Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Epistolă către un prieten - Mici ficţiuni despre celebritate de Gabriel Liiceanu

Nu ştiu dacă ţi-am povestit vreodată cum a fost când am devenit celebru. Lucrul s-a petrecut în 2002, la scurtă vreme după ce apăruse Uşa interzisă şi când revista România literară îmi acordase Premiul "Cartea anului". Trebuie să ştii că până atunci nu eram decât notoriu. Scriam la câţiva ani o carte, apăreau cronici la ea, uneori mai bune, alteori aşa şi aşa, alteori deloc. Se mai întâmpla şi să iau parte la câte o polemică. Sau să primesc, de la câte un cititor, o scrisoare. Ce mai, simţeam că viaţa literară pulsează în jurul meu! Iar când dădeam câte un interviu la radio pe teme culturale, ba uneori chiar la televiziune, la emisiuni cu rating mic, numele îmi era pronunţat corect.
Cum zic, eram notoriu. Însă despre celebritate nu ştiam, ca scriitor, decât puţine lucruri şi mai toate din povestirile înaintaşilor mei. Ştiam, de pildă, că după ce scrisese Maitreyi Mircea Eliade devenise celebru. Şi aşa, celebru fiind, se întâlneşte pe stradă cu un fan care se repede la el, îi scutură mâinile şi îi spune cu vocea sugrumată de emoţie: "Nu ştiţi ce fericit sunt să vă întâlnesc, domnule Mircea Eliade Rădulescu!". Ce importanţă avea că îl corcise pe Eliade cu venerabilul, mort de vreo 50 de ani, Ion Heliade Rădulescu? Mai ştiam, iarăşi, că la scurtă vreme după ce publicase faimoasa interpretare la basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, Noica se întâlneşte cu un tip care se declară admiratorul lui. "Ce anume aţi citit din mine?", îl întreabă Noica cu zâmbetul lui mieros. "Interpretarea la Punguţa cu doi bani ".
Dar una e să ştii ceva despre celebritatea altora, şi alta e să o simţi pe pielea ta. Într-adevăr, a doua zi după ce luasem premiul cu pricina şi ştirea fusese dată şi la televizor, sună la uşa apartamentului meu unul dintre vecini: "Am auzit că aţi fost premiat pentru o carte, În spatele uşilor închise. Aţi putea să mi-o daţi şi mie?" De-atunci am primit sute de telefoane de felicitare şi scrisori de la prieteni din ţară şi străinătate, o grămadă de oameni m-au oprit pe stradă şi mi-au declarat că Uşa mea le schimbase viaţa. Toţi citiseră cartea şi erau entuziasmaţi. Unul mă felicita pentru Cu uşile deschise, altul îmi vorbea despre Uşa întredeschisă, altul îmi mulţumea pentru Poarta interzisă. Ba chiar, la câteva zile după vestea premierii cărţii, o doamnă aferată intră în Librăria Kretzulescu şi cere imperativ cartea Ferestre deschise "de autorul ăla cu L care a luat un premiu". Devenisem, în sfârşit, celebru! Însă consacrarea absolută nu s-a petrecut decât atunci când şi alte cărţi pe care le scrisesem, unele cu mulţi ani în urmă, au devenit, la rândul lor, celebre. Oamenii începeau să se intereseze de toată "opera mea". În urmă cu câteva luni, un cititor din Timişoara a întrebat la Librăria "Joc secund" de Furnalul de la Păltiniş.
Un an mai târziu, Andrei Pleşu a publicat Despre îngeri şi, la scurtă vreme după aceea, a devenit, la rândul lui, celebru. Traiectoria celebrităţii sale a arătat, în linii mari, la fel ca la mine. Şi el a luat Premiul "Car­tea anului" şi, tot aşa, a doua zi după aflarea veştii, un telefon a sunat la secretariat la Humanitas. O voce tânără şi suavă, strangulată de emoţie, a întrebat: "Nu ştiţi, vă rog, de unde aş putea să îmi procur cartea Despre ingineri de Andrei Pleşu?"
De fapt, dacă stau să mă gândesc bine, el a cunoscut celebritatea cu mult înaintea mea. Prima oară, cred, când a făcut o vizită în China ca ministru al culturii. Era prin 1990. Se plimba pe un mare bulevard din Pekin, când şi-a dat seama că din ce în ce mai mulţi chinezi încep să se bucure la vederea lui şi îi fac semne extrem de prietenoase. Să fi fost vreo poză de-a lui prin ziare?, s-a gândit o clipă. Dar de ce să simtă chinezii o atât de mare bucurie la vederea ministrului român al Culturii? Cum semnele de simpatie creşteau în mod vizibil de la un minut la altul, prietenul meu s-a aplecat către însoţitorul său şi l-a rugat să-i explice ce se întâmplă. "Acum două zile, Excelenţă, a fost un concert al lui Pavarotti şi lumea crede că sunteţi el."
Amicul meu a avut parte de o grămadă de astfel de dovezi de celebritate. Călătorea la un moment dat cu trenul către Iaşi. Un individ care stătea pe culoar trecea când şi când prin dreptul compartimentului şi-i arunca priviri scrutătoare. În cele din urmă a deschis uşa şi a strigat victorios: "V-am recunoscut! Sunteţi Ludovic Spiess!"
Altădată era la Sinaia, unde se retrăsese pentru câteva zile să-şi încheie "cartea cu inginerii". Ieşise după masa de prânz "să ia puţin aer". Din capătul străduţei pe care mergea se apropia un tip. Pe măsură ce se apropia, chipul lui trăda o emoţie crescândă. Ajuns la câţiva metri, îşi scoate cu un gest ceremonios căciula şi zice răspicat: "Să trăiască bucătarul nostru de la PRO TV!". Îl confundase cu Radu Anton Roman, Dumnezeu să-l ierte, cel care avea o emisiune gastronomică cu mâncăruri româneşti (destul de grele).
În sfârşit, îmi aduc aminte că, în urmă cu ceva vreme, Andrei se internează la Elias două-trei zile pentru nişte analize. E dimineaţă, e îmbrăcat într-un halat elegant de mătase, şi traversează, pentru a ajunge la laborator, o sală de aşteptare, unde, în faţa diferitelor cabinete, oamenii aşteaptă să le vină rândul. Se simte privit şi, la un moment dat, aude în spatele lui: "Uite-l, bă, pe Liiceanu!"
Cam asta înseamnă să fii celebru. Trei trăsături ale celebrităţii cred că se desprind de aici. Prima: eşti celebru atunci când poţi stârni în jurul persoanei tale un număr maxim de malentendu-uri, într-o unitate cât mai mică de timp. A doua: ca să fii celebru, e, de asemenea, obligatoriu ca gafa, confuzia, malentendu-ul pe care le stârnesc persoana ta să fie însoţite de entuziasmul şi jubilaţia maximă a celui care le produce. În sfârşit, temeiul adevăratei celebrităţi nu este gestul care se presupune că te-ar putea face celebru, ci caricatura lui. Altfel spus, un om nu este celebru pentru ceea ce a făcut, ci pentru ceea ce se spune despre ce a făcut sau despre ceea ce se crede că a făcut. Un om devine celebru din clipa în care începe să convieţuiască cu propria lui caricatură.

Tocmai mă pregăteam să îţi trimit aceste rânduri, când o experienţă de ultimă oră mi-a îmbogăţit micile mele reflecţii despre celebritate. Un tip a scris despre mine, într-o gazetă de profesionişti ai informării, tot felul de grozăvii: mi se dusese vestea, zicea, că plecam din casele oamenilor cu tot felul de obiecte, drept care de la o vreme nu mai primeam nici un fel de invitaţii; că sunt somnambul şi vecinii din bloc nu pot dormi noaptea pentru că mă aud cum le foşnesc pe la uşi; că de cele mai multe ori vin la facultate beat mort şi că, după curs, studenţii mă urcă cu greu în maşină. Ba chiar că, în urma desecretizării arhivelor, a reieşit că am lucrat într-un departament special al Securităţii şi că am pus la cale mişcări studenţeşti la Paris...
Nu ştiu să intru pe forum, dar prietenii care umblă zilnic prin asemenea locuri de pierzanie postmodernă mi-au spus că, în urma acestor dezvăluiri, s-a încins o mare discuţie pe net: unii au declarat că ceva-ceva din toate astea, pentru cine avusese nas - şi ei avuseseră! -, se simţea deja din comportarea mea anterioară. Alţii spuneau că nici ei nu erau de acord cu unele aspecte din comportarea mea anterioară. Acuzele recente, trebuie totuşi să recunoaştem, erau exagerate (de pildă, mulţi ştiau că nu beau - aflaseră că eram cirotic din tinereţe - şi că nici nu am maşină). Aşa încât, din spirit cavaleresc, încetau o vreme orice dispută cu mine şi se declarau indignaţi de grosolănia acuzelor pe care, vorbind deschis, le considerau simple calomnii. (Nici măcar umblatul noaptea pe scara blocului nu-i convinsese.) În sfârşit, o a treia categorie considera toată tărăşenia o mârşăvie şi propunea ieşirea în stradă şi organizarea unui marş de protest. Ba chiar, date fiind adevăratele mobiluri ale acestei murdare campanii, se impunea o nouă revoluţie.
Acum, ce-i drept, nu pot să nu recunosc că, într-un fel, meritasem acest tratament. În loc să-mi văd de treaba mea de intelectual (un adevărat intelectual trăieşte, după cum se ştie, complet desprins de lumea din jur), avusesem inspiraţia tâmpită să semnez un "apel" (unii ziceau că aş fi fost chiar autorul lui), adică ceva care nu are un statut precis, dar care îi enervează teribil pe oamenii politici şi de pe urma căruia tragi tot felul de ponoase. Ca, de pildă, tocmai chestia asta cu ziarul.
Nenorocirea e însă alta. Omul nostru cu dezvăluirile, de care nu ştia nimeni până acum, văzând ce tam-tam a făcut cu rândurile lui şi câte comentarii a reuşit să stârnescă, s-a zăpăcit complet. De fapt, se zice că şi-a pierdut minţile. Mi s-a spus că umblă pe străzile Brăilei (se pare că de-acolo e) cu faţa inundată de fericire, că uneori se opreşte locului şi priveşte pierdut către cer. Un trecător susţine că l-a auzit la un moment dat murmurând: "Doamne, de ce tocmai eu, păcătosul de mine? De ce mie? De ce mi-ai dat mie povara asta?"
I se întâmplă totuşi ca uneori, în timp ce se află în extaz, să tragă cu urechea. Aşa se face că la un moment dat a auzit o doamnă în vârstă spunându-i fetiţei cu care mergea de mână (era pesemne nepoata ei): "Uite, Afrodita, uite-l pe cel care a descoperit că dl Liiceanu e somnambul. Când o să fi mare..." Se zice apoi că intră pe forumurile ziarelor şi că intervine în toiul discuţiilor: "Eu sunt cel care a scris articolele cu Liiceanu! Eu sunt! Iată ce cred că trebuie făcut mai departe. Trebuie să-i arătăm cu degetul pe toţi cei care... Copiii noştri nu pot avea asemenea modele! Eu n-am de fapt nimic cu dl Liiceanu. De fapt îl respect. El s-a purtat frumos cu mine..."
Între timp mi-a scris o scrisoare. Mă roagă să-i pomenesc numele în public. Măcar o singură dată. Dacă se poate, în scris. Îmi spune că dacă nu o fac... Oricum, cei care l-au tocmit i-au mai dat şi alte comenzi. O să văd eu...
Iar eu nu vreau. Pur şi simplu nu vreau. Să nu-ţi închipui că e uşor să-l refuz. Tipul mă aşteaptă în fiecare dimineaţă când ies din casă. Stă zgribulit lângă teiul din faţa porţii, e palid, iar hainele îi miros a mucegai. Mă aşteaptă cu mâna întinsă. Îşi închipuie că aş putea să-i arunc în ea o copeică de nemurire. Cum să-l conving că n-am de unde? Că doar fac parte din acel grup de "oameni celebri" pe care lumea îi tot confundă între ei. Merge în urma mea şi scânceşte: "Măcar o dată! Fie şi în treacăt! Într-un colţ de ziar. Într-o notă măruntă de subsol. Pomeneşte-mi măcar o singură dată numele! Te-am înjurat, e drept, dar în felul ăsta lumea a ajuns să vorbească de mine. Acum toţi vorbesc de mine: sunt cel care te-a înjurat! Spune-le că ai auzit! Scrie-mi, măcar o dată, numele!" Iar eu nu vreau. Pur şi simplu nu vreau.
Să nu-ţi închipui însă, dragul meu, că de pe urma acestei întâmplări nu m-am ales cu ceva. Am aflat că există şi a patra trăsătură a celebrităţii: eşti celebru când poţi face ca cineva, aruncând peste tine toate zoaiele strânse în hârdăul existenţei lui, să ajungă, vreme de câteva zile, cunoscut. Recunoaşte: grea povară celebritatea!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara