Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Epistolar echinoxist de Adrian Popescu

Corespondenţa dintre Marian Papahagi şi Ion Pop vede lumina tiparului la Editura Muzeului Literaturii Române, sub îngijirea Luciei Papahagi, după ce tot ea se ocupase de publicarea epistolelor trimise lui Mircea Zaciu de Marian Papahagi, pe atunci tânăr student la Roma. Avem în acest epistolar mai mult decât un document de epocă, 1969-1981, cu amănunte despre climatul politic de atunci,despre actanţii săi, despre atmosfera culturală, mai destinsă sau mai constrângătoare, în care apar numerele revistei „Echinox“.
Mai mult decât acest strat documentar, să-l numim aşa, mi se pare impresionant proiectul cultural-spiritual, urmărit cu precădere de cei doi, perseverenţa lor de veritabili transilvăneni, puterea de a edifica o publicaţie de valoare, de a o impune dincolo de orice localism. Practic, publică aici, din 1968, nu numai studenţii clujeni, ci şi colaboratori de prima mână, din Capitală, de la Paleologu la Doinaş. La aniversarea celor cinci ani de existenţă a revistei „Echinox”, Cercul literar de la Sibiu îşi declara afinitatea cu gruparea echinoxistă, prin gura lui Ion Negoiţescu, prezent împreună cu alţi cerchişti, sau cu Nicolae Manolescu („generaţia ’47” botezase criticul gruparea echinoxistă) la Cluj, cum reiese din scrisori. Corespondenţe culturale vin din Paris sau din Roma, pe lângă traduceri din marea poezie europeană, Murilo Mendes, Paul Celan, Ezra Pound, Enzesberger, lirica Trecento-ului italian, unele texte, inclusiv unul din Heidegger, le putem citi, aici, în premieră în limba română. Meritul şi sansa celor doi intelectuali devin implicit şi ale revistei clujene, cei doi au legături serioase cu mediile universitare şi scriitoriceşti din Italia şi respectiv Franţa. Aceste relaţii vor fi fructificate din plin în paginile „Echinoxului”... Ceea ce răzbate din fiecare rând al epistolelor schimbate între Ion Pop, aflat la cârma lunarului literar, şi Marian Papahagi, student la Universitatea La Sapienza, este pasiunea pentru afirmarea revistei, o pasiune arzătoare, un elan constructiv niciodata învins, o dăruire totală ca unei fiinţe. Când Ion Pop se va afla în Franţa, Marian Papahagi va prelua frâiele revistei, dar rolurile nu se inversează decât formal, conducerea e tot bicefală, abia mai târziu va deveni tricefală cu Ion Vartic. Cei doi, Jean şi Marian, aşa cum reiese din scrisorile lor, spontane, netrucate, grăbite sau unduios-melancolice, se completează de minune, prietenia lor este exemplară, cei doi sunt un fel de Oreste şi Pilade.
Grija nu doar pentru o temeinică, solidă alcătuire a sumarelor revistei, dar pentru configurarea unui program ferm, bazat pe criteriul estetic, criteriu nedeclarat, dar subînţeles, îi va preocupa mereu pe cei doi corespondenţi. Cu aceeaşi atenţie afectivă, dar şi cu mare exigenţă este urmărit destinul tuturor membrilor redacţiei echinoxiste, mai vechi ori mai noi, fie că se numesc Dinu Flămând, Eugen Uricaru, Petru Poantă, Ion Mircea, Marcel Constantin Runcanu, Ioan Maxim Danciu, Olimpia Radu, Peter Motzan, Franz Hodjak, Bernd Kolf, Iriny Kiss Ferencz etc. Adică prima promoţie echinoxistă, sau cea de după, Nicolae Oprea, Ion Marcoş, Vasile Sav. Evoluţia lor literară după absolvire, deci după retragerea lor din redacţie, dar nu din gruparea echinoxistă, este vegheată cu ochiul profesorului care a sperat şi a investit moral în cei mai tineri. „«Echinoxul» a căpătat pentru mine – dar nu numai pentru mine – sensul unui etalon moral”, va scrie Ion Pop, în epistola sa din 25 martie, 1973. Apariţia volumelor de debut ale echinoxiştilor la Editura Dacia, de exemplu, este amănunţit şi jubilant comentată. Marian Papahagi, întors de la studiile sale romane la Filologia clujeană îi va semnala lui Ion Pop unele devieri socialetice de la spiritul echinoxist, afirmat şi recunoscut ca unul al „prieteniei exigente” şi al verticalităţii morale, al gratuităţii nobile, dincolo de interese personale. Ion Pop şi Marian Papahagi sunt larii şi penaţii „Echinoxului”, ocrotind vatra simbolică a familiei lui spirituale, unde trebuie să domnească solidaritatea intelectuală întemeiată pe idealul slujirii literaturii, nu invers. Aspiraţia este de a accede, în alte condiţii istorice, la statutul de scriitor complet, după model blagian, demn, neconcesiv, cu deschidere europeană. Efortul de a impune un ritm constant apariţiilor numerelor revistei, micile neînţelegeri redacţionale, lipsa de energie a unor tineri ucenicind pe şi în paginile „Echinoxului”, grija continuă, de fapt, de a construi cu elemente rezistente şi de calitate edificiul inefabil al publicaţiei, toate transpar din epistolar. Ce rămâne ca supratemă, pentru cititorul de azi, este exemplul unor intelectuali de a nu dezarma în condiţiile unei ideologii impuse, de a face posibilă existenţa unei literaturi autentice, cu firescul respect al tradiţiei noastre interbelice, apar multe comentarii ale acestei perioade, şi cultivarea tinerilor autori.
Comparabil pe alocuri cu Epistolarul de la Păltiniş, aceste scrisori ale lui Marian Papahagi şi ale lui Ion Pop ne descoperă modul cum o grupare de tineri intelectuali, dincolo de orice circumstanţe nefavorabile, îşi iau ca ideal cultura umanistă de vârf... Citind corespondenţ a (în dublu sens) celor doi, rândurile lor calde, dincolo de orice trucuri estetizante, ai sentimentul adevăratei, rarei prietenii. Încă un semn distinctiv: ele nu conţin niciodată amănunte insignifiante, stultilocvii, pălăvrăgeli adică, ci vitale informaţii privind mersul revistei, treburile din redacţie sau stadiul lucrărilor din tipografie. Roma, unde studiază Marian Papahagi, apoi Parisul Sorbonei III, unde va deveni lector invitat Ion Pop, nu-i despart niciodată pe niciunul de iubirea pentru „Echinoxul” lor de departe.
Apar frecvent în scrisori nume azi cunoscute, de la cele din prima echipă echinoxistă la Al. Cistelecan, Aurel Pantea, Virgil Podoabă, Ioan Moldovan, Alexandru Vlad, Ioan Groşan, Ion Simuţ, căruia i se prevede exact afirmarea de cronicar. Este emoţionantă această tălmăcire de haruspicii a celor doi conducători ai „Echinoxului”. Dacă Petru Poantă, Efectul Echinox sau despre echilibru, Nicolae Oprea sau alţii ne-au oferit volume despre spiritul echinoxist prin volumele publicate de principalii reprezentanţi, epistolarul de faţă ne aduce probele onestei lucrări văzute, dar mai ales nevăzute, pentru întreţinerea focului sacru necesar oricărui vis literar.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara