Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Epifania doamnei Sei Shōnagon de Ruxandra Cesereanu

Sei Shōnagon a trăit la trecerea dintre cel dintâi mileniu şi al doilea, fiind cunoscută ca doamnă de onoare a împărătesei nipone Sadako, dar şi ca fiica unui poet apreciat în vremurile respective.
Cele 319 de însemnări care alcătuiesc Însemnările de căpătâi (Sei Shōnagon, Însemnări de căpătâi, traducere de Stanca Cionca, Bucureşti, Rao International Publishing Company, 2004) sunt o scriere hibridă, între eseu şi proză poetică, alcătuind, în acelaşi timp, un uriaş poem dezmembrat prin fărâmele unui mozaic. Sei Shōnagon îşi scrie Însemnările din perspectiva unei făpturi marcate de o formaţie estetică matricială, sigilată la o curte împărătească, printre aristocraţi, unde domină un tendenţios dolce far niente şi unde se plusează până la exces pe extinderea spiritului artistic.
Privirea paradisiacă a lui Sei Shōnagon depinde strict de un ochi estetizant, care impune o grilă desăvârşită (cu ierarhii ale frumosului) de a privi exclusiv artistic lucrurile: mai ales natura şi oamenii. Este un ochi estetizant din start, manierist şi fundamentalist; este ochiul unui hermeneut care a fost format şi şi-a profesionalizat privirea doar în acest sens. De aceea, paradisul radiografiat de Sei Shōnagon este întotdeauna coerent, senin, extatic. Lui nu i se opune infernul, ci eventual non-paradisul, anti-paradisul sau paradisul în destrămare, fiind vorba întotdeauna de o dimensiune negativă nu în sine (şi de sine stătătoare, independentă), ci doar prin comparaţie cu perfecţiunea paradisului. Principala privire a autoarei este concentrată pe grădina niponă care conţine o formă specială de numinos: datorită acestei priviri, imaginea paradisului este una desăvârşită şi are sens major (natură şi artă), indicând un centru spiritual al lumii. Atitudinea-cheie pe care o manifestă Sei Shōnagon ca estet este extazul vizual, puternic şi gingaş în acelaşi timp, primind o coloratură aproape mistică. Autoarea Însemnărilor de căpătâi mărturiseşte (chiar dacă rar) că extazul vizual ori sinestezic o face să aibă senzaţia de înălţare la cer şi să se proiecteze într-o lume nonterestră sau para-terestră, para-umană, de fapt! Ceea ce vizează Sei Shōnagon, chiar dacă nu spune direct acest lucru, este o decorporalizare, prin extaz, astfel încât cel care contemplă frumuseţea desăvârşită a lumii (nipone) să fie doar sufletul ridicat la rang artistic suprem. Este adevărat că este vorba despre un suflet senzorial (şi acesta este ineditul perspectivei estetizante a autoarei), un suflet cu trup (sau un trup al sufletului, după formula de mai târziu a misticilor spanioli!), mai exact cu trei simţuri supradezvoltate (văzul, mirosul, auzul), doar astfel explicându-se nuanţa sinestezică a extazului mărturisit de Sei Shōnagon. Farmecul suprem în percepţii şi deplinătatea estetică pe care autoarea şi le asumă fac parte din matricea paradisiacă de care ea aparţine în principal ca degustător gurmand şi gurmet (în acelaşi timp) al lumii în explozia sa estetică. Grădina, arborii, florile laolaltă devin, din principiu, un act de creaţie. Grădina depinde de arta de a vedea şi, în acelaşi timp, grădina dezvoltă şi nuanţează arta de a vedea. Grădinăritul este o învăţătură nobilă, elevată, iar cel iniţiat într-o asemenea învăţătură este estetul. Ceea ce o preocupă obsesiv pe Sei Shōnagon este să inventarieze şi să clasifice fărâmele de paradis vizualizat, croind mai apoi o tapiserie impresionantă: anotimpurile, arborii, florile, formele de relief, păsările, gângăniile, veşmintele, făpturile umane. Predilecţia autoarei este aceea de a bifa harta paradisului, cu toate însemnele sale vii. Întrucât, în mod evident, paradisul inventariat de Sei Shōnagon este unul percutant senzorial şi artistic. Ceea ce vom face şi noi, prin urmare, este să inventariem şi să comentăm tapiseria doamnei nipone de acum un mileniu, care tapiserie este dependentă, fireşte, de tradiţia shintoistă şi buddhistă, principalele religii din Japonia, în cadrul cărora peisajul, poezia, arta ikebana şi grădinăritul erau inseparabile.
Cum încep Însemnările de căpătâi? Cu o panoramă portretistică a anotimpurilor, în flash-uri scurte, paradisul fiind cântărit şi clasificat mai întâi la nivel strict vizual, prin relaţia dintre lumină şi întuneric: primăvara este marcată de ora dimineţii şi cerul pal, vara contează nopţile cu licurici sau ploaia cu lună plină, toamna sunt esenţiale amurgurile, iarna este valabilă estetic prin zori, ninsori, chiciură, ger şi prin odăile fierbinţi. Autoarea vrea să fie mai ales o generatoare de pasteluri transparente: orice fel de cer e frumos, orice tip de dimineaţă, orice soi de noapte. Mai exact, orice anotimp şi orice moment al zilei este pasabil să fie sau să devină paradisiac; iar dacă nu este de la început, atunci se molipseşte pe parcurs. Lista de inventar paradisiac este infinită şi migălită: sunt rostite ca o sutră şi lăudate numele munţilor niponi, al şesurilor, piscurilor, lacurilor, mărilor, cascadelor, râurilor, podurilor, câmpiilor, izvoarelor, insulelor, ţărmurilor, golfurilor, pădurilor. Şi numai invocarea lor sonoră (onomastică) este livrată cititorului ca o formă de frumuseţe absolută! Enumerarea demonstrativă a acestor elemente este artistică prin excelenţă.
Frumuseţea terestră este clasificată prin diferite stări vizuale şi de atmosferă. Există astfel, după cum precizează cu aplomb chiar autoarea: lucruri alese, lucruri la care-ţi bate inima mai tare, lucruri dragi de altădată, lucruri care-ţi înveselesc inima, lucruri pline de măreţie, lucruri gingaşe, lucruri cu osebire strălucite, lucruri fermecătoare. Dar există, chiar dacă în procent minor, lucruri jalnice şi nesuferite, lucruri de ruşine, lucruri care te scot din sărite, lucruri întristătoare, lucruri urâte la vedere, lucruri dezolante, lucruri de spaimă şi lucruri vulgare. Cum spuneam deja, Sei Shōnagon nu utilizează niciodată cuvântul infern ca opus paradisului; ea sugerează doar ce ar putea fi anti-paradisul, adică inesteticul, nonfrumosul, dimensiunea meschină vizual, care perturbă extazul şi desăvârşirea. Autoarea Însemnărilor de căpătâi este în mod fiinţial iritată de urâţenie, neîngrijire, paragină, ignoranţă, trivialitate. De precizat, însă: paradisul este întotdeauna prezervat ca aparţinând zonei aristocratice, datorat fiind percepţiei unei doamne de onoare de la curtea imperială. Dincolo de zona aristocratică, în mediul plebeu, nonestetizant şi nonestetic adică, paradisul nu mai este paradis, ci decade.

Alchimia plantelor

Un spaţiu descriptiv aparte le este dedicat arborilor şi florilor: este vorba despre o fiestă cromatică, legată de perfecţiunea estetică şi estetizantă a vieţii. Sărbătoarea cromatică este vădită printr-o „alchimie a plantelor”, ale căror combinaţii cromatice conţin, de fapt, energii vizuale. Ritualurile nipone imperiale oficiale care omagiază flori precum nalba, irişii, crizantemele, sunt descrise amănunţit, tocmai întrucât paradisul trebuie livrat migălos, dantelat, în anvergura unei broderii care se doreşte apologetică şi apoteotică. Întotdeauna este sesizat, sau un cromatism de apogeu (prin nuanţele ori degrade-urile aceleiaşi culori), sau prin contrastul între culorile mai multor flori: florile de prun, florile de cireş etc. O desăvârşită sărbătoare florală este în luna a cincea, datorită stânjeneilor, întrucât toate făpturile se împodobesc cu stânjenei (inclusiv cocioabele săracilor sunt ornate, devenind marcate efemer de paradis), iar scrisorile legate cu stânjenei au o eleganţă desăvârşită. Lauda ierburilor nu lipseşte nici ea (între acestea, brusturele, iedera, trifoiul, bambusul, papura). Florile sunt maximalizate nu doar prin identităţile deja consacrate (floarea de cireş, de prun, nalba, crizantema, irisul), ci şi prin flori mai puţin ilustre (garofiţa, clopoţeii, zorelele). Paradisul are grade ierarhice: nuferii din lac în timpul ploii sunt frumoşi, dar nu atât de frumoşi precum prunii înfloriţi, la vreme de apus ori răsărit! Iar dacă sunt pictate, florile de cireş ori stânjeneii îşi pierd din farmecul suprem! Sărbătorile nalbelor, crizantemelor şi irişilor sunt fără egal, de aici extazul şi verdictul de frumuseţe nonterestră. Nu este de mirare că arbori precum prunul sau cireşul, de pildă, sunt hiperbolizaţi: în grădina japoneză, aceştia au valoarea unui întreg peisaj. Cireşul, în mod aparte, este un arbore sacru, preţuit tocmai pentru fragilitatea lui.
Natura este împrumutată de afară şi adusă înăuntru: florile de cireş, aranjate în vază, concentrează întrega grădină a paradisului; altădată, florile veştejite de nalbă pledează pentru un fost paradis, îmbătrânit acum. În interiorul odăilor intime ori sălilor oficiale de primire, vasele de porţelan cu ramuri de cireş sunt cele care domină şi molipsesc palatul imperial (ori alte edificii secundare) cu frumuseţea absolută!
Grădina şi plantele (copacii, florile) care o alcătuiesc sunt şi o probă de încercare a relaţiei dintre om şi pământ. Grădina paradisiacă descrisă de Sei Shōnagon nu dăruieşte, însă, roade precum toate grădinile: darurile ei sunt mai cu seamă vizuale şi olfactive, drept care roadele concrete (poame, fructe etc.) nu sunt necesare. Hrana este estetică şi ajunge atât. Fireşte, chiar şi în cazul estetei doamne de onoare de la curtea împărătesei Sadako se poate afirma că dorinţa după grădinile paradisului ţine şi de tânjirea sănătoasă a făpturii umane către „clorofilie” sau, mai mult chiar, poate fi validă aserţiunea că grădinile satisfac o „cosmofilie” umană, grădinile putând fi înţelese şi ca „celebrări clorofiliace” (Robert Pogue Harrison, Gardens. An Essay on the Human Behaviour, Chicago and London, The University of Chicago Press, 2008).
Este de mirare, totuşi, un lucru: esteta Sei Shōnagon nu discută în vreun fel, nici măcar aluziv, raportul dintre natură şi artă. Un mileniu mai târziu după doamna japoneză, filosofii grădinii, din secolul XXI, afirmă că grădina nu înseamnă doar natură sau doar artă, ci amândouă la un loc. Sei Shōnagon şi estetica ei persuasivă (care monitorizează frumuseţea în toate formele ei, fie acestea delicate ori grandioase) percepe grădina mai degrabă ca artă decât ca natură; dar ca artă naturală! Excelenţa artificialului (şi, în acelaşi timp, a mimesisului) nu este conotată de autoarea Însemnărilor de căpătâi decât atunci când natura (respectiv crengile, florile) este importată combinatoriu în odăi. Grădina este sau devine pentru Sei Shōnagon chiar un simptom al paradisului: putem să-i spunem simptom, dar la fel de bine ar putea fi folosiţi tropi precum metafora, simbolul, alegoria, metonimia. Aceiaşi filosofi invocaţi deja ai grădinii, din secolulul XXI, vorbesc despre sensul grădinii ca reconciliere a opuşilor, respectiv ca remiză între natură şi cultură. Paradoxul atitudinii lui Sei Shōnagon este acela că ea nu percepe vreo opoziţie între cele două structuri, deşi acordă, din start, culturii rolul esenţial.

Vestimentaţia barocă... avant la lettre

Un alt element care consacră paradisul în ochiul estetizant al lui Sei Shōnagon este vestimentaţia elaborată, barocă, de la curtea imperială: prin intermediul acesteia, făpturile sunt, de fapt, artisticeşte vorbind, nişte flori umane, întrucât toate materialele de croit fastuoasele haine nipone sunt gândite exclusiv floral; mătăsurile, pânzeturile, brocarturile, evantaiele sunt vopsite pentru a se obţine o cromatică perfectă. Prin coafură şi vestimentaţie, femeia, în mod special, devine o grădină concentrată a paradisului; dar nici ipostazele masculine de la curtea imperială nu sunt gândite mai prejos, hainele bărbăteşti fiind tot de imitaţie florală, prin straturile suprapuse. Vestimentaţia aristocratică este, prin urmare, croită vegetal, floral ori arborescent; în Europa, o asemenea dimensiune ar avea coloratură dionisiacă, păgână; în spaţiul nipon, o astfel de vegetaţie făcea parte dintr-un paradis firesc, în care panteismul era constitutiv şi matricial, mersul vieţii omeneşti desfăşurându-se strict în relaţie cu mersul anotimpurilor. Rochiile de ceremonie ale doamnelor şi vestimentaţia bărbaţilor sunt la fel de sofisticate, contemplarea acestora fiind o “desfătare” (o voluptate), prin revărsarea materialelor unele peste altele: femeile şi bărbaţii nu sunt altceva decât flori şi arbori din paradis! Cromatica mătăsurilor şi a ţesăturilor, a brocartului de China, îi smulge, adesea, lui Sei Shōnagon nu doar strigăte mute de amiraţie, ci şi
un exces de hedonism vizual care decretează verdictul suprem:
splendoarea, adică extazul. Mantiile, jachetele, mânecile, poalele,
şalvarii, rochiile, panglicile – toate acestea sunt gândite ca nişte
straturi ale paradisului floral importat în spaţiul omenesc, dar pentru
a-l face supraomenesc. Alaiurile florale ale tinerilor şi copiilor, în
variate ceremonii, sau ale doamnelor din suita împărătesei (cu stânjenei
în păr, de sărbătoarea irişilor, de pildă), muzicanţii şi dansatorii,
toate acestea se conjugă laolaltă, cu efect de extaz. Dacă făpturile
umane sunt ornate şi cu flori şi ramuri, atunci grădina paradisului a
fost cu adevărat internalizată. Apogeul îl reprezintă, fireşte,
perspectiva asupra împărătesei Sadako: cu tenul foarte alb, ea este
îmbrăcată, prin contrast voit, în roşu; cu alt prilej, este îmbrăcată în
trei rânduri de rochii cărămizii şi un veşmânt de brocart de culoarea
prunului roşu; altădată, rochiile albe ale împărătesei sunt combinate cu
o mantie roşie ca focul. Sora împărătesei, prinţesa Shigeisa, nu este
nici ea mai prejos: îmbrăcată în rochii având toate nuanţele florilor de
prun, cu o vestă purpurie şi o mantie de brocart verde! Deplinătatea
perspectivei estetice este vădită şi asupra figurii împăratului, încât
Sei Shōnagon lăcrimează din pricini de extaz vizual. Frumuseţea
artistic-vizuală la care asistă autoarea Însemnărilor de căpătâi este
decretată a fi nepământească, de aici sminteala ori nebunia îmbătătoare
(de la miresmele florale), pe care o mărturiseşte Sei Shōnagon şi
verdictul ei cu aplomb: splendoarea cu ceremonial.
Nu este, oare,
autoarea tocmai un estet drogat intenţionat cu vizualitatea pe care o
cultivă programatic? Nu este Sei Shōnagon o auto-intoxicată
demonstrativă (şi emfatică, adesea) cu şi prin ideea concretă de
frumuseţe estetică? Eva a impurificat, odinioară, grădina Paradisului şi
ideea concretă de nemurire, iar acest lucru este afirmat ritos în toate
cărţile de exegeză biblică, dar tot prin Eva şi datorită Evei a fost
descoperită fecunditatea omenească (grădina de carne, ca să folosesc o
metaforă adecvată în acest context). Nu în zadar, de aceea, Eva şi
femeia, în mod special, este considerată a fi cel dintâi grădinar al
lumii, grădinarul primordial, custode şi raisonneur al grădinii. În
felul ei, Sei Shōnagon (deşi din altă civilizaţie şi cultură) nu face
excepţie de la regula prezentată concis anterior.
Interogaţia autoarei,
la un moment dat, pune, însă, o problemă socială, de ierarhie, în care
gustul estetic suprem este arondat strict sferei aristocrate: „De ce nu
le e dat oamenilor de rând să privească atâta frumuseţe măcar o clipă?”.
Prin urmare, extazul vizual este o caracteristică a rafinamentului
aristocratic şi depinde strict de educaţia artistică de la curtea
imperială. Paradisul vizual al lui Sei Shōnagon este coerent, senin şi
ordonat, de aici repugnanţa autoarei faţă de ignoranţă, incoerenţă ori
primitivism. Exclusiv aristocraţii pot avea acces la acest tip de
paradis: grădina este cosmosul perfect şi estetic, iar a fi în
tangibilitate cu acest paradis devine o onoare vizuală. Autoarea
Însemnărilor de căpătâi face parte dintr-o castă care depinde de
perfecţiunea instituţională imperială, aşa încât bucolicul şi percepţia
hiperbolizantă asupra acestuia sunt dependente de o educaţie
programatic-artistică. Echilibrul (micro şi macro)cosmic este desăvârşit
pentru că ochiul estet a fost format profesionist în această direcţie.
Între natură şi aristocrat armonia este o condiţie esenţială; iar
această armonie se concretizează prin faptul că făptura umană este aptă
să fie construită vizual ca o floare bipedă! Sei Shōnagon edifică şi
inventariază în ralenti o epifanie ca instrument de scanare a
paradisului terestru (cu accente paraumane, în clipele de extaz suprem),
care conţine marca revelatorie a unei realităţi sacre. Paradisul este
aici şi acum, coerent, geometric şi în deplinătate estetică.
Tocmai
întrucât autoarea Însemnărilor de căpătâi nu face nicio referinţă la
paradisul biblic (ea nefiind familiarizată ori măcar având minime
cunoştinţe despre acesta), câteva înrudiri simbolice şi metaforice între
Edenul biblic şi paradisul terestru nipon (descris de Sei Shōnagon)
devin izbitoare şi ele se cuvin a fi semnalate. Autoarea decretează
perfecţiunea paradisiacă prin intermediul grădinii; aceasta este marcată
de graţie supremă, estetică desăvârşită, conţinând o sacralitate
internalizată. Luxurianţa niponă (şi teatralitatea ei) constă în
variatele maniere de a combina spectaculos şi delicat, în acelaşi timp,
florile şi arborii. Dacă Paradisul biblic este veşnic verde şi înflorit
(niciodată fanat), iar Părinţii Bisericii îl descriu şi analizează ca
atare, Sei Shōnagon portretizează un paradis nipon aflat sub incidenţa
tuturor anotimpurilor, care inclusiv iarna poate fi perfect: pastelurile
înzăpezite ale autoarei sunt egale cu acelea văratice, primăvăratice
ori tomnatice. În Edenul biblic nu există iarnă geroasă, nici vară
arşiţoasă, nici toamnă marcată de veştejire, ci doar primăvară eternă.
În schimb, grădina cosmică narată de Sei Shōnagon este supusă tuturor
anotimpurilor din care este decelată frumuseţea (şi, uneori, urâţenia).
Principalii arbori ai grădinii edenice nipone sunt, în viziunea
autoarei, cireşul şi prunul; în schimb, chiparosul este nonparadisiac,
acelaşi chiparos care, în simbolistica biblică şi creştină, este un
arbore eminamente paradisiac! Maeştrii iconari (pictori) occidentali din
Evul Mediu creştin au înfăţişat flora paradisului detaliat, multiplu,
prin intermediul a zeci de specii de flori; paradoxal sau nu, acest
lucru este valid şi făţiş (avant la lettre) şi în Însemnări de căpătâi.
Trandafirul este, în simbolismul creştin, floarea centrală, floarea
christică; în perspectiva lui Sei Shōnagon, locul trandafirului este
luat de iris, floarea de cireş, floarea de prun, crizantemă şi nalbă!
Efectul sinestezic al paradisului este, însă, valabil atât în viziunea
biblică, cât şi în perspectiva doamnei nipone la trecerea dintre cel
dintâi mileniu şi al doilea. Sei Shōnagon este chiar tendenţioasă în a
înfăţişa cromatica şi miresmele paradisului terestru întruchipat de
grădina niponă: văzul şi olfactivul devin abilităţi estetice selective
de performanţă! Spre deosebire, însă, de Edenul biblic, în care cei
aleşi sunt nuzi, autoarea japoneză manifestă, în sens tradiţional
previzibil, o pudoare extremă: întotdeauna trupul este ascuns sub
variate straturi de veşminte, doar mâinile, chipul şi părul fiind
expuse. Simbolul suprem al acestei ascunderi şi, în acelaşi timp,
trofeul grădinii paradisiace terestre, în perspectiva lui Sei Shōnagon,
este împărăteasa Sadako: într-atât de pură estetic, încât privitorul
dinafară (cititorul adică, dar cel de astăzi) nu ştie dacă să o perceapă
ca pe o păpuşă perfectă (vizual vorbind) sau ca pe un echivalent nipon
al Fecioarei Maria Încununată ca Regină a Cerurilor. Acest lucru nu este
o speculaţie oarecare, procedeul autoarei Însemnărilor de căpătâi
fiind, de fapt, unul de beatificare estetizantă la adresa împărătesei. O
apoteoză.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara