Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Energie şi auto-amăgire de Gabriel Coşoveanu

Marta Petreu, Generaţia ’27 între Holocaust şi Gulag. Mircea Eliade şi Klaus Mann despre generaţia tânără, Editura Polirom, Iaşi, 2016, 179 pag.

Despre tropismele generaţ iei lui Mircea Eliade, mitizate încă, de mulţi, până la a fi învestită drept vârstă de aur, Marta Petreu a scris, sine ira et studio, de mai multe ori.

Dacă ar fi doar să invocăm un anume calificativ dintr-un op dedicat lui Emil Cioran şi afluenţilor săi ideologici şi politici, ar fi, pare-mise, de ajuns: Un trecut deocheat sau „Schimbarea la faţă a României” (1999). În aceeaşi ordine de idei, nu putem ignora, iarăşi, un anume substantiv din titlul altei cărţi: Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian (2009). De data aceasta, eseista sistematizează un număr semnificativ de date istorice pentru a contextualiza atitudinea unor nume fără de care nu se pot imagina, astăzi, definirea şi revizuirile succesive ale noţiunilor de stânga şi, respectiv, dreapta. În Europa evocată, exista un Zeitgeist favorizant pentru radicalizare – direcţia contează mai puţin, câtă vreme măsurile de eugenie socială şi isteria exterminării, ca idei portante ale unor regimuri execrate, cel puţin oficial, pe bătrânul continent, au dus la Holocaust şi la Gulag, care, e adevărat, nu se pot ierarhiza ca orori, dar asimetrice sunt, măcar prin durată.

Pentru a descrie, într-un cadru mai larg, anii formării tinerilor perioadei, Marta Petreu găseşte un pandant al lui Eliade, pe congenerul său Klaus Mann (născut în 1906), cunoscut atunci prin puseele anti-Tonio Kröger (personaj, icon pentru spiritul romantic, al tatălui său, Thomas Mann, prilej pentru ziarişti de a-l ironiza pe Laureatul Nobel), dar şi prin articolul, publicat şi ca volum independent, Astăzi şi mâine. Situaţia tinerilor intelectuali în Europa. Anul în care a apărut, 1927, are darul de a stârni imediat curiozitatea, mai ales că semnatarul lui, ca şi sora sa, Erika, începuseră prin a fi apolitici, ca şi criterioniştii noştri, pentru a se interesa apoi de politică, deplângându-şi perioada de „independenţă”, pe motiv că amestecul în treburile profesioniştilor politicii nu e o treabă tocmai adecvată. Din perspectiva acestei păreri, care pare de bun-simţ, se explică mai lesne de ce Hitler a ajuns la putere. Noţiunisimbol precum vitalism, experienţă, erotism (legat indiscriminabil de sacralitate) sau absolut îi leagă, mentalitar, pe congenerii în discuţie. De asemenea, o punte o reprezintă ostilitatea manifestă pentru emblemele raţiunii, după cum mărturiseşte junele german: „Singurul lucru pe care l-am urât a fost raţionalismul [...], un element rău, străin de viaţă [...]; noi iubeam viaţa, care era toată mister, veselie, disperare, noi iubeam corpul şi respiraţia lui ca forma cea mai divină în care se manifestă viaţa misterioasă”.

Cum să nu-ţi consune cu pledoaria pentru frenezie a părintelui Huliganilor? Cu antipatia declarată faţă de rigurosul Maiorescu, chipurile străin de zeul cel nou, viaţa? Şi ne grăbim să precizăm că e vorba de viaţa potrivită unei persoane tinere – nu degeaba imnul mussolinian era Giovinezza. Practic, înregistrăm un întreg şir de autoamă giri, se deduce că inevitabile, cu amendamentul că tânărul Mann sesiza şi pericolele mocnite, ca ascensiunea colectivismului sau probabilitatea dictaturii, ceea ce îl va face să aleagă exilul. Observăm, însă, că era foarte informat, inclusiv asupra ţării noastre, îngrijorându-se, în publicistica sa impetuoasă, de căderea lui Titulescu în 1936, sau entuziasmându-se de ieşirea de pe scenă, 1938, a guvernului Goga. Ca temperament, aşa cum atestă cele două manifeste ale lor tipărite în 1927, Klaus Mann se înrudeşte cu Eliade; ca poziţie politică, însă, mai apropiaţi îi sunt Alexandru Vianu, Bucur Ţincu şi Eugen Ionescu, trei antitotalitari cărora le este consacrat un capitol distinct. După cum o secvenţă aparte anvizajează explicarea unui climat de propagandă şi intoxicare generat de Moscova (una dintre marotele bolşevice era dezmembrarea României), foarte limpede prin titlu: De ce mai mulţi la dreapta decât la stânga? S-a produs o polarizare în sânul generaţiei, unii au mers cu Marx, precum Lucreţiu Pătrăşcanu sau Belu Zilber, alţii cu Gobineau şi Chamberlain, ca Eliade ori Cioran. Totuşi, în afară de legionari şi comunişti, a existat şi o a treia ramură, cei cu discurs democrat, ca Ionescu sau Ţincu, care au „văzut” incubaţia extremismelor şi s-au delimitat de ele.

O mulţime de probleme cu substrat delicat întâlnim în volum, de la chestionarea „laşităţii” generice a intelectualilor, în interbelicul european, până la exaltarea omului nou, specie de care ambele extremisme erau ataşate şi la spectrul resurecţiei oricărei fantasme compensatorii, în slujba căreia, aşa cum constatăm, se pot pune, la o adică, minţi strălucite.

Situaţia pretinde un comentariu conclusiv din unghiul etic, dar eterna întrebare, ca în Biblie, este: cine e îndrituit să judece? Autoarea reţine două concepţii, celebre de altminteri, despre vinovăţiile istorice. Una îi aparţine lui Jaspers, care, în Conştiinţa culpei, distingea între patru tipuri de culpe (cu aplicaţie pe actele germanilor expansionişti); cea criminală, cea politică, cea morală şi, cu titlu special, cea metafizică. Ultima categorie pretinde recunoaşterea şi asumarea vinei de către făptuitor. Cioran, spre pildă, a trecut prin etapa palinodiei – după ce Fondane a fost arestat la Paris şi trimis în lagărele morţii, antisemitismul românului, înţeles, acum, ca falsă conştiinţă, a dispărut ca atitudine, rămânând ca reamintirea pripirii politice să-l bântuie tot restul vieţii. Hannah Arendt îmbrăţişează o altă concepţie, după care, din motiv ce elita sedusă de extremismul ca atare a fost dată la o parte odată cu instalarea efectivă la putere a mişcărilor totalitare, ea poate fi exonerată de responsabilitate. Marta Petreu îşi exprimă mefienţa în faţa celei de-a doua opinii, pe care o vede drept „slabă” moral, şi, când vorbeşte despre personalitatea lui Eliade et comp., emite o părere ca şi imposibil după noi, de combătut: „Acestor tineri, care s-au socotit cu obstinaţie ca făcând parte pentru totdeauna din tabăra celor puternici, privilegiaţi şi la adăpost, pare a le fi lipsit complet capacitatea de a se pune în locul celuilalt, de a se imagina în locul celor pe care voiau să îi «lichideze»; le-a lipsit empatia, un sentiment ce stă, cred, la temelia conştiinţei morale şi a vieţii sociale deopotrivă”.

Marta Petreu ne mai oferă un vademecum clar, incomod-acut, solid ancorat documental pentru o epocă tulbure, care se cere menţionat obligatoriu în orice dezbatere despre ce-i de făcut (de revăzut, nu?, „idolul” Lenin, care punea, în 1902 încă, o aşa pertinentă, căci atemporală, întrebare) astăzi şi/sau mâine, ca să-l parafrazăm pe Klaus Mann.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara