpezime şi acuitate o concepţie rotundă şi coerentă asupra mersului lumii. Dar aceasta nu înseamnă că autorul nu frecventează deseori, cu haz şi inteligenţă, registrul burlesc al limbii, poanta, caricatura. Dimpotrivă, este faimoasă scrisoarea din 8 decembrie 1509 în care descrie hiperbolic, cu tonuri groase şi apăsate, hidoşenia unei necunoscute cu care se culcase pe întuneric („eram atât de hămesit că a mers”, p. 111). Prefaţatorul cărţii, Rinaldo Rinaldi, observă că după anul 1513, an în care îşi încetează activitatea, „pornirea lui jucăuşă şi ironică se împleteşte tot mai strâns cu temele înalte şi cu o ambiţioasă teorie politică” (p. 11). Astfel, unele din scrisorile către cei mai intimi prieteni cuprind formulări de un umor nebun: „Mărite şi mult respectate domn. Eram la budă când a sosit mesagerul dumitale, şi tocmai cugetam cât de ciudată e lumea” (p. 279). De multe ori cugetările cele mai profunde îmbracă forma a ceea ce pe italieneşte se numesc „ghiribizzi” (termen inspirat tradus prin „năstruşnicii”), adică a unor reflecţii glumeţe pe marginea unor teme politice. Asemenea artificii capricioase, pe care traducerea Smarandei Bratu Elian le redă cu vervă şi excelent simţ al limbii, nu au nimic de-a face cu frivolitatea: dimpotrivă, privirea lui Machiavelli rămâne obiectivă şi lucidă, iar autorul îşi păstrează, sub veşmântul ludicului, capacitatea de a pune punctul pe i.

Nu în ultimul rând, rămâne de apreciat uşurinţa cu care Machiavelli jonglează cu registrele limbii, trecând cu abilitate, perfect conştient de efectul pe care îl va obţine, de la un limbaj popular împănat de expresii colocviale la un ton înalt şi vibrant, care ne dezvăluie latura cea mai profundă a gânditorului. Exemplul cel mai elocvent este cel al celebrei scrisori din 10 decembrie 1513, adresate lui Francesco Vettori, ambasador la Roma, care anterior îi relatase lui Machiavelli cum decurge o zi din viaţa sa, petrecută în întrevederi cu politicieni şi oameni de seamă. Machiavelli, care părăsise Florenţa după căderea republicii, istoriseşte şi el măruntele fapte ale vieţii sale monotone într-un fund de ţară: vânătoarea de sturzi, sâcâielile administrării moşiei, ceasurile petrecute la han pentru a afla ce se mai petrece prin împrejurimi şi altele de acest fel:

„După ce am mâncat, mă întorc la han: acolo mă văd cu hangiul şi de obicei cu un măcelar, un morar şi doi cărămidari. Cu ăştia stau şi mă tâmpesc jucând toată ziua şeptic şi table, unde se iscă nenumărate gâlcevi şi, la supărare, nesfârşite înjurături; şi de cele mai multe ori bătălia se dă pe o para, dar asta nu înseamnă că răcnetele nu ni se aud până la San Casciano. Astfel, înconjurat cum stau de păduchii ăştia, mă căznesc să nu-mi mucegăiască creierul, şi-mi vărs focul pe ticăloasa asta de soartă, şi sunt mulţumit că mă calcă astfel în picioare ca să văd până unde merge cu neruşinarea.

Însă când se lasă seara, mă întorc acasă şi intru în odaia mea de lucru; iar când ajung la uşă, mă lepăd de hainele obişnuite de peste zi, pline de noroi şi tină, şi-mi pun veşminte regeşti şi de curte; şi îmbrăcat astfel cum se cuvine, îmi fac intrarea sub bolţile antice în alaiul marilor oameni din vechime, unde, primit fiind de ei cu iubire, mă hrănesc cu acele bucate, singurele cu adevărat ale mele, şi pentru care, doar, am fost născut; acolo nu mă sfiesc să vorbesc cu ei şi să-i iscodesc cu privire la raţiunea faptelor lor; iar ei, omenoşi cum sunt, îmi răspund; şi timp de patru ceasuri nu ştiu ce-i aceea plictiseala, uit de orice supărare, nu mă sperie sărăcia, nu mă înspăimântă moartea: mă mut cu totul în lumea lor.”

Nu cred că am exagera dacă am numi aceasta o scrisoare de dragoste: dragoste pentru cultura clasică, pentru gândire, pentru cunoaştere – lucruri care numai ele dau sens vieţii unui cărturar umanist. O asemenea dragoste ţine piept suferinţelor, neplăcerilor zilnice, plictiselii, nevoilor, până şi morţii: lucru pe care uneori nu strică să ni-l reamintim, aşa cum ne reamintesc Scrisorile lui Machiavelli.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara