Numărul curent: 41

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Traducerilor:
Enrico, omul invizibil, contra lui Mitică, băiat bun de Dorin-Liviu Bîtfoi


Enrico Mreule este un personaj dificil, sub pana oricărui scriitor. Biografia sa, mai mult presupusă decât cunoscută de Claudio Magris, te determină cu fiecare pagină citită să întrebi cu oarecare nerăbdare cartea: în fond, ce e cu acest Enrico? Ce se întâmplă cu el? Dar se întâmplă ceva?
Născut la marginea meridională a Imperiului Austro-Ungar, în regiunea Goriziei şi a Triestului, Enrico oscilează derutant şi mai ales derutat între nevroza clasică de tip vienez şi deschiderile simbolic-afective pe care i le oferă ieşirea la mare a ţinutului natal. Pe de o parte - riguroase studii în limbile clasice şi o educaţie strictă la Staatsgymnasium-ul din localitate; pe de altă parte - vecinătăţi mediteraneene, marea însăşi şi varietatea multiculturală a locului. Restricţii - tentaţii. Îşi va face planuri, cu elanul tinereţii, alături de prietenii săi Nino şi Carlo. În acest trio, Carlo Michelstaedter pare să aibă o influenţă de necontestat asupra celorlalţi doi. De altfel, şi traiectoria sa este cât se poate de reprezentativă pentru acest spaţiu al "continentului danubian" (după expresia lui Magris): valul de sinucideri care îi înghite de-a valma pe un Ferdinand Raimund, Ferdinand von Saar, Ludwig Boltzmann, Adalbert Stifter, Eduard van der Nüll, Richard Gerstl şi pe mulţi alţii atinge, iată, şi ţărmurile Adriaticii. Dar cazul lui Carlo Michelstaedter (sau Karl Michelstädter) prezintă, cel puţin în datele sale exterioare, uimitoare coincidenţe mai ales cu cel al lui Otto Weininger: amândoi au o ascendenţă iudaică, se nasc aproximativ în aceeaşi perioadă (1887, la Gorizia, respectiv 1880, la Viena) şi se întorc în oraşul natal parcă programaţi pentru autoanihilare, survenită la vârsta de 23 de ani - nu înainte însă de a fi scris fiecare opera neobişnuită care îi va aduce o notorietate postumă: Persuasiune şi retorică, respectiv Sex şi caracter.
Michelstaedter simţise şi dorise să realizeze prea mult, îndemnându-şi pe această cale şi prietenii. Numai că Enrico, nutrind în continuare o mare admiraţie pentru cel dintâi, vede bine că se îndepărtează tot mai mult, nu numai în termeni geografici, de idealurile acestuia; şi, ceea ce este mai simptomatic chiar, de orice soi de ideal în general. Idealismul este recontextualizat ca inflamare, sau amplificare fulminantă a personalităţii; or Enrico aspiră către o existenţă fără greutate, cât mai sumară, decolorată, către o reducere la maximum a nevoilor, a celor sufleteşti în special. El caută o tihnă aproape funebră. Ceea ce îşi doreşte - şi se convinge cu timpul tot mai mult de temeinicia acestei opţiuni - este să navigheze fără surprize către nicăieri, cu motoarele reduse la maximum, sau dacă se poate oprite.
Cu toate acestea, şi în pofida relativului dezinteres pentru starea sa materială, Enrico nu este propriu-zis un ascet, ci, dimpotrivă, e un voluptuos al liniştii personale, pe care şi-o ocroteşte atât cât poate. Nu se sustrage plăcerilor, ci chiar le caută, atunci când le înregistrează absenţa. Dar le caută aşa cum ai intra într-o farmacie. Se îngrijeşte ca un atlet de condiţia-i existenţială. Are succes la femei, şi e de presupus că în mare parte tocmai pe seama efortului de vidare interioară şi de esenţializare extremă, de concentrare la un nivel epidermic a excitabilităţii sale, care devine cea a unui vânător. Femeile îi apar de altfel ca un continuum arhetipal al senzaţiilor, fluid, locuibil, şi asta încă din copilărie, când descoperă că Fulvia, Argia şi Paula - perechea ludic feminină a trioului masculin - se iscălesc pe nisip, în glumă, Fulviargiaula. Călătoreşte în Argentina, pentru a-şi inaugura şi întreţine sănătatea netulburării, dar nu are nici un moment curiozităţi turistice şi nici ambiţii de itinerar: va rămâne, pe întinderile pampasului, sufletul sedentar care fusese şi în Europa. Întors acasă, mimează din când în când exotismul pentru ascultătorii săi - atunci când i se pare necesar să aibă ascultători: căci conservarea echilibrului pe care şi-l doreşte nu presupune câtuşi de puţin obstinaţia retragerii în pustnicie, ci revenirea din când în când la sânul matern al comunităţii, spre a evita consecinţele amare ale singurătăţii. Ceea ce urmăreşte de fapt Enrico este nu să plece, undeva sau de undeva, ci să devină invizibil pentru toţi ceilalţi, beneficiind de avantajele implicite ale acestei condiţii (manipulare şi deturnări miraculoase, fără complicaţii), urmând să iasă la vedere numai după dorinţă. Lui Enrico îi este foarte propriu un anume gen de mortificare discretă, burgheză în fond, conţinută de pildă în sfatul unui Kant care îşi sfătuia studenţii să poarte haine nici prea extravagante, dar nici prea modeste - ci cât să se dilueze păstos în peisajul citadin.
Michelstaedter explodase; Enrico Mreule îşi va premedita, în 100 de pagini, implozia.
E adevărat, atitudinea sa faţă de oameni pare să se înscrie, chiar şi prin actele de generozitate, pe linia unui utilitarism cam cinic şi cam egoist. Dar această încadrare nu e de natură să ne mulţumească decât într-o primă instanţă, căci devine vădit că liniştea acestui om fără însuşiri al lui Claudio Magris nu e câtuşi de puţin lipsită de contradicţii - una, cel puţin, dovedindu-şi necontenit insolubilitatea: Cum să aspiri la o eliberare de orice fel de aspiraţii? Astfel, în locul etichetei egoismului, e poate mai potrivit să ne gândim la o rezoluţie cu iz clinic, perfect adecvată lumii din care provine personajul, şi anume la narcisism: în psihoze ("nevroze narcisice", după Freud) devine posibil ca libidoul să se reataşeze eului, precum fusese odată în starea narcisismului primar, dezinvestind aşadar obiectele exterioare asemeni unei amoebe ce-şi retrage pseudopodele. Desigur, transpunerea acestui model conceptual în realitate suportă nuanţe care îi dau consistenţă şi îl fac accesibil pentru înţelegerea nu numai a patologiei, ci şi a sănătăţii, şi a treptelor pe care se coboară dinspre sănătate spre patologie. Tot astfel trebuie înţeles şi straniul proiect existenţial de aneantizare al lui Enrico. El nu renunţă de tot la lume, şi nu renunţă nici la propriul eu. Sesizează totuşi că această din urmă realitate o presupune pe prima. Şi dacă se dezinteresează în mare măsură de lumea din jur, inclusiv de cea aparţinând unei istorii personale, e poate doar cât să-şi consolideze un eu mult prea fragil. Michelstaedter se sinucisese; Enrico va afla suficiente resurse pentru a rămâne în această lume, dar întrucâtva doar ca o umbră - şi ca un mesaj emis neîntrerupt din lumea de dincolo.

Nu ştiu dacă având drept sursă arta narativă a lui Magris, sau numai condiţia personajului său, o anume iritare constantă răzbate pe tot parcursul lecturii: cauzată, cred, de absenţa unei minime (auto)ironii, a spontaneităţii, a imaginaţiei gestului. A unei generozităţi elementare, fără adresă precisă, într-o existenţă care se vrea redusă la elementar. Dar, la urma urmei, destul de meschină.
Desigur, atunci când în prim plan stau formele de patologie a eului, ne putem aştepta la orice altceva, numai la libertate lăuntrică - nu.
Meditând la personajul lui Magris mi-a apărut în minte, ca exemplar opus, activ în gestionarea unor situaţii de viaţă, caragialescul Mitică. Omniprezent, în sens spiritual şi chiar fizic, risipitor cu propria persoană, sclipitor, poate inadecvat uneori, şi cam farseur, acest "mic parizian" de la 1900 ("nici tânăr, nici bătrân, nici frumos, nici urât, nici prea-prea, nici foarte-foarte") este, cumva asemeni lui Enrico, "un băiat potrivit în toate; dar ceea ce-l distinge, ceea ce-l face să aibă un caracter marcat este spiritul lui original şi inventiv." Mitică are nevoie de oameni, îi implică - şi aşa începe de altfel şi prezentarea pe care i-o face Caragiale: printr-un dialog. Mitică e disponibil, se dăruieşte, aceasta-i este însăşi vocaţia, şi aş putea spune chiar: specificul profesiei sale de hoinar al bulevardelor şi de zeflemist al cafenelelor Capitalei. Din acest punct de vedere el se distanţează fără echivoc de Enrico Mreule, care, chiar catapultându-se pseudoaventurist spre Argentina, cam în aceeaşi vreme, rămâne de fapt înţepenit într-o identitate goriţiană de-acum mult prea strâmtă. Ba chiar această priponire pare să se accentueze şi să devină inert programatică, sub camuflajul unei mobilităţi şi a unei mobilizări spectaculoase. Enrico se refugiază, cu o nesfârşită oboseală, în nesemnificativ - freneticul Mitică îl compromite în schimb din interior, gonflându-l până la dimensiunile unui eveniment ("- Băiete, o ţuică!" "- Nu-i da, domnule, c-o bea!"). Enrico poartă mereu după sine ediţii solide din autorii latini şi greci, traducându-i eventual în germană - pentru a-şi disciplina finalmente credinţa în justeţea propriei sterilităţi; mai frivol, Mitică lansează însă, ex nihilo, adevărate antologii personale de vorbe de duh.
Desigur, comparaţia dintre cei doi ar trebui lămurită mai bine în ceea ce priveşte impresia dintâi asupra sănătăţii soluţiilor de viaţă miticiste: se poate observa că ele sunt nu atât eficiente, cât răsunătoare, sau exterioare. În spatele deosebirilor dintre cei doi protagonişti, asemănările se acumulează în stare de latenţă. Căci necurmatul neastâmpăr al lui Mitică poate fi citit totodată ca o fugă din calea unei ireductibile nelinişti la purtător; ironiile sale - ca un refuz de abordare (decisă) a problemelor; jocurile sale de cuvinte şi permanentele resemantizări după reţete fanteziste - ca o punere sistematică sub semnul întrebării a ceea ce este, o vidare de conţinut a situaţiilor şi a agitaţiei surde ce răzbate din interior (personajul lui Magris se distinge, pe de altă parte, ca un perfect poliglot al limbilor clasice şi moderne - unele regionale, de mică întindere, precum slovena - atras fiind, foarte probabil, de puterea cuvintelor în instituirea sau în desfiinţarea realului).
Atunci când se discută despre Mitteleuropa, conexiunile acesteia cu mediul românesc sunt căutate, firesc, prin raportare la tradiţiile culturale transilvane. În măsura în care această apropiere respectă un decupaj exclusiv cartografic, ea devine, chiar şi într-o legitimare istorică, forţată. Căci există, mi se pare, de asemeni un impas sufletesc al Vechiului Regat, mai puţin manifest, cu o fenomenologie când asemănătoare, când diametral contrastantă (şi deci asimilabilă) cu cea convenţional vieneză. Şi oare nu Mitică este azi figura aleasă să ispăşească pentru o exasperantă neseriozitate şi dezorganizare dâmboviţeană - pentru "miticisme" (confundându-se, desigur, un tip cultural cu deteriorarea sa nevrotică)?
Avem oarecare temei să presupunem că premisele pentru o asemenea recuperare existau şi în vremea lui Caragiale, şi că poate nu doar spre amuzament va fi exclamat acesta, la o ultimă privire, concluzivă, asupra celui care prezenta, în fond, toate trăsăturile unui băiat bun: Al dracului Mitică!


Claudio Magris, O altă mare, traducere de Afrodita Cionchin, postfaţă de Daciana Branea, colecţia "A Treia Europă", Editura Univers, Bucureşti, 119 pagini, preţ nemenţionat.