Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Eminescu şi Caragiale de Nichita Danilov

„Era o frumuseţe! O figură clasică încadrată de nişte plete mari, negre; o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare”, aşa îl descrie I. L. Caragiale pe Eminescu la scurt timp după sfârşitul său tragic, petrecut în condiţii destul de suspecte, ce nasc şi astăzi multe întrebări. Acesta este portretul „oficial”, pe care autorul Scrisorii pierdute l-a creionat colegului său de breaslă, în linii ferme, clasice, punctându-l cu câteva reflexii generoase, menite, pesemne, să impresioneze posteritatea.

Conştiinţa lucrului bine făcut l-a împins pe Caragiale să strecoare printre rânduri şi alte observaţii în care Eminescu iese din cadrul medalionului, oarecum convenţional, turnat de la început: „Avea un temperament de o excesivă neegalitate, şi când o pasiune îl apuca era o tortură nemaipomenită. Am fost de multe ori confidentul lui. Cu desăvârşire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adesea … Atunci era o zbuciumare teribilă, o încordare a simţirii, un acces de gelozie, care lăsau să se întrevadă destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfârşească. Când ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus şi peste două-trei zile se arăta iar liniştit, ca Luceafărul lui – nemuritor şi rece... Aşa l-am cunoscut atuncea, aşa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel şi trist; comunicativ şi ursuz; blând şi aspru; mulţumindu-se cu nimica şi nemulţumit totdeauna de toate; aci de o abstinenţă de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieţii; fugind de oameni şi căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!” Contrastul, oximoronul bine pus în pagină creionează un portret de neuitat. Există în text şi o notă, strecurată discret, care ne face să tresărim gândindu-ne la biografia trăită la mod paroxistic de către Eminescu: e vorba de accesul (accesele) de gelozie, al căror martor, fusese, probabil, Caragiale. Oare aceste ieşiri ale lui Eminescu apăreau din senin, din pricina surmenajului, sau aveau, totuşi, o cauzalitate obiectivă?!

Că Eminescu avea un temperament excesiv ducând lucrurile la extreme o ştim cu toţii. Nici nu avea cum să fie altfel. Un om perfect echilibrat, maiorescian în interioritatea şi exterioritatea lui, nu ar fi putut scrie poeziile pe care le-a scris Eminescu.

Că Eminescu a fost lipsit de maniere comune, iarăşi o înţelegem. Autorul Luceafărului era prea ocupat de ce se întâmplă în forul său interior pentru a fi atent la etichetă. Nici gesturile, nici vorbele sale nu erau din cale afară de manierate. Mi-l închipui vorbind precipitat, cu poticniri, cu pauze în care febrilitatea alterna cu tăcere apăsătoare. Nu ştiu dacă era un orator perfect. Frazele sale erau razante, exprimând adevărul despre om şi despre epocă. Nu mi-l închipui nici patetic, ci mai degrabă înzestrat cu verb sarcastic, ce şfichiuia simţul comun. Eminescu era deopotrivă încrezător, dar şi suspicios. Pe moment, putea să pară un spirit naiv, uşor de manipulat de către un interlocutor abil cum era Caragiale. Urmau însă introspecţiile şi reflexiile pe care poetul şi le făcea la sfârşitul zilei, derulând în minte evenimentele trecute. O mulţime de replici şi de chipiuri i se perindau rotindu-se în faţa ochilor; atunci anumite decupaje ambigue erau cântărite şi pe faţă, şi pe dos, astfel încât neclarităţile, excesele şi naivităţile de moment, căpătau o altă tentă.

E posibil ca în anumite momente grele, ţinând cont că erau colegi de redacţie la Timpul, poetul să fi făcut unele mărturisiri lui Caragiale. Poate chiar unele intimităţi. Dar, desigur, după asta, ştiindu-l uşuratic şi persiflant din fire, şi-a făcut, probabil, multe mustrări de cuget. Eminescu cunoştea prea bine păcatele lui Caragiale, şi se ferea de el. Stând însă mult timp la slujbă în preajma lui, nu avea cum să-şi ascundă stările de spirit. Caragiale pomeneşte de încordare şi de accesele de gelozie ale poetului, accese care „lăsau să se vadă – precizează el – destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfârşească”. Asta cu atât mai mult cu cât după astfel de ieşiri, urmau prăbuşirile lăuntrice, când Eminescu se închidea în odaia lui, dormind „dus două-trei zile”.

Revenind în redacţie, poetul „începea cu verva lui strălucită” să-i predice lui Caragiale budismul, invocând Nirvana, dar, şi pe Kamadeva, zeul indic. „L-am cunoscut, am trăit lângă el, foarte aproape vreme îndelungată şi ştiu cât de mult preţ punea pe plăcerile materiale ale vieţii. L-am văzut destul de adesea scrâşnind din lipsă. Contrarietatea patimilor, dorul vag de poet, acel dor de care se depărtează ţinta, cu cât îi pare lui că se apropie de dânsa, îl aruncau, ce-i drept, în cea mai întunecată melancolie, dar nu-l zdrobeau niciodată; lipsa materială însă îl excita, îl demoraliza, îl sfărâma cu desăvârşire (…); da, dar era prea mândru ca să se plângă de asta, şi mai ales acelora ce trebuiau s-o înţeleagă nespusă.”

După această mărturisire, să ne întoarcem la afirmaţia de la început a lui Caragiale, şi anume: „Am fost de multe ori confidentul lui.” Ceva nu sună prea limpede aici. Fiind suspicios şi orgolios din fire, când sceptic şi „nepăsător ca un bătrân ascet”, când „iritabil ca o fată nervoasă”, Eminescu nu avea cum să găsească în cinicul Caragiale, cel care îşi bătea joc de toate şi de toţi, un confesor. Adevăratul său confesor, mai ales în ceea ce priveşte stările anxioase, aşa cum rezultă şi din corespondenţa purtată, a fost Veronica Micle. Veronica era, într-un fel, oglinda lui, în faţa căreia poetul nu se sfia să-şi arate slăbiciunile: „Sunt atât de bolnav şi mă simt atât de rău şi moraliceşte şi fizic, încât ştirea bună pe care mi-ai dat-o, că consiliul de miniştri ţi-e favorabil, e singura care m-a putut bucura în timpul acesta. (...) Să-ţi spun că abia mă târăsc pe picioare, că nu mai pot nici să-ncalţ, tu ai zice poate că sunt nişte desvăluiri deşarte, deşi tu ştii, Cuţică, că eu spun în genere adevărul”. Scrisoarea datează din 5 ianuarie 1880. Epistola conţine, într-un paragraf, şi autoportretul moral, trasat într-o tentă apăsat pesimistă, a lui Eminescu ce urma să împlinească, peste 10 zile, 30 de ani: „Dar nu înţelegi tu, Veronică, că un om ca mine, care într-adevăr nici a crezut ceva, nici a iubit ceva, nici a dorit ceva pe pământ, are ca toţi oamenii în fundul sufletului necesitatea ca oricare de-a se-nchina şi de-a iubi ceva? Nu-nţelegi că pentru un suflet cât de sceptic şi cât de necredincios totuşi există necesitatea de-a iubi ceva?”

Că Eminescu spunea, în genere, adevărul nu încape îndoială. Adevărul lui avea însă şi un chip veşnic ascuns, care arareori ieşea fragmentar la suprafaţă. Şi adevărul acesta, legat şi de capriciile sau, mai bine zis, infidelitatea Veronicăi, îl chinuia în nopţile lipsite de somnul binefăcător. Probabil că tânărul Caragiale îi intuia stările anxioase, turnând gaz peste foc. Şi atunci Eminescu exploda.

Oare ce fel de confesiuni i-ar fi putut face Eminescu lui Caragiale, fără riscul de-a fi persiflat, pe moment sau mai târziu?!

Adevărata relaţie dintre autorul Luceafărului şi cel al Scrisorii pierdute apare tot în corespondenţa purtată cu Veronica Micle. Sentimentele care-l animă nu sunt dintre cele mai nobile: „Cu redacţia s-a întâmplat întâi, – îi scrie Eminescu Veronicăi, pe 10 martie 1880 – că peste noapte s-a schimbat tipografia, ceea ce a încurcat pentru mai multe zile afacerile – al doilea, că alături de Timpul s-a mai dat vânt unui alt ziar, Scrânciobul, devenit cotidian şi dirijat de Caragiali. Departe dar ca noua organizare să-mi fi adus vro înlesnire, sunt din contra silit ca zilnic să scriu, căci amicul meu nu mai lucrează decât exclusiv pentru Scrânciobul său, încât am destule şi prea destule cuvinte pentru a mă plânge de el...”

Ca un bun amic, Caragiale ar fi putut să-i ofere şi lui Eminescu o rubrică la noua publicaţie apărută peste noapte. În fond, Eminescu alerga, ca şi el, să „împuşte francul”. Însă interesul lui Caragiale era ca Eminescu să fie cât mai ocupat şi să stea în Capitală.

Eminescu bănuia ceva, dar fiind peste cap ocupat cu munca la ziar, nu dispunea de timp suficient pentru a-şi răsuci cuţitul în rana care-l apăsa: „Dulcea mea Cuţă – scria el –, tare mi-e dor de tine, de ochii tăi, de guriţa ta şi cu toate acestea sunt atât de plouat şi de ocupat, încât n-am vreme nici să plec pe vreo două zile la Iaşi, ca-nainte. Am sărit din lac în puţ cu schimbarea asta. Caragiali nu mai lucrează nimic şi abuzează pot zice într-un mod extraordinar de prieteşugul meu pentru el – ba mai are de gând să plece şi la Iaşi, nu ştiu eu singur pentru ce...”. Caragiale avea, desigur, planurile sale. Aţa îl trăgea la Iaşi. Acolo era Veronica. Nu era bântuit de vreun sentiment special pentru această muză. Vroia doar să-şi încerce norocul. Cinismul său înnăscut îl îndemna să ţese intrigi şi să toarne gaz pe foc. Poate că voia să-l vindece pe Eminescu de amorul lui nebun. Sau, poate, pur şi simplu, vroia să se amuze.

Eminescu ştie prea bine care sunt năravurile confratelui său de condei, cu doi ani mai tânăr decât el, farsor, un Don Juan versatil, balcanic, lipsit de scrupule, dar, fiind într-o dispoziţie ceva mai senină, îşi stăpâneşte mânia epistolară. Mai bine zis o amână pe altă dată.

Cunoscându-şi slăbiciunile, el se agaţă de dragostea sa pentru Veronica Micle ca înecatul de un fir de pai. Dragostea însă nu-l va ajuta, vârtejul în care e prins îl va trage curând la fund. „Sfânta şi nobila mea amică – scrie el –, când vei crede tu în sfârşit fără urmă de îndoială, că nu te pot iubi decât pe tine. Dacă nu înţelegi tu, Veronică, că un om ca mine, care într-adevăr nici a crezut ceva, nici a iubit ceva, nici a dorit ceva pe pământ, are ca toţi oamenii în fundul sufletului său ca oricare necesitatea de-a crede şi de-a iubi ceva? Nu înţelegi că pentru un suflet cât de sceptic şi de necredincios totuşi există necesitatea de-a crede şi-a iubi?” Şi: „Cu cât această necesitate a fost mai oprimată, mai negată prin raţiune, cu atât ea va deveni mai adâncă, mai inextirpabilă.” Probabil că citind aceste rânduri, Veronica i-a înţeles, în mare, zbuciumul. Dar nu l-a cruţat nici ea. Natura sa feminină o împingeau pe calea cochetăriei şi a plăcerilor carnale cu iz baudelairian.

Stările acestea de depresie eminesciană nu s-au născut însă doar în faţa foii de hârtie. Ele au fost trăite pe viu de Eminescu la un mod, probabil, exacerbat. E posibil ca aceste gânduri, mărturisite în scrisori, să fi fost spuse şi altora. Unor amici de pahar. Poate chiar şi lui Caragiale. Spirit cinic, care vedea enorm simţea monstruos totul, amicul mai tânăr al lui Eminescu s-a prefăcut, la început, că-i înţelege stările, apoi a început să-l tachineze pe un ton din ce în ce mai insidios, aducându-l pe Eminescu la exasperare.

Poetul se stăpâneşte în faţa foii de hârtie, dar o previne, totuşi, pe iubita sa despre starea de care e cuprins, fiind conştient de degringolada prin care va trece în curând: „Adio, draga Cuţă. Nu prea face cochetării şi rămâne-mi credincioasă şi cu inima, şi cu gândul, şi cu tot. De câte ori îmi spui că te împodobeşti, mă muşcă şarpele cel vechi de inimă, acela al geloziei, încât îmi trebuie toată puterea ca să rezist tentaţiunii de-a TE UCIDE ODATĂ TOUT BONNEMENT SĂRUTÂNDU-TE. Gelozia, Cuţă, e singura patimă, care nu produce absolut nimic, nici versuri măcar, căci ea răpeşte omului orice încredere în sine şi în obiectul în care se rezumă toată valoarea vieţii, şi în amici, şi în lume. Nu e patimă mai egoistă, mai înjosită, mai incapabilă de-a fi înălţată peste lumea de rând decât aceasta. Ea are neputinţa invidiei. Dar unită cu părere de rău după un cer pe care l-ai pierdut.” Amare cuvinte, spuse parcă-n joacă. În ele e cuprins întreg triunghiul amoros: Veronica, Eminescu şi undeva, învăluit încă în umbră, Caragiale. Epistola ce poartă data de 14 martie 1880, se încheie pe un ton patetic, îmbibat de parfumate promisiuni: „Te sărut de mii de ori şi rămân pentru totdeauna al tău – Emin.”

Inevitabil, alimentată de tachinările colegului său de birou, Caragiale, pătruns de neastâmpăr, durerea, mă rog, furia sa va irupe, în epistole, abia peste doi ani, trăiţi, probabil în incertitudine: „Pe pezevenchiul cel de grec (Caragiale, n.n.) nu-l mai primi, te rog; sau – dacă-l primeşti – te oblig să fie şi Câmpeanca de faţă, pentru că nu voi să rămâi tu, om sincer şi adevărat, incapabil de viclenie şi minciună, sub impresia acestui şarpe veninos, acestei arhicanalii ingrate, mincinoase şi spioane (…) Eu ştiu cum tu nu (ai) sentimentul pe care-l am eu şi nu recunoşti că apropierea acestui mizerabil de tine e o injurie mortală pentru noi amândoi?” Şi: „Nicuţă, fii cuminte. Pe mine m-apucă iar furia înnăscută caracterului meu, gelozia, cea mai rea şi mai amară din toate patimile…”. Scrisoarea e datată 7 fevruarie 1882.

Parcurgând aceste rânduri ale corespondenţei eminesciene, nu poţi să nu te-ntrebi: ce fel de confesor putea fi Caragiale?! Cunoscându-i caracterul, în clipele de slăbiciune, Eminescu , totuşi, i se confesa. Apoi urmau mustrările de cuget şi nesfâr- şitele tachinări ale celuilalt.

În relaţia cu Eminescu, Caragiale apare – cel puţin aşa cum reiese din scrisori – ca un demon, un amestec de Hlestakov şi de Stavroghin sau Piotr Verhovenski din Demonii lui Dostoievski. Un farsor şi un intrigant. Gelozia poetului, „cea mai rea şi mai amară din toate patimile”, alimentează până la paroxism cinismul tânărului său confrate de la Timpul. Tocmai aerul de „sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană” îl împinge pe Caragiale să ţeasă în jurul Veronicăi Micle o pânză de intrigi şi vorbe de amor, împingând-o să cadă, ca o pradă uşoară, în braţele sale.

Paradoxal, dar după aflarea parţială a „adevărului”, gelozia poetului se domoleşte. Sufletul său arde, desigur, dar la un foc „stins”: „În sfârşit teai convins şi tu cu cine aveai de-a face şi doream într-adevăr ca să vezi acea fizionomie de spion şi de om de rând în adevărata ei formă, îngălbenit de o scârboasă invidie şi de scârboase pofte şi cred că în sfârşit ţi s-a fă- cut greaţă, precum mi-e mie greaţă de el. Natura care totdeauna compensează defectele cu care încarcă pe un individ i-a dat darul actoricesc de-a simula, de-a părea încântător prin jocuri de cuvinte. Rupe masca acestor jocuri de cuvinte şi a glumelor echivoce şi Satyrul cel mai scârbos, putoarea grecească de capră pătrunde toate mişcările acestui mizerabil. Sunt de părere să nu-l mai primeşti de acum înainte în nici un chip, sub nici un pretext”.

Atenţionând-o asupra pericolului pe care-l reprezenta „Satyrul”, poetul se linişteşte: „Ştiam prea bine – îi scrie el Veronicăi – că va ameninţa, ştiam prea bine că va minţi pe seama mea şi de aceea ţi-am depeşat să fii tare în contra minciunilor acestui escroc. Acum l-ai văzut în adevărata lui figură. Acum ştii cât e de rău şi de mizerabil… acum sunt sigur că nu mai poate face nici un efect asupra unei naturi generoase cum e a ta.”

Epistola se încheie pe un ton patetic, plin de optimism. „Aşa dar, nu-l mai primi de loc (…) Micuţa mea cea dulce – vom avea din nou zilele de aur, calme şi mari cari le-am avut o dată, fiind atunci ca acum, al tău şi numai al tău – Emin.”

Zilele de aur vor veni, dar vor trece ca nourii lungi pe şesuri. Melancolia se va preface în disperare, care va pârjoli tot ce va întâlni în cale. Curând poetul va cădea pradă durerilor şi bolii care-l măcina. Peste viaţa lui va pogorî întunericul. Sfârşitul îi va curma în cele din urmă chinurile. Inclusiv amintirile nefaste, trădările şi mizeriile vieţii cotidiene.

La moartea sa, trecând peste neînţelegeri, Caragiale îi va face un portret, menit să dureze în timp.

Citindu-l, suntem impresionaţi de măiestria artei caragialiene. Totul e aşternut limpede şi curat. Pe icicolo, mai răzbat, printre frazele convenţionale şi nişte arcuri rupte, ce par să sară din context. Ascultândule vibraţiile, ne gândim la dragostea lui Eminescu pentru Veronica Micle, şi ne întrebăm: oare cum îl vedea în forul său intim Caragiale pe autorul Luceafărului? Probabil că erau momente când îl detesta, cum îl detesta şi Eminescu pe Caragiale. Prudenţa l-a împiedicat să nu facă însemnări şi să nu lase urme scrise despre acest subiect. Probabil că dacă l-ar fi încondeiat, portretul lui Eminescu ar fi fost cu totul altfel decât cel din necrolog. Ce-l enerva cel mai mult la Eminescu? Profunzimea scrisului?Naivitatea? Geniul? Nimic, şi toate acestea la un loc. Caragiale era şi el un om sucit, în ciuda firii sale aparent superficiale, depresiile nu-l ocoleau. Şi nici mustrările de cuget. Invidia, dacă o fi existat, a fost spălată în cele din urmă prin acest portret memorabil, ale cărui rânduri ne tulbură şi astăzi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara