Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Eminescu – ecouri din poezia germană de Alex. Ştefănescu

Veneția
[după Cajetan Cerri]

Primul vers din sonetul Veneția pare reverberația unui dangăt de clopot:
„ S-a stins viața falnicei Veneții”.
Sonetul este un requiem melancolic și solemn pentru un oraș care și-a pierdut strălucirea de altădată. Un tânăr neinformat poate crede că este vorba de un oraș părăsit de locuitorii săi, pe care urmează să-l acopere treptat valurile mării, cu toate cele 118 insule și 543 de poduri ale sale, pentru a fi descoperit cândva de arheologi, ca o nouă Atlantidă. În realitate, Veneția n-a fost abandonată niciodată (chiar dacă se tot vorbește, în stilul dramatic al presei de senzație, despre scufundarea ei lentă). Numai că în secolul nouăsprezece nu mai avea gloria pe care o avusese timp de sute de ani, ca reședință a dogilor Republicii Veneția și stăpânitoare a Mării Mediterane.
Orașul pare pustiu numai prin comparație cu atmosfera de sărbătoare continuă care îl însuflețea în trecut. Nu a murit o localitate, ci un stil de viață:
„ S-a stins viața falnicei Veneții,/ N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri;/
Pe scări de marmură, prin vechi portaluri,/ Pătrunde luna, înălbind păreții.”
Și apoi, emoția provocată de declinul orașului nici nu-i aparține lui Eminescu, ci unui poet obscur din epocă (de origine italiană, stabilit în Austria), Cajetan Cerri, autorul sonetului Venedig, datat 1850:
„So oft ich seb’ in düstrer Mondesbelle,/ Wie, folgend einem innren dunklen Zwange,/ Das Meer sich schmiegt in nie gestilltem Drange/ Wild an Venedigs bleiche Marmorschwelle” etc. (apud Perpessicius).
Pe Eminescu l-a cucerit și apoi l-a obsedat acest sonet, care a intrat în rezonanță cu propria lui sensibilitate și pe care a încercat să-l reconstituie în limba română în repetate rânduri, începând din perioada studenției sale la Viena. În cele din urmă, după crearea a numeroase variante, a ajuns la cea cunoscută azi de toată lumea. Neștiind că este o traducere, Titu Maiorescu a inclus-o în volumul de versuri pe care l-a alcătuit în 1883, fără consultarea lui Eminescu. Oricum, prin reconstruirea sa nu numai în limba română, ci în limbajul poetic eminescian, sonetul a devenit al lui Eminescu.
Impresionează melancolia calmă, constatativă a fiecărui vers. Nu există nicio tresărire de revoltă împotriva acțiunii distructive a timpului. Pentru a ne transmite sentimentul că totul este pierdut, pentru totdeauna, poetul descrie încercările inutile ale valurilor mării de a reînsufleți orașul construit în mijlocul apei:
„Okeanos se plânge pe canaluri.../ El numa-n veci e-n floarea tinereții,/
Miresei dulci i-ar da suflarea vieții,/ Izbește-n ziduri vechi, sunând din valuri.”
Încercările de resuscitare a orașului de către Okeanos (zeul mărilor în mitologia greacă) exprimă și ele resemnarea, prin lentoarea cu care se succed valurile. Ritmul iambic face ca versurile să sune ca o muzică monoton-tristă sau ca pașii cuiva care se plimbă contemplativ pe străzile pavate cu marmură ale capitalei glorioase de altădată.
Poetul îl pregătește astfel pe cititor pentru sentința finală, care trebuie ascultată cu maximă atenție, pentru a nu fi uitată:
„Cu glas adânc, cu graiul de Sibile,/ Rostește lin în clipe cadențate:/ «Nu-nvie morții – e-n zadar, copile!»”.
Este aceeași sentință care, fără îndoială, i-a rămas și lui Eminescu în minte după citirea sonetului scris de poetul austriac: „Lass ab! die Todten stehn nicht auf, o Knabe!”.

Foaia veștedă
(după N. Lenau)

Poezia, care nu este o traducere, ci o prelucrare a celei scrise în limba germană de Nikolaus Lenau (după cum reiese și din precizarea dintre paranteze), i-a făcut pe unii comentatori să treacă de la analiza textului propriu-zis la considerații privind asemănarea dintre biografiile celor doi poeți. Lenau, care a murit exact în anul în care s-a născut Eminescu (1850), a trăit și el puțin (48 de ani), era și el romantic, avea și el o vocație a nefericirii, a înnebunit și el în ultimii ani de viață. Dintre criticii angajați în discuția referitoare la aceste similitudini s-au remarcat Constantin Dobrogeanu- Gherea, care nega orice influență a lui Lenau asupra lui Eminescu, și Ilarie Chendi, adept al ideii că Eminescu semăna cu Lenau în modul de a-și reprezenta lumea („La amândoi pesimismul e de natură organică. Au același temperament, aceeași lipsă de voință, același dor de o viață pribeagă.”).
În realitate, Eminescu nu era deloc pesimist, cum se tot afirmă de peste o sută de ani. Lenau, da, suferea de o tristețe maladivă, care îi paraliza voința, dar Eminescu avea un nesaț de a contempla lumea și era însuflețit de un entuziasm al creației imposibil de pus în legătură cu pesimismul. Se poate vorbi mai curând la el de un scepticism față de acțiunile oamenilor, de o detașare față de comedia umană. Veșnica agitație a semenilor săi îl dezgusta și, în orice caz, nu-i insufla dorința de a lua parte și el la competiție. Dar spectacolul îi plăcea. O însemnare din manuscrisele sale – am mai semnalat-o – descrie laconic situația: „Urînd esența vieții, iubesc ale ei forme.”
Mai probabil este că lui Eminescu i-a plăcut ideea poetică a austriacului (născut întâmplător într-un sat din România, care îi poartă azi numele) și a vrut să o reexprime în limba română:
„Vântu-o foaie veștejită/ Mi-au adus mișcând fereasta ?/ Este moartea ce-mi trimite/ Fără plic scrisoarea-aceasta.”
N-a vrut doar să traducă poezia cu maximă fidelitate, ci să o facă mai bună. A deschis, în stilul lui, un adevărat șantier pentru reconstruirea textului în limba română, șantier pe care l-a închis peste mai mulți ani, oprindu-se la o variantă de șase strofe, solemn-sintetice.
Sunt poeți care ar fi dezvoltat imaginea inițială – a frunzei uscate aduse de vânt ca mesaj din partea morții – în cu totul altă direcție. Să primești o scrisoare care are ca expeditor neantul, iată o generoasă premisă pentru un discurs metafizic. Pentru Eminescu, însă, ca și pentru Lenau, faptele iubitei sunt mai importante decât evenimentele cosmice. Drept urmare, mută și el trăirea în alt plan, prin gestul așezării frunzei veștede în teancul de scrisori de dragoste primite pe vremuri de la femeia care pretindea că-l iubește:
„Voi păstra-o, voi întinde-o/ Între foile acele,/ Ce le am din alte timpuri De la mâna dragei mele.// Cum copacu-și uită foaia/ Ce pe vânt mi-a fost trimisă,/ Astfel ea uitat-au poate/ Aste foi de dânsa scrise.”
În ultima strofă, Eminescu, preluând explicația sofisticată a lui Lenau, mărturisește că nu aruncă scrisorile despre o dragoste moartă (sau de la început inexistentă) pentru că vrea să-și recitească viața, din când în când. Și că în schimb le alătură frunza uscată adusă de vânt ca mesaj din partea morții, pentru că moartea are darul să aline orice suferință:
„Numai vestea blând-a morții,/ Foaia tristă le-am adaos:/ Moartea vindec-orice rană/ Dând la patime repaos.”
Este o logică... nemțească în această metodă de vindecare a unor suferințe sufletești.

Mănușa
(după Fr. Schiller)

Poezia lui Schiller, Mănușa, pe care Eminescu a remarcat- o în treacăt și a tradus-o în română expeditiv, superficial, dintr-un amuzament de moment, este o istorisire în versuri, inspirată din viața de curte. În zilele noastre întâmplări asemănătoare se povestesc în reviste la rubricile de „viață mondenă”.
Regele Francisc și curtenii săi participă la un spectacol crud, dar distractiv pentru lumea de atunci: o luptă sângeroasă între fiare sălbatice – lei, tigri și leoparzi. O doamnă din înalta societate, Cunigunda, frumoasă și răsfățată, aruncă o mănușă între fiarele dezlănțuite și îi cere curtezanului ei, cavalerul Delorges, să o recupereze, ca să-și dovedească dragostea. Acesta se supune probei, coboară neînfricat între fiare și ia mănușa, dar nu i-o restituie pur și simplu alesei inimii lui, ci i-o aruncă în față, dându-i de înțeles că totul s-a terminat între ei.
Este, după cum se vede, o poezie care poate fi povestită. Seamănă cu o anecdotă. Nu are legătură cu modul de a scrie al lui Eminescu. Poetul român s-a angajat în traducerea ei fără prea mare mobilizare intelectuală. Așa se explică de ce pare mai degrabă o traducere brută, din care nu lipsesc formulările forțate și stângăciile:
„O frumoasă mână scapă de pe margine de-altan/ O mănușă, drept la mijloc, între tigru și-ntre leu;/ Iară dama, Cunigunda, zise-atunci, bătându-și joc,/ Cavalerului Delorges:/ «Dac-amorul ți-e fierbinte cum te juri în orice oară,/ Să te văd,/ Mergi, mănușa de-mi ridică!»/ Cavaleru-aleargă, iute se coboară/ În grozava prejmuire, calcă sigur, fără frică,/ Din mijlocu-acestor monștri/ Cu-a lui degete-ndrăznețe el mănușa de-o ridică.” ș.a.m.d.
Poezia marelui poet german i-a atras atenția lui Eminescu pentru că se potrivea, probabil, cu starea lui de spirit din acel moment, când lucra la definitivarea poemului Luceafărul și căuta o replică elegantă pentru încheierea unei povești de dragoste.

P.S.: Începând din numărul viitor, voi susține săptămânal în R.l. o rubrică intitulată Eminescu – Poem cu poem. (Alex Șt.)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara