Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Enrique Vila-Matas, „o voce cu multe variante“ de Dana Diaconu

Prima receptare a lui Enrique Vila-Matas (Barcelona, 1948) în Spania cu reticenţa provocată de insolitul propunerii sale artistice în contextul unei literaturi postfranchiste încă tributare formelor realismului din secolul XIX, dar şi cu entuziasmul unei minorităţi avizate faţă de spiritul său renovator, îl instituia drept „scriitorul spaniol cel mai latinoamerican”, în vreme ce aceleaşi scrieri ale sale erau remarcate în Franţa şi America Latină. Astăzi, scriitorul catalan este situat pe o poziţie preeminentă şi specială în panorama literaturii din întreg spaţiul cultural hispanofon şi nu numai, consolidată de un corpus semnificativ de opere, romane, povestiri, eseuri, jurnale, articole etc. traduse şi premiate în diverse spaţii culturale. După contactul nemijlocit cu noua literatură, europeană şi americană, în perioada sejurului său parizian (1974-1976), reflectat în romanul Paris no se acaba nunca, scriitorul catalan s-a dăruit exclusiv carierei de scriitor, fără concesii populiste, asumîndu-şi riscul de a avea un public minoritar sau de a fi considerat un scriitor de cult– „acest minunat blestem al marilor scriitori”, după cum comentează un prestigios critic literar. Spirit inovator şi inventiv, înclinat spre cosmopolitism şi calofilie, Enrique Vila-Matas a respins de la bun început poetica realistă, preferînd o „literatură transgenerică metisă”. Mixajul de metaliteratură, metaficţiune, autobiografie, ficţiune, eseu, literatură poliţistă... şi o eficientă strategie narativă – multiperspectivism, dialogie, autoreflexivitate –, i-au permis împlinirea proiectului său artistic, tematică literară şi autoreprezentare în calitate de scriitor, în romanele sale denumite de critici autoficţiuni.

Reflecţia asupra relaţiei dintre literatură şi viaţă, ficţiune şi realitate, recursul la tehnici de ficţionalizare precum jocul de oglinzi, cervantin şi borgesian, ca şi scriitura inovatoare, a cărei originalitate este evidenţiată elogios de critici –şi, nu mai puţin, de autor „Nimeni nu scrie ca mine” –, îl conectează pe Vila-Matas nu numai la cele mai noi direcţii ale literaturii actuale, de factură avangardistă sau metaliterară, ci şi la tradiţia spaniolă, a barocului şi mai ales a lui Cervantes, supremă „umbră tutelară” a întregii sale creaţii.

Printr-un procedeu care aminteşte de hermeneutica lui Ortega y Gasset, denumită metaforic de filosoful spaniol metoda Ierihonului sau a seriilor dialectice, eficientă pentru apropierea de adevăr, Vila-Matas reia, în fiecare nouă carte, asediul cetăţii Literaturii, dintr-o perspectivă distinctă, cu alte modalităţi şi forme discursive, la fel de captivante. Creează un univers literar complex, dinamic, dialogic, „endogam, în care totul se autogenerează” (Juan Antonio Masoliver Ródenas), străbătut de vocile scriitorilor de azi şi de ieri, invocate de multiplii naratori, în alternanţă cu ecourile vieţii reale din contemporaneitatea noastră. Un univers poetic, în sensul etimologic al cuvîntului, menţinut de permanenta pendulare între realitate şi ficţiune, mai exact de tensiunea permanentă a depăşirii limitei dintre acestea, într-un sens sau altul, spre imponderabilitatea materiei sau materialitatea ideii, ficţiunea vieţii şi viaţa ficţiunii... aşa cum poate fi apeciat în romanele-autoficţiuni care compun aşa-numita „tetralogie a literaturii”, punct culminant al creativităţii scriitorului.

Cunoscînd fie şi numai primele două, Bartleby y compañía (2001), París no se acaba nunca (2003)1, – celelalte, mult mai dense şi complexe, El mal de Montano (2002) şi Doctor Pasavento (2005), nefiind încă, să sperăm, traduse la noi – cititorul va (re)descoperi, din perspectiva şi cu avantajele experienţei de lectură, „aerul” scrierilor vila-matiene în universul romanesc şi scriitura din romanul Sub semnul lui Dylan, apărut recent la Editura Allfa, în versiunea semnată de Adina-Ioana T. Vladu2. Va regăsi reflecţia despre literatură şi, într-o nouă contextualizare şi semantizare, unele teme, motive, idei, tipuri de personaje, de discurs, procedee etc. De pildă, aşa-numitul sindrom Bartleby, tema eşecului, a renunţării la scris sau asemănarea fizică cu un scriitor/artist admirat – Hemingway în Parisul nu are sfîrşit –, de data aceasta, avînd numele inclus chiar în titlul cărţii, Aire de Dylan, ca aluzie nu numai la impostura personajului (asemănarea fizică, aerul à la Dylan), ci şi, într-un sens mai larg, la întreaga carte, concepută empatic, în spiritul valorilor pe care autorul mărturiseşte a le fi descoperit în personalitatea şi viaţa lui Bob Dylan, modernitate, inovaţie, libertate, capacitate de regenerare. Cititorul va mai regăsi aici, pe fondul dinamicii realitate/ficţiune, viaţă/literatură, unele componente invariabile ale naraţiunii şi scriiturii vilamatiene –conferinţa ca tip de discurs, pluralitatea vocilor, personajul versatil şi multiplu, cu măştile şi identitatea lui fluctuantă–, forme predilecte de intertextualitate citate, inclusiv unele false, în stil borgesian, comentarii, reflecţii.

Acţiunea romanului se desfăşoară în obişnuitul cronotop al Barcelonei natale de astăzi, amplificat de călătoriile personajelor în alte spaţii (în Elveţia, la congresul pe tema eşecului organizat la Universitatea din St. Gallen, în America, într-un sat din sudul Franţei), şi de reactualizările unui timp trecut. Dintre cele şase personaje principale, trei sunt scriitori care cumulează trăsături ale autorului real. În special, personajul nuclear, Juan Lancastre, „prototipul scriitorului contemporan scindat”, avangardist, care, de dincolo de moarte, îi apare fiului, precum tatăl lui Hamlet, ca stafie paternă şi i se infiltrează în conştiinţă. Fiul său Vilnius, şi el scriitor, îşi urăşte progenitorul, este obsedat de „umbra tatălui” şi de tema ratării – lucrează la Arhiva generală a eşecului în literatură – şi simţindu-se compensat de asemănarea sa fizică, „aerul à la Bob Dylan”, s-a străduit, după cum declară în public, „să se detaşeze [...] şi să se răzbune [...] refuzînd să se mai înscrie în acelaşi stil avangardist şi încercînd pur şi simplu să fie el însuşi, străduindu-se mereu să fie autentic”, „să spună adevărul” şi să aibă „cu adevărat accesul la realitatea ultimă”. În fine, naratorul, fără nume, de factura personajelor denumite de Vila-Matas „măştile mele”, aspiră să fie un Bartleby, dar acceptă să scrie „autobiografia inventată a lui Lancastre”, în locul celei autentice, pierdute, convins fiind că „ficţiunea e mult mai folositoare pentru a spune sau a insinua adevărul decît alte mijloace” . Alături de aceştia, încîntătoarea tînără Débora Zimmerman, fosta amantă a tatălui, devenită iubita fiului, care, împreună cu Vilnius, inventează „societatea infrauşoară” intitulată Sub semnul lui Dylan, „propunîndu-şi să nu facă nimic”, adoptând scepticismul celor înţelepţi care „observaseră că lumea se învîrte incontrolabil şi fără sens, pierdută şi fără viitor, mai proastă ca niciodată, în mîinile unei elite politice şi economice roase pe dinăuntru de imoralitate şi zgîrcenie... ” Cel de al doilea personaj feminin, Laura Verás, în calitate de mamă a lui Vilnius şi soţie a răposatului Lancaster (necredincioasă, de altfel, fiind amanta lui Max, expert în cinematografia americană), este o importantă sursă de informaţii despre viaţa fostului soţ.

Antrenate într-un exerciţiu de memorie puternic marcat de subiectivitate, complexe şi tendinţe denigratoare, cele cinci personaje comentează de pe poziţii diferite personalitatea lui Juan Lancastre, evocă şi reproduc idei, afirmaţii, formulări, făcînd astfel loc vocii scriitorului dispărut. Astfel, precum în piesele de teatru ale lui Lorca, personajul absent se situează în centrul atenţiei; în jurul personalităţii sale se construieşte o tramă din firele divers colorate ale formelor discursive şi registrelor, de la ironie, antifrază, umor, parodie, pînă la viziunea fantastico-onirică şi tonalităţile grave ale lucidităţii, în reflecţii şi formulări memorabile.

Printre şi prin personajele sale, Enrique Vila-Matas sfîşie vălul ficţiunii, pentru a face loc vocii şi vieţii sale reale. Cu un gest narcisist, în căutarea efectelor catarctice, dar cu detaşare şi (auto)ironie, se contemplă parţial, printr-un subtil joc de oglinzi, în fiecare din cele trei variante ale figurii scriitorului şi, în acelaşi timp, retrăieşte, ficţionalizată, experienţa proprie a dificultăţilor întîmpinate în receptarea operei sale. În (auto)caracterizările diverselor personaje se pot recunoaşte cu uşurinţă amănunte din viaţa sa reală, perioada de spitalizare, problema alcoolului şi mai cu seamă ideile şi preferinţele, inclusiv „maniile” sancţionate de unii critici, precum „monotematismul”, „variaţiunile pe aceeaşi temă” sau „prestidigitaţia metaficţiunii”.

Modul de a scrie al lui Vila-Matas poate fi recunoscut în referirile ostile ale lui Vilnius. Iată cîteva: „obsesia lui de a fi mereu la zi, de a se simţi avangardist, ca în tinereţe”, „crezuse întotdeauna că are mai multe personalităţ i şi nu una singură. Şi asta pentru că voia să se simtă un om divizat, un om al timpurilor noastre”, „dezvoltînd şîn romaneţ mai multe lumi posibile sau paralele, desfăşurînd o naraţiune multiplă, plină de poveşti care se reflectau şi se divizau neîncetat, transformînd totul într-un caleidoscop de variaţii, devieri şi mutaţii”; „iubea impostura şi jocurile avangardiste de orice fel, omul care a reuşit să adune în scrierea sa cele mai grave ticuri ale penibilului postmodernism al secolului trecut... ”

În mărturiile Laurei Verás subiectivitatea aprecierii răutăcioase („delirul lui după citate”) alternează cu obiectivitatea reproducerii exacte a vorbelor fostului soţ („lupta... pentru a-şi forma un stil propriu”, „mai spunea că dacă scrii şi publici atîtea cărţi şi îţi formezi o voce cu multe variante, dar inconfundabilă, precum Kubrick în cinematografie, ţi se restrînge libertatea, pentru că termini prin a te teme de fiecare dată cînd încerci lucruri noi, o teamă din ce în ce mai mare de eşec. Mă tem tot mai mult, repeta mereu, fiind convins că trăieşte în ţara care-i pedepseşte cel mai aspru pe cei care încearcă să producă o operă situată în afara tradiţiei şi a folclorului naţional.”).

Aventura personajelor coincide cu aventura scriiturii. Astfel, textul care se citeşte trimite la o proiectată „autobiografie fictivă” şi la texte literare ale altor autori, iar la nivel tematic, de pildă, relaţia fiu-tată este abordată din perspectiva unei duble intertextualităţi. În mod explicit, chiar ostentativ, autorul situează întreaga poveste sub egida intertextului hamletian, modificînd însă relaţia cu tatăl în spiritul intertextului kafkian (Scrisoare către tata) – Kafka fiind o prezenţă statornică şi un reper important în întreaga operă a lui Vila- Matas. Din piesa Hamlet a lui Shakespeare sunt preluate motivul recurent al umbrei tatălui care îi apare fiului sau proiecul înscenării pentru dezvăluirea adevărului, prin demascare publică (capitolul intitulat Cursa de şoareci). De asemenea, cei doi tineri, Débora/Ofelia şi Vilnius/Hamlet găsesc în monologul hamletian justificarea deciziei lor de a renunţa la orice acţiune pentru a se transforma în cei doi Oblomovi: „Oare îi obliga cineva să suporte «dispreţul, biciul acestor vremi şi-obida asupririi, trufia dregătorilor, dreptatea zăbavnică, bătaia din picior pe care vrednicia răbdătoare o tot îndură de la nedestoinici?»”

Dincolo de efectele parodice, intertextul hamletian conferă textului pe care îl citim un aer de teatralitate şi dezvăluie caracterul fictiv al „poveş tii” sau mai bine spus al „reprezentaţ iei”, deşi încă din prima pagină naratorul îşi asuma ca experienţă proprie cele ce aveau să fie relatate, iar pe parcursul cărţii strecoară date cunoscute din biografia autorului real. Estompînd limita între realitate şi ficţiune, adevăr şi invenţie,Vila- Matas îşi invită cititorii să pătrundă în universul cărţii sale într-un mod dezinhibat, liber de prejudecăţi şi de constrîngerile raţionale, adică à la Dylan. Iar povestea rămîne închisă între cele două fraze simetrice ale personajului narator care intră şi iese din „teatrul vieţii” în prima şi în ultima filă a cărţii.

Finalul aduce ceea ce Vila-Matas denumea o vuelta de tuerca, întorsătura neaşteptată, aterizarea pe pămînt după zborul fanteziei prin zonele eterice ale ficţiunii. Aerul ultrauşor, al teatrului, glumei, fantazării se risipeşte, lăsînd locul nostalgiei. Spectacolul s-a terminat, luminile s-au stins, personajele înşiruite pe drumul de întoarcere par a fi actorii obosiţi, în drum spre casă. Cititorul rămîne cu senzaţia că totul a fost un vis. Gîndind poate că şi Enrique Vila- Matas face parte din grupul restrîns al acelor scriitori pe care el însuşi îi admiră, considerînd că „au har şi sunt mult mai fascinanţi decît restul muritorilor”.

_________

1 Bartleby &Co (2000), Parisul nu are sfîrşit (2003), Asasina cultivată (2008), ambele la Editura Rao, în traducerea hispanistei Ileana Scipione.
2 În original Aire de Dylan, Seix Barral, 2012.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara