Numărul curent: 44

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica ediţiilor:
Eminescu şi Mite de Z. Ornea


E. Lovinescu era un mare critic literar şi sociolog al culturii româneşti, cînd, în 1927, îşi începe cariera de romancier, cu Viaţa dublă, urmat şapte ani mai tîrziu (1934) cu Firu-n patru, al doilea său roman. Nu erau romane corpolente, dar serioase sub raport estetic, care vesteau un romancier. În acelaşi an, la 10 aprilie, citeşte, în ediţia de documente I.E. Torouţiu, volumul în care sînt publicate vestitele Amintiri fugare despre Eminescu ale lui Mite Kremnitz şi o scrisoare a lui Maiorescu către poet. Mărturiseşte că această lectură i-a provocat o "extraordinară impresie", luînd "hotărîrea de a romanţa". În vacanţa sa văratecă anuală de la Fălticeni din acest an, de îndată ce a ajuns la casa părinţilor săi, începe să scrie romanul intitulat Mite şi îl termină, în prima sa formă, în 19 zile, apoi lucrează la a doua sa formă. Ajuns la Bucureşti, la începutul lui septembrie, făcîndu-şi un succint bilanţ în Agendele "Sburătorul", constată satisfăcut "campania de lucru cea mai intensă". (Îşi revizuise, în această vacanţă, şi mai vechea sa traducere a Odiseei, contractată cu Editura Fundaţiilor Regale). Caută un editor pentru roman, şi, la 17 septembrie 1934, notează că a stabilit o înţelegere cu editorul S. Ciornei. Acesta însă tergiversa lucrurile. Atunci, la 1 octombrie, contractează cu Editura Adevărul romanul care, predat, e pus imediat în lucru. În 15 decembrie 1934 consemnează "apariţia în librării a romanului Mite", autorul primind acasă exemplarele care i se cuveneau. Apoi începe distribuirea romanului prietenilor, cenacliştilor şi criticilor literari. Încep să apară articolele de apreciere autorul notînd în februarie 1935 că au fost 48 de astfel de cronici şi articole. Cenacliştii şi alţi apropiaţi (ca de pildă, N. Carandino în Facla) au apreciat mult romanul. Alţii, ca M. Sebastian în Rampa, au fost foarte rezervaţi, iar G. Călinescu şi Al. Tzigara-Samurcaş au "desfiinţat", indignaţi, romanul. Autorul credea în romanul său. Într-un interviu acordat lui C. Şicloveanu, apărut în decembrie 1934 în Facla, Lovinescu istorisea că de 30 de ani voise să scrie un studiu despre Eminescu, dar îl paralizase ideea că se atinge de un monument, precizînd: "Într-un cuvînt, după ce treizeci de ani m-am speriat de subiect şi n-am scris un Eminescu, pentru că voiam să fie definitiv, e cu putinţă să-l fi realizat acum, cînd n-am voit să-l scriu, ci m-am mulţumit cu o simplă Mite". Tot aici adăuga că, luînd o atitudine în controversa dintre critici şi psihanalişti (d-rul Vlad l-a frecventat destul de des, angajînd convorbiri pe marginea ştiutei sale cărţi despre Eminescu analizat psihanalitic) a putut contrapune biografiei eminesciene a lui G. Călinescu o carte comparabilă ca anvergură. Era efectiv o provocare la adresa lui Călinescu, care, din 1932, cînd a publicat vestita biografie Viaţa lui M. Eminescu, trata foarte critic pe oricine îşi lua îndrăzneala să abordeze subiectul. Lovinescu a aşteptat, în tensiune, apariţia cronicii lui G. Călinescu la rubrica sa din Adevărul literar şi artistic. Ea apare în 10 februarie 1935. E, de fapt, o execuţie radicală, ascunsă sub motivaţia că E. Lovinescu merită o critică dreaptă. Nu-i recunoaşte decît meritul unei opere de vulgarizare a unor documente rare, recent publicate. Dacă însă, prin acest roman, Lovinescu credea că a "prins sub lupa sa pe giganticul Eminescu" e o autoînşelare. Romanul e, de fapt, o evocare a lui Mite Kremnitz în care Eminescu ocupă locul secund. Lovinescu a făcut imprudenţa de a-i răspunde, în Adevărul, lui Călinescu, acuzîndu-l de părtinire, deci de neobiectivitate. "Concepţia mea asupra lui Eminescu este diametral contrară (celei a lui Călinescu, n.m.), întrucît tragedia vieţii poetului e pusă în propriul său suflet şi nu în accidentul boalei din urmă; în orice condiţii ar fi trăit, Eminescu ar fi fost sufleteşte la fel". Dar şapte zile mai tîrziu, Lovinescu nota în Agendă: "regretul de a fi dat în Adevărul răspuns lui Călinescu şi scrisoarea trimisă.... Nu trebuia să mă descopăr în chestia Eminescu". Şi, totuşi, a reluat articolul său în al treilea volum al Memoriilor, ca al doilea capitol al secţiunii Dezbateri literare, dîndu-i titlul Oiştea-n gard a abilităţii critice. E un semn indubitabil că nu uitase diatriba rău-voitoare şi subiectivă a lui G. Călinescu.

Recitit azi, cu prilejul recentei sale reeditări în celebra colecţie "Biblioteca pentru toţi", romanul Mite nu e, cum afirmase Călinescu, doar popularizarea unor documente rare, nici, cum credea Lovinescu, acel recreat Eminescu la care rîvnise timp de treizeci de ani. Sigur, autorul a pornit - cum s-a văzut - de la Amintiri fugare... a lui Mite Kremnitz. Însă din acest episod amoros, recreat romanesc, nu s-a născut o imagine semnificativă şi consistentă despre personalitatea marelui poet. Dar că din acest episod amoros se desprinde bine erotica lui Eminescu, aici Lovinescu avea dreptate în răspunsul său către Călinescu. E ştiut că Maiorescu le-a dat Kremnitzilor ideea de a-l angaja pe poetul devenit gazetar să-i dea lecţii de limba română lui Mite. Aceasta, femeie cultivată şi vag literată (mai tîrziu îi va redacta - adică îi va scrie - Regelui Carol I memoriile sale), participantă la şedinţele Junimii bucureştene, nu ştia bine limba română. Eminescu o vizita bisăptămînal, conversînd, în nemţeşte dar, mai ales, în româneşte, pe marginea unor texte ale lui Creangă, socotit de poet drept fundamentale pentru expresivitatea limbii române. Graţioasă, cultivată şi femeie de lume lipsită de prejudecăţi, poetul nu-şi dădea seama, la început, că o îndrăgise, înamorîndu-se de ea. Se pare că i-a inspirat cîteva poeme, printre care şi Atît de fragedă... spre supărarea Veronicăi Micle. Mite a înţeles, şi ea, că dincolo de conversaţiile despre limba română şi cuvintele scoase din textele lui Creangă, atent traduse şi explicate de poet, că o interesează la profesor mai mult omul. "Cum nu văzuse ea pînă acum şi se legănase într-aşa înşelare de sine, medita Mite în roman. Nu pricepuse... că nu era vorba de un subiect de conversaţie, ci că tot ce i se întîmpla, tot ce vedea şi auzea nu căpătau vreo valoare decît dacă îi erau împărtăşite şi lui. Cum fusese atît de oarbă să lase lucrurile să meargă pînă aici şi să nu-şi fi dat seama? Îi fu ruşine de bucuria ce-o străbătuse în ţipetul involuntar, cu care îi întîmpinase venirea; nici nu se mai gîndise la ce putea spune Mandrea; se bucurase fără nici un calcul. Gîndul ascuns în ea atîta timp sub formă larvară, îmbrobodit în fel de fel de aparenţe şi pretexte, de interese literare şi pasiuni lexicale, care o umpluse pînă acum de o senzaţie de beatitudine, de îndată ce se preciză sub aspectul lui adevărat, îi deveni intolerabil. Se minţise fără să ştie şi acum, cînd înţelesese, îi era ruşine, suferea". Asta nu pentru că Mite ar fi fost nu ştiu ce ideal de soţie onestă. Îi era mai de mult amantă lui Titu Maiorescu şi acel copil Georg (Baby), după informaţii pe care le deţin de la Şerban Cioculescu, fusese chiar conceput cu marele critic. Dar, surprinsă brusc de realitatea sentimentelor pe care le nutrea faţă de poet, i s-o fi părut că e, probabil, sub demnitatea ei de femeie onorabilă, din lumea suspusă, ca soţie şi amantă. Desigur, legătura ei cu Maiorescu nu apare, cu liniile clare, în roman. Dar cînd Mite îi arătase manuscrisul unei poeme dăruită ei de poet şi la lectura sa explicativă, Mite exultînd de emoţie faţă de talentul înalt al autorului, romancierul îi surprinde lui Maiorescu că "privise spre femeie de sus, uşor ironic; în ochi i se citea poate spaima unor incendii viitoare; mai sigur, puţin necaz de a-l vedea pe altul atît de exaltat în conştiinţa cumnatei lui, în care îşi credea locul unic. Atît de stăpînit de obicei, nu se stăpînise totuşi, dar izbutise să-şi mlădie ciuda în ton de glumă". Maiorescu ştie să-şi stăpînească gelozia. Mai ales că el îl adusese pe poet în casa Mitei. Iată portretul lui psihofizic surprins de Mite excelent recreat de Lovinescu: "Nu era înalt; din obişnuinţa de a se ţine uşor înclinat, părea însă şi mai scund; ochii căutau pe jos un lucru pierdut; cărnos mai mult decît gras. Nu semăna cu tînărul zărit, într-o fotografie mai veche, slab, osos, cu faţa lungă, cu părul revărsat în plete, cu ochii îndreptaţi spre înălţimi, cap plin de avînt şi inspirat, ci un om mai mult matur, voinic, nestrujit chiar, cu un cap prea mare pentru trup, nebărbierit de cîteva zile. Simţise o deziluzie, nu-şi închipuise aşa pe poetul Melancoliei pe care imaginaţia sa îl ridicase deasupra tuturor". Cînd, mai tîrziu, îl cunoscuse îndeaproape şi îl tradusese în nemţeşte, simţise încolţindu-i otrava dulce a iubirii. Pe Carp poetul nu-l agrea, pentru boieria lui ţîfnoasă care, deşi cultivat, nu înţelegea arta şi, mai ales, poezia. Şi, evident, nu-i împărtăşea, într-o convorbire din salonul Kremnitzilor, opiniile (care erau şi ale lui Maiorescu) în dezbaterile Parlamentului în chestiunea revizuirii articolului 7 din Constituţie în problema încetăţenirii evreilor, poetul îngăduindu-şi să exprime, în chiar ziarul Timpul, alte, diametrale, puncte de vedere. Şi scena finală din acest episod al romanului, cînd Carp "feudalul cu şase mii de fălci, trăit în puf şi lux, îl dispreţuia probabil şi-l privea de sus prin geamul monoclului", ca şi ceilalţi convorbitori, toţi burghezi bine situaţi, descoperă, pe gulerul cămăşii lui Eminescu ivindu-se o ploşniţă. Cu toţii rămăseseră panicaţi. Dar Eminescu, brusc înseninat, cînd descoperi faptul, calm, în chip firesc, "făcu vînt cu degetul insectei de pe guler pe covorul persan al odăii... După o scurtă înmărmurire toţi se feriră apoi ca în faţa unei primejdii, a unei molime. Cu privirile lui leneşe, poetul păru a înţelege scena; panica tuturor îi trezi o bucurie interioară, ce-l ridică peste situaţie. Se înclină uşor, îşi luă rămas bun şi plecă". Romancierul îl prezintă pe poet ca pe un declasat social datorită împrejurărilor, iar pe Mite ca suferind de asta, bucuroasă că pasiunea ei pentru Eminescu, nefiind de nimeni cunoscută, demnitatea ei nu avusese cum suferi decît în propria-i conştiinţă. În această stare de fapt şi spirituală se produce, bine pusă în pagină de autor, scena sărutului pe care poetul îl depune, la o lecţie, pe obrazul Mitei. "Nu reacţionase la sărutul lui; nu-i răspunsese cu nici o iniţiativă, dar îl primise şi ecoul lui îi vuia acum prin totate încăperile trupului neînsufleţit... Ea rămase umilă, învinsă, cu senzaţia unui dezastru dar şi a unui extaz; el şedea tot în fotoliul lui, umil, fără semne de satisfacţie intimă în privire; rămăsese nemişcat cu ochii învăluiţi în tristeţă". Apoi, calm, îi cere Mitei un exemplar din Infernul lui Dante, din care un pasaj dă seama despre scena pe care tocmai o provocase. Mite se întreba, măgulită, dacă Eminescu o iubeşte cu adevărat, deşi nu i-o spusese niciodată, cu toate că unele atitudini o confirmaseră. Apoi, mai tîrziu, Eminescu se trezeşte la realitate, regretînd gestul. Amîndoi realizează faptul că se iubesc. Poetul îi dărui de ziua ei de naştere un caiet mic cu poezii (din care nu lipseau Cu mine zilele-ţi adaogi, Despărţire, Foaie veştedă şi amintita mai înainte Atît de fragedă) în manuscris. Era, de astă dată, nu un semn de dragoste, ci de omagiu, ultima poezie fiind considerată de ea inspirată. Peste cîteva lecţii, Eminescu îi mărturiseşte, totuşi, Mitei iubirea, deşi ştia bine că ea nu putea fi niciodată a lui. După care, la moartea lui Ştefan Micle, Maiorescu îi povesteşte Mitei despre dragostea (fostă?) a poetului pentru Veronica. Mite, brusc devenită nepărtinitoare (Lovinescu spune că "apele mari ale pasiunii cerebrale se retrăseseră") îl sfătuieşte pe poet să plece la Iaşi. Romanul se încheie cu scena din salonul Kremnitzilor, în care medicul îi cere Mitei să citească poetului nuvela Ein Lebensbild, cu comentarii adînci ale lui Eminescu şi altele domestice ale doctorului. Poetul simţise, acum, că dragostea lui pentru Mite murise. Era într-o stare sufletească de regret final cînd, pe stradă, întîlnindu-l pe Caragiale, dramaturgul îl întreabă "De ce eşti, măi, aşa de sinistru?", la care poetul răspunde eliberat "Am şi de ce! M-a apucat miezul nopţii ascultînd literatura proastă a unei cucoane" şi îl anunţă că a doua zi pleacă la Iaşi. Romanul e aproape izbutit. Dar nu era deloc acel Eminescu spre care năzuise timp de treizeci de ani Lovinescu.
Ediţia aceasta a romanului Mite e îngrijită de dl Ion Nuţă. I-a adăugat, în obiceiul colecţiei B.P.T., un amplu tabel cronologic şi note necesare. Editorul a găsit util să insereze la sfîrşitul ediţiei şi acele Amintiri fugare despre Eminescu ale Mitei Kremnitz, în aşa fel încît cititorul să poată realiza imensa distanţă între această mărturisire memorialistică şi romanul lui Lovinescu. E. Lovinescu, Mite. Roman. Ediţie îngrijită, note şi tabel cronologic de Ion Nuţă. Editura Minerva, Colecţia "Biblioteca pentru toţi", 2000