Numărul curent: 36

Eseu:
Eminescu şi modernizarea României de Mihai Dorin


De la I.H. Rădulescu şi Titu Maiorescu până la M. Eliade şi M. Vulcănescu, precum şi de la iluminişti şi paşoptişti, până la cele mai recente proiecte politice, problematica sensului şi mijloacelor evoluţiei societăţii româneşti pe cale modernă domină discursul nostru politic şi cultural. Crearea sistemului instituţional, dar şi a deprinderilor moderne, reclamă însă mentalităţi capitaliste, agonale, menite să forjeze conduite de tip occidental, precum cultul lucrului bine făcut, al datoriei faţă de comunitate, al rigorii şi preciziei. Paşoptismul propusese proiectul modernizării cu un elan şi optimism benefice pe durată scurtă, prin resurecţia trecutului glorios şi credinţa sinceră în virtuţile neamului. Spiritul acelei epoci a marcat în bine dar şi în rău evoluţia noastră; în bine, prin acea credinţă tonică în puterea noastră mesianică de renaştere; în rău, prin inducerea mitului revoluţionar drept soluţie atotizbăvitoare şi a credinţei superficiale că totul atârnă de ideile generoase. A fost timpul în care s-au edificat propileele templului nostru naţional. Vederea de aproape i-a împiedicat pe cei mai mulţi să perceapă că mai rămăsese mult de cizelat până la finalizarea cornişei şi a cheii de boltă. E suficient să voieşti, par a ne spune personajele ce populează scena acelui timp. Dar modernizarea va fi dură nu numai în planul ideilor, cât mai ales în cel politic şi economic, românii, inclusiv sau mai ales intelighenţia, dovedindu-se mai puţin pregătiţi să-şi asume nu doar binefacerile modernizării, cât mai ales "exigenţele îngrozitoare şi consecinţele funeste ale acesteia".1)
Generoasa frăţietate a paşoptiştilor, ce a fundamentat unul dintre miturile noastre moderne - solidaritatea dezinteresată, ideală, patriotică -, trebuia, mai devreme sau mai târziu, să se clatine sub presiunea vântului recei realităţi. Geografia socio-economică românească se va dovedi infinit mai complexă decât se vedea prin ochii avizi de cunoaştere ai tinerilor noştri şcoliţi la Paris. Ei, paşoptiştii, concretizau dorinţa de a fi a naţiunii; rămânea să edificăm însă esenţialul, anume capacitatea, putinţa, perseverenţa întru noua fiinţă, esenţial deosebită de cea anterioară, şi anume modernitatea instituţională şi aptitudinile industrioase.
Generaţia critică, formată la Junimea, începând cu 1863, a cenzurat entuziasmul paşoptist, prin identificarea fracturii dintre formele noi şi fondul preponderent arhaic, formulând critica impactului abrupt al modernităţii într-o societate fatalmente întârziată, precum era cea românească. Instituţiile moderne adoptate în devălmăşie, fără grijă şi fără pricepere pentru adaptare, nu aveau cum să prindă lesne rădăcini la noi. Proiectul occidental trebuia românizat şi umanizat, altfel riscând să genereze fie o utopie, fie un hibrid nefericit. Xenopol prefaţase această viziune în articolul "Reforma aşezămintelor noastre", iar Principele Carol îşi punea legitim întrebări cu privire la consistenţa regimului nostru constituţional, în cunoscuta scrisoare din 1871, publicată în Augsburger Allgemeine Zeitung. Dimensiunile morală şi juridică ale lumii româneşti intrau în obiectivul cunoaşterii, iar diagnosticul cădea implacabil: lipsa virtuţilor cetăţeneşti la toate palierele, de la ţara tăcută începând şi până la noile elite politice. Posteritatea va relua şi dezvolta în varii forme acest raţionament. Soluţiile însă vor fi mereu altele. Deprinse din veacul al XIX-la să caute modele în afară, elitele româneşti vor traversa ciclic crize de adaptare: soluţiile din afară sunt gata făcute şi nu rămâne decât să le studiezi şi cultivi, pe când cele dinlăuntru presupun schimbarea fondului, probă de foc, titanică şi mai ales - fatalitate! - de durată lungă. De aici dedublarea discursului despre modernizare şi inevitabila cenzură a simţului realităţii la cei mai mulţi. Dar nici cei puţini, criticiştii, nu erau într-o postură mai comodă, ei neîntârziind să alunece în nostalgii paseiste şi primind eticheta - atât de rezistentă în timp -, de reacţionari.
Critic neîmpăcat al tradiţionalismului, E. Lovinescu eticheta drept fatală formarea de sus în jos - de la formă la fond adică - a civilizaţiei noastre moderne, datorită "condiţiilor istorice ale dezvoltării noastre"2). Cu alte cuvinte anormalitatea, adică arderea etapelor, devenea normală. Atunci cum mai arăta normalitatea? Sau există un rezervor de normalitate - instrumente şi tehnici de adaptare la un anumit regim de temporalitate, din care noi, românii, le-am ales pe cele care ni se potriveau! Sigur, trebuia să ne desprindem de trecut. Toţi actorii acestei aprige dispute cu privire la căile modernizării căzuseră de acord în această materie. Cu atât mai mult în cazul nostru, al românilor, pentru care recuperarea sensurilor vârstei eroice - illo tempore -, urma să traverseze interregnul fanariot, care nu îndeplinea nici măcar funcţia de ancien regime. Dar ce arunci şi ce păstrezi în acest timp baroc al metamorfozelor pripite? Legitimă, întrebarea şi-o pusese cu mult temei şi Tocqueville. Iat-o într-o formulare emblematică: "Noi însă când ne-am desprins de starea socială a strămoşilor noştri şi am azvârlit de-a valma în urma noastră instituţiile, ideile şi moravurile lor, noi ce am luat în schimb?"3) Dar cine avea la noi răgazul, priceperea şi perseverenţa să vadă şi reversul parodic al medaliei mişcării istorice de modernizare rapidă?
~n perioada constituţională, pragmatici se vor dovedi atât liberalii direcţiei Cuza-Kogălniceanu-Negri ori Rosetti-Brătianu, cât şi corifeii direcţiei conservator - junimiste Barbu şi Lascăr Catargi-Titu Maiorescu-P.P. Carp. Viciile modernizării vor fi sesizate mai întâi de scriitori (Negruzzi, Russo, Alecsandri, Maiorescu, Caragiale, Eminescu), apoi de economişti (I. Ghica, D. P. Marţian, Th. Rosetti) 4) şi în cele din urmă de politicienii din întreg spectrul (liberali, conservatori, junimişti şi socialişti). Dintre toţi, mai liberi în opţiuni dar şi mai puţin eficienţi, cel puţin în durata scurtă, se vor dovedi scriitorii. Chiar dacă apropiaţi, nu însă şi înfeudaţi zonei de interes a conservatorilor, Eminescu şi Caragiale se detaşează în peisajul cultural al epocii drept vocile cele mai autentice ale spiritului critic aplicat unei societăţi aflate în cumpăna vremii.
Liberalismul, tradus direct din surse franţuzeşti, a propulsat o faună diversă şi spectaculoasă, numai bună de ţintuit în insectarul său de către Caragiale. La intersecţia dintre lumea românească, dinamică, cel puţin la nivelul elitelor, şi oferta ideologică occidentală, versatilitatea a devenit o trăsătură a modului românesc al fiinţei. Ideile noi sunt primite fără rezerve, în vreme ce trecutul este lesne aruncat peste bord ori îmbrăcat în "cămaşa lui Nessus". Ambiţia europenismului ("care Europă să fie aţintită cu ochii asupra noastră" - Farfuridi) intră în competiţie aprigă cu naţionalismul parodic ("Eu nu voi să ştiu de Europa dumitale" - Caţavencu).
Dilemelor lumii româneşti, pusă în situaţia de a adopta brusc structuri de civilizaţie străină, lume "profund schizoidă", intrată în modernitate "sucit şi încomplet", şi-a propus Eminescu să le răspundă "stringent şi chinuitor" 5). Această lume, ciudată şi pestriţă, la noi ca şi în întreaga Europă răsăriteană, nu avea o structură a realităţii fundamental deosebită faţă de Occident, ambele iscându-se, e drept la distanţă de secole, tot din Renaştere. Diferenţele structurale vizează însă palierul social-economic şi mai ales cel etic. Şi aceasta întrucât în aria de civilizaţie răsăriteană sau ortodoxă, după criteriile lui Arnold Toynbee, este "mult mai greu să se creeze un act de infrastructură civilizatorică, de pildă, un şef de gară onest, decât un exemplar magnific de sipritualitate" 6). Schimbarea semnelor timpului, simulacrul de ordine de la începutul erei constituţionale, invazia superficialităţii şi a imposturii, amestecul straniu de tragic şi comic, genial surprinse de contemporanul său Caragiale, i-au provocat lui Eminescu o imensă suferinţă. Poetul a căutat să descifreze semnele timpului dincolo de "luxul existenţei istorice", lux ce se traducea în paradarea principiilor, demagogia fără frontiere, alinierea pripită şi parodică la mode. România traversa în epoca lui Eminescu procesul tragic de asimilare capitalistă a comunităţilor ţărăneşti. Capitalismul antrena inexorabil statele din Europa rurală prin intermediul vehiculului său ideologic liberal. România se angajase într-un proces ambiguu cu modernitatea, pentru a descoperi rapid că mijloacele necesare erau insuficiente. Decalajul avea să fie acoperit cu entuziasm şi demagogie. "Paradoxul oriental", sau capacitatea unei societăţi de a etala un proiect generos şi chiar o clasă politică capabilă să asimileze rapid idei inovatoare, însă pe reversul căreia se află popoare ducând o existenţă arhaică, superficial şi brutal integrată cadrului modern, este cu evidenţă exemplificat de societatea românească.
Eminescu a crezut, deopotrivă cu alţi reprezentanţi ai culturii critice, că paşoptismul, fascinat de modelul occidental, dar incapabil să potenţeze fondul intern, a ratat simbioza dintre modernitatea occidentală şi fondul cultural autohton. Miza societăţii româneşti este nu doar aceea a adaptării valorilor culturale occidentale, a produselor şi ratelor sale de schimb, cât mai ales impunerea monadei noastre culturale, ca instrument de autoprotecţie a fondului intern faţă cu inovaţiile importate. Eminescu era convins că naţiunea nu se află în imposibilitate de a se adapta rigorilor lumii moderne, însă cu condiţia de a-şi conserva fondul existenţei sale particulare. Balzac ori Tolstoi au promovat aceeaşi filosofie.
Fermi pentru că îşi însuşiseră idei fără să le aprofundeze, dibaci până şi, sau mai ales în patriotism, liberalii se făceau vinovaţi, în opinia lui Eminescu, pentru faptul de a fi promovat fără discernământ forme noi, ce au provocat dezechilibre adânci în societatea românească. Inflaţia gestului patriotic, carnavalul peroraţiilor despre Europa, despre ţară şi strămoşi, sunt expresii ale crizei de creştere pe care o traversa societatea românească. Caragiale le-a veştejit în registru comic şi tragi-comic, în vreme ce Eminescu în cel tragic. Tuşa discursului său este cert îngroşată, nedreaptă adesea, dar niciodată simplificatoare, iar mărturia sa este cea mai complexă, profundă şi tulburătoare din câte s-au rostit vreodată despre fiinţa românească în cumpăna vremii. La fel ca şi C. Rădulescu-Motru peste ani, Eminescu nu a respins direcţia în care se orienta societatea românească, ci excesele gestuale şi pripeala, fatal superficială, căutând mereu să identifice necesarul pandant, şi anume punerea în valoare a vocaţiilor autentice. Aşadar, nu o utopie, cum se crede adesea, a opus Eminescu acestei orientări, ci soluţii temporizatoare, selectate din zona gândirii conservatoare, menite să ne protejeze de capcana proiectelor imposibile.
~n societatea românească liberalismul a traversat câteva etape de adaptare complexe şi contradictorii, ce i-au pus eficienţa sub semnul întrebării. Lumea ţărănească de la noi, preponderentă ca în întreaga arie răsăriteană, separată de societatea burgheză în curs de edificare printr-un veritabil abis cultural, a fost principalul teren de experimentare a soluţiilor liberale, burgheze şi urbane. Liberalii, al căror devotament pentru binele public este în afara oricărei bănuieli, manifestau cele mai bune intenţii în a combate sărăcia şi ignoranţa, dar se blocau în faţa cauzelor reale ale mizeriei: insuficienţa pământului şi sarcinile excesive al ţărănimii. ~n mod fatal în societăţile întârziate, antrenarea în modernitate a clasei ţărăneşti a fost preluată de un alt grup social - burghezia şi o ideologie străină intereselor sale - liberalismul. Reglarea acestei probleme, fără de care nu se putea imagina modernitatea, nu atârna însă de bunăvoinţa cuiva, fie ei liberali, conservatori ori conştiinţe tragice de tipul lui Eminescu, ci de capacitatea unui alt grup - burghezia - de a se substitui acesteia şi a se exprima în numele ei. Or, reforma agrară mai întâi şi legislaţia promulgată în anii marii guvernări liberale (1876-1888) nu au reuşit decât parţial în această materie. Angajând o schimbare de direcţie în istorie, liberalismul a transformat modul de viaţă tradiţional, a dizolvat vechi comunităţi şi solidarităţi constituite, propunând, nu fără aroganţă şi superficialitate, modelul burghez. Eminescu a fost martorul acestei schimbări, dar şi analistul ei necruţător. Ca gânditor de formaţie organicistă, el a respins soluţia progresului prin salt. Poetul avea convingerea că politicienii îşi justifică menirea în măsura în care propun idealuri şi soluţii autentice, nu jumătăţi de măsură, condamnate să provoace imprevizibile ruperi de ritm. ~ntr-o viziune istorică optimistă, faptul că societatea românească a cunoscut un proces de înnoire şi modernizare în sens liberal, că nu a fost aruncată peste bord de valurile istoriei este, desigur, mai important decât critica ce s-a adus acestui proces. Realismul politic în versiunea sa liberală a reuşit parţial să înarmeze statul şi naţiunea cu instrumente de adaptare relativ eficiente. Esenţele tari însă, propuse de Eminescu şi extrase din zona morală, vizând pierderile colaterale, cum am spune astăzi, nu au reprezentat preocuparea predilectă a liberalilor, grăbiţi să creeze instituţii moderne, să forjeze burghezia modernă, să lanseze formele în care urma să intre, treptat, fondul. Dincolo de palierul epidermic al asimilării noului, botezat de Eminescu "luxul existenţei istorice", se află substanţa, arheul, inaparenţele ce definesc durata lungă a istoriei. Din acestea îţi extrage Eminescu sistemul de referinţe, convins că din ele se nutresc împlinirile autentice. Membru al aceleiaşi familii spirituale, Lucian Blaga avea să exprime, într-o formulare concentrată, un crez asemănător: "Secretul tuturor triumfurilor zace în organizarea inaparenţelor" .7)
Eminescu era convins că pentru popoarele mici alternativele sunt în mod fatal limitate şi nu pot fi risipite cu uşurinţă. De aici imensa responsabilitate a angajării unui popor într-o direcţie anume. ~n entuziasmul lor, liberalii afişau convingerea că singură libertatea este suficientă spre a-i ridica pe români pe treapta civilizaţiei. Ideea era clar exprimată de I.C. Brătianu în articolul Ce am voit şi ce voim, publicat în 1864 în Românul. Descoperind spectacolul "sublim" al libertăţii - "soarele civilizaţiunii moderne", liberalii şi-au propus să rupă lanţul nesfârşit "ce ţinea încleştate mădularele naţiei" 8). Nu fără insolenţă, ei se vor autoproclama campionii civilizaţiei moderne şi singurii în stare să o articuleze. Restul era reacţiune. Acestei viziuni maniheiste Eminescu i s-a opus cu toată fiinţa. Analiştii ce s-au grăbit să diagnosticheze "ferocele antiliberalism eminescian", ignoră faptul esenţial că în epoca sa liberalismul era în stare fluidă şi nu realizase fuziunea dintre opinii şi convingeri. Concordanţa dintre acestea nu putea fi apanajul claselor sociale tinere ci, de regulă, al aristocraţiei. Nu e mai puţin adevărat însă că retorica găunoasă a tribunilor liberali, dintre care se detaşa gongoricul C.A. Rosetti, i-a întărit poetului convingerea că un liberalism ce propunea edificarea instituţiilor libertăţii fără domnia moralei este o contradicţie în termeni. Analizând efectele liberalismului asupra civilizaţiei româneşti în genere, a celei politice în speţă, Eminescu demonstra contradicţia dintre tipul de regim ce se edifica la noi şi structura socială şi ocupaţională a populaţiei, dintre ideologia liberală, urbană şi capitalistă şi societatea rurală românească.
Temelia adevăratului liberalism este existenţa unei clase de mijloc "care să producă ceva". La noi însă "ea consistă din dascăli şi din ceva mai rău, din advocaţi". Eterogenă, neproductivă şi în bună măsură străină de neam, aceasta a introdus "drepturile imprescriptibile, libertatea alegerilor, responsabilitatea ministerială, suveranitatea poporului", adică fraze învăţate "într-un sfert de ceas şi care-l ridică pe om la noi în ţară, făcând de prisos orice muncă intelectuală". Clasa aceasta trăieşte din munca ţăranului, care "ca dorobanţ moare pe câmpul de luptă, ca muncitor se speteşte plătind dări". Ea face politică pe baza legilor franţuzeşti, în vreme ce poporul de jos "sărăceşte şi se stinge de mulţimea greutăţilor". Aparatul administrativ creat este supradimensionat, scump "şi nu se potriveşte cu trebuinţele simple ale poporului" 9). Profeţii noului timp sunt fabricanţii de palavre, uzurpatorii, demagogii, toţi trăind din munca ţăranilor, "fără a compensa prin nimic" 10). Statul creator de funcţii este instrumentul ce a propulsat această clasă, care, suflând în goarna libertăţii, a ajuns repede la concluzia că acesta "trebuie să le dea şi de mâncare şi încălţăminte de lux". Acesta era după Eminescu, liberalismul în variantă românească, adică "o societate pe acţii", dispunând de "listele exacte a domeniilor statului şi a funcţiilor existente", şi făcând pe cei mulţi să creadă "că ei sunt mântuirea". Grăbiţi să propună noi libertăţi, ei uită că viaţa unui popor e supusă "la legi fizice pe cari nu le poate clinti nimeni din loc, apoi la legi economice, a căror urmări nu se abat prin fraze, ci numai prin muncă"; că orice fenomen social este infinit mai complex, iar înlăturarea răului "nu atârnă de la bunăvoinţă, ci în cele mai multe cazuri de la adânca înţelegere a problemei" 11). Răul organic al filosofiei sociale liberale de la noi este înmulţirea claselor consumatoare şi "scăderea claselor pozitive", dar cu deosebire demagogia ce a deprins oamenii "de-a spera totul de la schimbările politice, demoralizându-i sistematic, făcându-i linguşitori şi servili către mărimile zilei, prefăcându-i adesea în denunţători şi calomniatori" 12).
Efectele perverse ale aplicării modelului liberal occidental la noi nu se regăsesc decât arareori în discursul liberal din epocă. Eminescu s-a dedicat analizei acestuia nu pentru că şi-ar fi propus "ieşirea din istoric" şi întoarcerea în illo tempore, precum mai cred unii cercetători, care nu au stăruit prea mult pe textele eminesciene, ci fiindcă, gânditor organicist şi spirit tragic, poetul nu s-a lăsat amăgit de aparenţe. Nimeni nu va nega efortul în direcţia modernizării, articulat în principal, dar nu numai, de către liberali. Dar la fel de corectă trebuie să fie şi dezvăluirea sărăciei endemice a ţărănimii, într-o ţară în care tocmai se edifica "micul Paris". Intraţi în România pe unde doriţi, îi invită poetul pe corifeii "imensului progres", spre a vă convinge "unde veţi mai găsi atâta boală, atâta mizerie, atâta rău trai şi atâta gol sufletesc ca la populaţiunile din ţara noastră" 13). Invitaţia la responsabilitate faţă de soarta ţărănimii - "singura care n-a desperat de soarta noastră în Orient" - nu este nici populism, nici ţărănism, nici opacitate faţă cu sensul progresului, ci pur şi simplu expresia spiritului său tragic, al patosului veracităţii.
Cultura şi experienţa de viaţă iar nu accidentele biografice l-au apropiat pe Eminescu de conservatorism. Poetul nu a devenit conservator doar fiindcă era antiliberal 14), cum nu a fost nici mai conservator decât conservatorii înşişi 15). Privit din interior, adică dinspre datele personalităţii sale, conservatorismul eminescian nu suferă de ambiguităţi şi nu reclamă nuanţări îngăduitoare. Acesta este rezultatul firesc al simbiozei dintre personalitatea sa şi spiritul epocii în care s-a format.
Ataşaţi cu sinceritate marilor idealuri naţionale, precum şi celor de reformă socială şi instituţională, principiilor moderne ale legalităţii, proprietăţii şi ordinii, conservatorii aveau propriul lor proiect, al modernizării pe etape, gradual, fără salturi, în acord cu filosofia evoluţionsită. Delimitântu-se de demagogia liberală, pe care o făcea vinovată de erodarea spiritului public, P.P. Carp credea că Partidul Conservator "nu poate şi nu trebuie să se rezeme pe mase", întrucât "cârmuirea maselor prin mase este o utopie care veşnic duce la o dureroasă dezamăgire"16). Aroganţă aristocratică şi infatuare, ignorând că în epocă liberalismul şi socialismul produceau şi la noi efecte în planul mentalităţilor, prefaţând viitoarea "eră a mulţimilor"? Evident, elitismul conservatorilor nu este un secret, dar nici demagogia nu merită aplauze, mai ales atunci când ignoră acumulările organice şi striveşte personalităţile de altă opinie, personalităţi care, prin munca, averea ori cultura lor "au misiunea de a administra şi de a face să crească rezultatele producţiunii unei societăţi întregi" 17).
Deoarece liberalismul "a deprins oamenii a spera totul" "de la schimbările politice şi a instaurat o nepermisă extensie a politicului în dauna cultului valorilor morale şi a eticii aspre a muncii, oricine doreşte vindecarea răului "care bântuie ţara noastră - credea Eminescu - va deveni mai mult sau mai puţin conservator"18). ~n plus, conservatorismul este reclamat şi de pesudocivilizaţia modernă de la noi, creaţie a raţionalismului frazelor, gol, insipid şi inexact. Acestei orientări Eminescu i-a opus "realismul naturii înnăscute a statului"19) şi progresul libertăţii în cuprinsul ei real.
Ordinea socială, statornicia dreptului şi a adevărului, preeminenţa statului sunt opţiuni conservatoare curente în discursul eminescian. Fără garanţii "de ştiinţă şi integritate", fără a sprijini meritul şi întrucât "numai votul cetăţenilor nu-l face pe om nici mai cuminte, nici mai onest, nici mai muncitor de cum a fost", un "guvernământ" ratează legitimitatea autentică 20). Conservatorismul cugetării politice eminesciene are temeiul în concepţia sa organicistă cu privire la evoluţia civilizaţiei. Dar cum fenomenul arderii etapelor a devenit o fatalitate pentru societăţile întârziate din Răsărit, aruncate în postura de a alege între imitarea modelului capitalist occidental şi o nouă marginalizare istorică, nici Eminescu nu s-a sustras logicii istoriei, propunând soluţii conservatoare. Rezistenţa la eroziunea timpului a operei sale politice are temeiul în diagnosticul lucid al efectelor perverse ale capitalismului în România. Iar cum acesta nu s-a finalizat integral niciodată la noi, ca într-o poveste fără sfârşit, Eminescu rămâne contemporanul nostru.



Note:
1. Cl. Karnoouh, Românii. Tipologie şi mentalităţi, Bucureşti, 1994, p. 44
2. E. Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne, Bucureşti, 1972, p. 146
3. A. de Tocqueville, Despre democraţie în America, Vol. I, p. 49
4. Al. Zub, Eminescu. Glose istorico-literare, Chişinău, 1994, p. 32
5. V. Nemoianu, Despărţirea de eminescianism, Astra, 7/1990, p. 8
6. Şt. Teodorescu, Eminescu şi noul umanism, Mişcarea, anul II, ian. 1993, nr. 1
7. L. Blaga, Vederi şi istorie, Galaţi, 1992, p. 42
8. Din scrierile lui I.C. Brătianu, I, p. 358
9. M. Eminescu, Opere, vol. X, Bucureşti 1989, p. 18
10. Ibidem, p. 19
11. Ibidem, p. 126
12. Ibidem, p. 323
13. M. Eminescu, Opere, vol. XII, Bucureşti 1985, p. 201
14. I. Ungureanu, Idealuri sociale şi realităţi naţionale, Bucureşti 1974, p. 104
15. Al. Oprea, ~n căutarea lui Eminescu gazetarul, Bucureşti 1983, p. 121
16. G. Gane, P P. Carp şi rolul său..., Bucureşti 1936, vol. II, p. 8
17. P.P. Carp, Discursuri, vol. I, Bucureşti 1888, p. 266
18. M. Eminescu, Opere, vol. X, Bucureşti 1989, p. 333
19. Idem, Opere, vol. XI, Bucureşti 1984, p. 30
20. Idem, Opere, vol. XII, Bucureşti 1985, p. 55