Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Eminescologia, la ora exactă de Nicolae GEORGESCU


I. O ştiinţă fără oficianţi. Ceea ce se numeşte, de vreo 50-60 de ani, "eminescologie", are mai mult pretenţia de a fi expresia unei ştiinţe. Nu există ştiinţa ca atare, în sensul că nu are instituţiile aferente necesare. Nu există în nomenclatorul naţional de meserii şi profesiuni aceea de "eminescolog". Nu-ţi poţi da doctoratul în eminescologie ca ştiinţă -, ci doar în alte ştiinţe umaniste, având doar tema "Eminescu" aşa cum ai avea tema "Titu Maiorescu" ori "Ion Creangă" etc. De altfel, cuvântul ca atare, eminescologie, a fost primit în dicţionare târziu. Îl veţi căuta zadarnic în Dicţionar etimologic de termeni ştiinţifici scos la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, în 1987, de Nicolae Andrei - şi în oricare alt dicţionar românesc de până la 1989. În acest an, la presiunea ediţiei Eminescu ce se lucra cu atâta energie, în Suplimentul la Dicţionarul explicativ al limbii române, scos de Institutul de Lingvistică al Academiei, apare prima dată termenul, glosat: "ştiinţa despre viaţa şi opera lui Mihai Eminescu" - şi explicat în paranteză: "după dantologie". Nu toate numele proprii (de scriitori, oameni politici, artişti în general) creează ştiinţe eponime; în cultura română numele lui Eminescu este, poate, singurul - iar culturile mari ale Europei au, fiecare în parte, asemenea ştiinţe eponime pentru câteva nume ilustre din interiorul lor. Consemnarea termenului "eminescologie" într-un dicţionar academic s-a făcut cu scopul şi speranţa că această ştiinţă (numele este format, după cum vedem, cu "logos", definirea universală a ştiinţelor) va deveni cu adevărat ştiinţă. Ea a rămas, însă, tot o formă fără fond, o etichetă care nu se aplică pe nimic. Diversele grupuri de eminescologi au lucrat, să nu uităm, în instituţii diferite, fiecare în parte cu un program anumit care, odată încheiat, a dus la dizolvarea grupului respectiv. Să amintim că, în anii noştri, mai întâi s-a lucrat la monumentalul Dicţionar al limbii poetice eminesciene, sub redacţia lui Tudor Vianu şi, apoi, a lui Şerban Cioculescu. Dicţionarul a apărut în 1967, iar apoi colectivul de la Institutul de Lingvistică s-a dizolvat. Între timp Perpesicius a continuat să fie de unul singur o instituţie, scoţând volumele IV, V şi VI din ediţia care-i poartă numele. Ediţia a doua a lui Perpessicius s-a lucrat, sub supravegherea sa, la Editura Minerva unde s-a constituit alt nucleu eminescian având-o în prim plan pe Aurelia Rusu. Din 1977 s-a instituit colectivul de la Muzeul Literaturii Române care a editat volumele VII-XVI din seria de OPERE, muncă titanică ce a ţinut lumea românească în tensiune culturală întreaga perioadă, până la căderea regimului comunist. Odată încheiată această muncă, respectivul colectiv s-a dizolvat, de asemenea. S-a început, paralel, la Biblioteca Academiei Române o altă întreprindere urieşească, aceea a Bibliografiei Mihai Eminescu. Odată încheiată şi aceasta, colectivul iarăşi s-a dizolvat. Vreau să spun că eminescologia ca ştiinţă n-a prins rădăcini în nici unul din locurile unde s-a înfiinţat, a fost respinsă pe rând de instituţiile care au găzduit-o fără a reuşi să se permanentizeze, să se individualizeze - rămânând doar în programul de cercetare al acestora. După anul 1989 lucrurile au sărit în aer, despre Eminescu s-a mai vorbit întrucâtva, dar despre eminescologie - niciodată. O ştiinţă anunţată fulgurant într-un supliment de dicţionar academic, la final de eră comunistă, preluată inerţial în limbajul ştiinţific de după 1989 -, dar o ştiinţă fantomatică. A venit, poate, timpul să ne întrebăm dacă este cazul să ardem în pieţe publice acel dicţionar pentru cuvântul de foc pe care-l conţine - sau dacă, dimpotrivă, vom găsi că o ştiinţă serioasă, aplicată, pozitivă este necesară.

II. Centrul şi marginea. Aşa cum se petrec lucrurile astăzi, de câţiva ani buni eminescologia se derulează la zile fixe prin judeţe. Mai exact, prin judeţele cu pretenţii culturale ale ţării, adică, de regulă, acelea în care există filiale ale Uniunii Scriitorilor. Am participat la câteva asemenea petreceri ale lui Mihai Eminescu peste ani (al morţii sau al naşterii) şi pot depune mărturie, ca să zic aşa, că s-a instituit un fel de ritual constând din câteva momente fixe ce se regăsesc mai peste tot.

Astfel, "momentul fix Dilema" nu lipseşte de nicăieri, amintindu-se în toate capitalele de judeţ că la anul 2000 poetul naţional a fost denigrat în acea revistă, rostindu-se numele în discuţie (toate sau doar unele dintre ele sau chiar mai multe nume decât au participat la dezbaterea aceea), rezumându-se argumentele antieminesciene iterate atunci, dându-li-se răspuns. Prin anul 2005, cred, o asemenea întâlnire s-a canalizat către rolul şi rostul presei în general, ajungându-se la concluzii foarte interesante, pe care nu le-am văzut consemnate. Era la Vaslui şi discuţia se purta între sociologi, istorici şi istorici literari, susţinându-se că nu există remediu împotriva presei, că libertatea ei a devenit libertinaj, că toată lumea se teme de domnia sa presa etc. Atunci s-a spus aşa: - Ba există remediu împotriva presei, şi acest remediu nu este o altă presă, de sens invers, acest remediu este ceea ce făcea Titu Maiorescu la Junimea: lectura în grup a presei. Cercul literar, cenaclul literar, salonul literar - iată modalităţi eficiente şi chiar fertile de a îmblânzi presa. Într-adevăr, ani la rând, mai ales la începuturile ei, Junimea a fost un cerc de comentatori de ziare şi reviste, adică oameni în toată firea se strângeau, aduceau asemenea tipărituri din care citeau cu scopul de a vedea ce vor ele, şi observau unul după altul şi toţi la un loc că ele nu vor ce trebuie. Literatură în Junimea se citea destul de rar - iar cine are curiozitatea să răsfoiască procesele verbale ale lui A.D. Xenopol constată, de pildă, că din când în când, dacă nu era ceva demn de atenţie, se citeau a doua sau a treia oară poezii de M. Eminescu, chiar în lipsa autorului. Cenaclurile noastre actuale sunt grupuri lacome de timp, creatorii se înghesuie să ţină microfonul cât mai strâns, critica îi gâdilă pe ei şi numai pe ei... Avantajul cercului de lectură stă chiar în cuvântul care-l defineşte: cerc. Curgerea şuvoiului energic al literei tipărite, o curgere neapărat în jos, este oprită, zăgăzuită, din râu se face lac, din izvor se face fântână şi aici, în cerc, când seminarizezi un text, adică îl iei propoziţie cu propoziţie şi-l judeci la rece, în "seminţele" lui, vezi că, în spate, autorul stă pe loc în câteva dogme ce-l definesc foarte limpede. După doi sau trei ani de analiză a presei făcută logic, filologic şi filosofic, Titu Maiorescu a putut scrie câteva zeci de pagini cu titlul În contra direcţiei de azi în cultura română, care au aşezat lucrurile în rosturi. S-a dovedit pentru prima dată la noi că remediul cel mai sigur împotriva intoxicării cu presă este cercul de lectură a presei.

Acest ritual al lecturii colective se prefigurează ca mod de petrecere în jurul numelui lui Eminescu la fiecare 15 ianuarie şi 15 iunie din an. "Caveant consules", cum ar zice Cato Censorul, adică: să se teamă de o asemenea lectură avizată, concentrică, neapărat acidă, toţi cei fixaţi într-un titlu de gazetă şi care dau drumul la jetul de cerneală pe urdinişul tiparului: în jurul lor înşile se adună balta. Rezultatul unui asemenea mod de a trăi cultura este indirect bun. Într-adevăr, aceşti oameni nu scriu - şi, mai ales, nu publică - în schimb, fac o critică verbală cum nu se poate mai pertinentă, care sudează grupuri, configurează reacţii similare. Sesiunile ştiinţifice dedicate lui Eminescu au şi această configuraţie, definită la Vaslui în anul 2005, sub ochiul rece şi tăios al d-lui Theodor Codreanu, unul dintre intransigenţii apărători ai lui Eminescu, propusă ca alternativă la intoxicaţia de presă - şi acceptată astfel. Acest "Eminescu verbal", ca să-i zicem astfel, strânge destul de multă lume în bibliotecile judeţene sau în sălile teatrelor, caselor de cultură (după caz) - şi are avantajul unei amintiri vii a vieţii şi operei poetului. Inutil să spun, aici, că efectul mediatic este minim: fie vreo ştire triumfalistă în presa locală sau la radio Bucureşti, fie un interviu bine "calibrat" cu vreun participant mai de vază, etc. Uneori - cum s-a întâmplat acum un an la Alexandria cu revista locală "Caligraf" - apar şi texte mai dure, dar fie rămân acolo, în judeţul respectiv, fie - cazul nostru, când redactorii au dus revista la presa centrală - sunt luate în pleasnă de alde "Caveant consules" de mai sus. Cu alte cuvinte, centrul păstrează cu îndârjire imaginea lui Eminescu din anii '70-'80 ai secolului trecut, imagine pe care o puteţi vedea şi în recentul mare dicţionar de scriitori români scos la Academie - şi chiar în recentele manuale şcolare "alternative" (dar în cazul lui Eminescu foarte concordante). Se vorbeşte, aşadar, mai ales despre poet - şi mai ales despre poeziile sale postume, pe care "n-a apucat să şi le publice singur", cum s-a solidificat şablonul - ziaristul Eminescu este un om robit muncii, orbit de idei naţionaliste, xenofobia populând, ca termen, mai toate abordările din presa centrală ori centralistă ce i se dedică, boala din 1883 este una neapărat fizică - chiar dacă nu se mai vorbeşte de sifilis, ca în anii amintiţi, se zice de psihoze şi alte manifestări similare, şi câte şi mai câte. Acum, recent, România literară ia un aer de zeflemea textualistă pentru a-l persifla, în glumă, pe Eminescu poetul, deoarece cântă în poeziile sale numai femeia blondă cu ochii albaştri discriminând brunetele autohtone...

Eminescu al marginilor este mult mai interesant, mult mai viu. La Vaslui, la Suceava (nu şi la Botoşani, acolo este o defulare centristă), la Piteşti, Alexandria, Brăila, Galaţi, Craiova, Turnu Severin etc. - se dezbate mitul omului, mitul fascinant al operei, mitul magnetic al biografiei. Se dezbate, adică se pun întrebări, se aduc argumente, se rosteşte un "de ce" continuu cu adresă din ce în ce mai precisă către centru. Se construieşte, adică, personalitatea lui Eminescu, nu viaţa lui biologică, sentimentală, politică etc. Iar un punct obligatoriu în acest ritual al vorbirii despre poet şi ziarist este ideea naţională. Dacă provincia a reuşit ceva împotriva centrului, asta a reuşit: să obţină afirmaţia apăsată că integrarea europeană nu înseamnă dizolvare culturală, ci se opreşte la finanţe, economie, turism lucrativ, migraţiune a formelor de muncă, structuri politice - culturile naţionale trebuind să fie, însă, protejate. La ora de faţă şi centrul este obligat să înghită acest adevăr - el, centrul, care abia aşteaptă să scrie şi să gândească franţuzeşte, englezeşte, chiar nemţeşte (deşi e cam greu!...), să se lanseze în lumea mare prin indivizii lui tot unul şi unul, să scape de încorsetările cuvintelor balcanico-danubiano-carpato-pontice.

Poate că sunt cam triste observaţiile noastre de anul acesta privindu-l pe Eminescu cel scris, adică al centrului, şi cel vorbit, adică al miezului ţării. A nu se uita, însă, că centrul are câteva datorii cel puţin seculare faţă de Eminescu. S-au scanat, iată, manuscrisele sale, s-au tipărit primele opt volume din cele vreo 10 sau 20 câte sunt pregătite pentru tipar. Restul - stă în calculatoare închise. Nu sunt bani, explică toţi oamenii de la centru ai centrului. Cum aşa, nu sunt bani?! Dar rrromânii noştri verzi care se bat cu pumnul în piept la televiziunea liberă că vor ridica o biserică pentru fiecare victorie a echipei de fotbal favorite, aceştia ce fac cu banii?! Am întrebat o smerită faţă bisericească, la un parastas oarecare, mai mult ca să ştiu şi eu cum raţionează biserica, am pus, aşadar, întrebarea aceasta naivă: " - Părinte, e permis ca hoţii să ridice biserici?" Mă refer strict la hoţii de drumul mare, la tâlhari, la violatori, la pungaşi chiar. Primeşte Domnul, în mare lumina sa, dar de biserică din partea acestora ?! Pot nuanţa întrebarea, adică să adaptez hoţii de azi la cei de ieri. Dar, în acelaşi timp, văd şi eu şi ştiu că după momentul 1989 s-au ridicat în ţară la noi câteva mii bune de biserici. Or fi, oare, clădite din bani calzi, comunicativi, munciţi şi încălziţi la mintea şi sufletul omului, ori doar din bani câştigaţi cine ştie cum şi lăsaţi în drum? Cine ştie? Smerita faţă bisericească mi-a răspuns că Domnul primeşte de la toţi. Aşa este. Şi dacă este aşa, patronii de jocuri sportive de noroc se întrec între ei în biserici şi mânăstiri, manuscrisele lui Eminescu mai au de aşteptat. Oamenii de centru ai centrului trebuie să apeleze la stat, nu la popor. Iar statul mai are de făcut un institut Eminescu, o catedră Eminescu, de instituit meseria de "eminescolog" în nomenclatura ministerelor muncii, de editat ziarul "Timpul", care este enciclopedia întregii epoci de modernizare a României, de făcut chiar o enciclopedie Eminescu şi câte şi mai câte. Asta, în ipoteza că se va perpetua la nesfârşit această etatizare a omului nostru naţional, o etatizare ce nu cred să mai aibă pereche în vreo altă cultură europeană. În mod normal, el ar trebui să fie al naţiunii, eventual al poporului - iar statul să se teamă continuu de el pentru că el îndreaptă, obligă la rigoare, cenzurează. Un Eminescu al naţiunii ar trebui să însemne, însă, al "societăţii civile": concepe cineva acest lucru azi, la noi, când aşa-zisa societate civilă este tocmai aceea care s-a concentrat cândva în nucleul "Dilemei", iar apoi, acum adică, s-a înfoiat în toată forfota ziaristică ce-l arată cu degetul pe Eminescu drept cauză majoră a... A cui, mă rog? A naţionalismului, desigur. Noi, societatea civilă, vrem naţiune fără naţionalism, iată ce se vede cu ochiul liber peste tot.

Rămâne, aşadar, stringenţa logică: Eminescu nu poate fi al statului prin incompatibilitate istorică, nu este al naţiunii prin context. El rămâne al poporului.

Prefer să discut lucruri de acest fel în margini, nu cu românii verzi sau albastru în dungi de la pupitrele de comandă, ci cu românii oameni, cei care au mintea în inimă şi sufletul în creier.

III.Eminescu şi Bizanţul. Cel mai greu lucru va fi, probabil, după această scanare magnifică a manuscriselor eminesciene, să redefinim eminescologia ca ştiinţă. În ce va consta această ştiinţă de acum înainte? Avem întreg câmpul scrisului la dispoziţie, o adevărată horbotă de forme, cu posibilitatea pe care ne-o oferă calculatorul de a mări fiecare centimetru pătrat cât dorim putând, astfel, să înţelegem sensuri noi, ascunse celor două sau trei perechi de ochelari completate de Perpessicius cu lupe de diferite mărimi care l-au făcut pe Editor să-şi mute aproape cu totul lumina interioară din ochi - în pagină. Ce facem cu aceste infinite amănunte, cum ne depărtăm, acum, - nu de copaci ca să vedem pădurea, dar chiar de frunze, ramuri etc. pentru ca să vedem copacii? Practic, opera eminesciană este dizolvată în aşternerile ei pe hârtie, s-ar putea spune că această eră a calculatorului nu mai are decât să inventeze călimările şi cum s-ar putea aduna aceste urme ale penelor ori condeielor şi duce înapoi, în măduva creionului ori în recipientul pentru lichidul negru sau violet. Deja acest "ne-a mai rămas decât" se vehiculează ca refren prin presă ori la televizor. Se spune astfel că "ne-a mai rămas decât să descifrăm acest scris". Ce înseamnă acest "să descifrăm", nu cumva ne jucăm cu vorbele? Este vorba de a-l edita pe Eminescu, nu de a-l "descifra". Cine crede că acest covor de pagini colorate extensibile la infinit va crea "perpessici" în serie înseamnă că nu ştie ce înseamnă a edita un corpus de texte.

Cred, aşadar, că viitorul eminescologiei ca ştiinţă nu poate consta în "descifrarea" milioanelor de şiruri scanate electronic. Nici un editor de texte nu se poate, de altfel, dispensa de contactul material cu textul. Ai nevoie să vezi hârtia, să-i constaţi granulaţia, grosimea, consistenţa. Trebuie, apoi, să vezi cu ochii proprii intervenţiile pe text, la intervenţiile ulterioare scrisului mă refer. Cine a pus cutare virgulă cu altă cerneală decât cea a textului, a pus-o poetul când a recitit, a pus-o vreun cititor al său dintre mulţii cititori şi editori de care a avut parte de-a lungul anilor, are ea vreun sens, schimbă sensul iniţial? Pentru omul de ştiinţă avansată aceste scanări au fost utile doar până la un punct, foarte sus în preocupările sale -, dar nu punctul de vârf. Ultima verificare se face autoptic. Am observat personal că unele caiete eminesciene sunt "toaletate" - şi am discutat cu dl Mircia Dumitrescu situaţia. Dânsul mi-a confirmat: s-au şters din pagini unele însemnări ulterioare, făcute de aşa-zişi savanţi care-l comentau băşcălios pe Eminescu în caietele lui. Notaţii marginale de tipul "E nebun!", "Probă de insanitate mentală", "Prostii" etc. - lipsesc din caietele tipărite. Poziţia editorului este firească: îl editează pe Eminescu, nu pe epigonii eminescologiei care şi-au etalat scrisul alături de scrisul poetului. Aceste adaosuri sunt, însă, în textul de pe calculator, pe dischetele care însoţesc volumele. Se va face, probabil, un opis cu ele.

De acord, numai că omul de ştiinţă poate avea opiniile lui. Dacă o virgulă e pusă cu altă cerneală decât a textului, sau cu creionul, cum se consideră? Dar sublinierile cu roşu ori albastru - sunt ale poetului, sau ale cititorilor manuscriselor sale? Oricum ar fi, el are nevoie de original, nu de ediţia fotocopiată. Aceasta rămâne, totuşi, o carte - nu este document. Iar publicul cultural trebuie avertizat.

Sunt şi alte defecte, de natură electronică mai degrabă: nu poţi ajunge la o pagină decât mergând din cifră în cifră, de pildă. De ce să vedem, însă, asemenea pete în soare şi să nu ne bucurăm, mai întâi, de ce există, de ce avem cert?

Scanarea manuscriselor eminesciene este un gest salvator, şi aminteşte mai degrabă de experienţa Con­stan­tinopolei sub asediul turcesc. Totul trebuia salvat, ferit din calea barbarilor (pe atunci, şi turcii lui Maho­med II erau barbari) - dar bizantinilor le-a fost teamă mai ales de repetarea întâmplării cu arderea bibliotecii din Alexandria din imprudenţa armatei civilizatoare a lui Iuliu Caesar. Aşa se face că luni la rând, înainte ca Mahomed II să spargă zidurile cetăţii, prin porturile Constantinopolei au fost încărcate pentru salvare nu covoarele cetăţii, nu statuile, picturile, nu comorile de aur şi argint -, ci mai ales manuscrisele imenselor bibilioteci, rezumatul istoriei de peste două milenii ale omenirii. Acestea, împreună cu bibliotecarii lor, s-au refugiat în Occident, mai ales la Veneţia, unde invenţia lui Gutenberg nu-şi prea găsea întrebuinţare. Într-adevăr, tiparul s-a inventat pe la 1452-1453 - iar Bizanţul a căzut sub turci exact la 1453. Nu a fost doar o coincidenţă - a fost mai degrabă o minune pusă dinadins în istorie ca să se poată trece de la o eră la alta. Prin multiplicare şi răspândire, cultura scrisă a Bizanţului a fost salvată - iar Europa a renăscut. Ce s-ar fi întâmplat dacă aceşti papiruşi fragili ar fi ars? Cum ar fi arătat (cum ar arăta azi) Europa fără Henricus Stephanus, fără Aldus Manutius şi atâţia umanişti care au dus şi dezvoltat tiparul - şi care, mai ales, au întemeiat ediţiile critice de texte, au inventat familiile atât de numeroase ale literelor de tipar, au făcut din carte simbolul cultural şi civilizator de astăzi?

Ce s-ar fi întâmplat dacă mica noastră revoluţie de la 1989 se petrecea în zona Bibliotecii Academiei? Ce se poate întâmpla dacă (sau când) filele caietelor eminesciene se vor măcina, vor obosi, îşi vor pierde consistenţa materială de răsfoit, de timp şi vreme? Iată visul bizantin al lui Noica împlinit de Eugen Simion astăzi: multiplicarea şi răspândirea, acestea sunt imperativele salvării culturale. Această lecţie a istoriei ar trebui predată şi d-nei profesoare Ioana Bot - şi celor care găsesc inutil sau prea costisitor gestul academic de azi. Se mai întreabă cineva cât a costat corabia care a transportat manuscrisele Iliadei (vreo 1400 la număr!) de la Bizanţ la Veneţia, cât au primit marinarii etc. Are fapta istorică preţ material?!

IV. Disolve et coagula. Această scanare, de azi, verifică, în fond, întreaga eminescologie de până acum, adică pune în paranteză, pentru un timp oarecare necesar sedimentării, ediţiile Eminescu, opera poetului dacă nu în întregul ei, cel puţin în ceea ce înseamnă poezie (inclusiv teatrul, proza literară etc.) - şi ridică întrebări de care se sperie gândul. Nu îndrăznim să ne aventurăm în urmărirea consecinţelor. Propunem următoarea imagine ca reprezentare virtuală a noii realităţi create: o statuie de sare cufundată într-o apă sărată. Cât de saturată trebuie să fie soluţia pentru ca să nu mai primească nici un atom în plus, pentru ca statuia, aşadar, să nu se dizolve? Ce consistenţă trebuie să aibă materialul statuii pentru a rezista la procesul natural de dizolvare? Cu alte cuvinte: va rezista ediţia Perpessicius cufundată în marea de cerneală eminesciană recreată în jurul ei? Vor re­zista ediţia Călinescu, ediţia Murăraşu, ediţia C.Botez, ediţia Ibrăileanu etc., etc. ? Cine va face aceste măsurători în multe privinţe farmaceutice? Ce va mai înţelege cititorul generic al lui Eminescu din aceste verificări continue? Ce va face profesorul de literatură română cu textul? Nu vreau să fiu deloc prăpăstios, dar logica faptelor şi a gândurilor duce către punerea în paranteză pentru un timp îndelungat a domeniului.

Cu atât mai mult se ridică întrebarea cealaltă, necesară pentru echilibru, şi anume: ce facem cu voinţa auctorială? Pe Eminescu el însuşi, ca om viu cu drepturi şi discernământ - cum îl acceptăm? Chestiunea revine la înţelegerea antumelor, adică a poeziilor publicate de Eminescu însuşi. Spre dezamăgirea calculatorului, trebuie să-i "scanăm" concluzia fermă că manuscrisele au, în privinţa antumelor, doar valoare consultativă. Nu se cunoaşte ultimul manuscris pentru nici o poezie antumă eminesciană (şi cele câteva manuscrise ultime considerate excepţii se dovedesc a fi tot forme anterioare), astfel că aici nu-l mai putem controla sau îndrepta pe autor.

Problemele pe care le ridică antumele sunt, în principal, trei la număr. Ele ţin de punctuaţie, de poziţia apostrofului şi de statutul ediţiei princeps Maiorescu din 1883. Trebuie, aşadar, să ne frământăm mintea pe un teren solid, adică să stabilim voinţa auctorială, a lui Eminescu, după surse reale. Trebuie, pentru aceasta, să acceptăm - iată ce ne este foarte greu: să acceptăm! - că există o voinţă a autorului în privinţa publicării operei sale, şi să încercăm să urmărim sensurile poeziilor după această voinţă. Parcă s-a instituit tiranic în eminescologie dogma după care opera sa poetică înseamnă un maldăr de cuvinte şi idei pe care n-a avut răgazul să şi le ducă la desăvârşirea propriu-zisă, pe care le-a lăsat într-o ladă devenită tezaur comun de diamante neşlefuite... Maiorescu însuşi a reluat ediţia princeps de 11 ori - aducând de fiecare dată schimbări în punctuaţie, în poziţia apostrofului şi chiar în ordinea poeziilor. El se deosebeşte peste tot, oarecum cu program, de textul publicat în "Convorbiri literare" ori în "Almanahul României June". Editorii antumelor eminesciene au, după Maiorescu, fiecare în parte punctuaţie proprie, adeseori forme alese de el însuşi ca editor - abia Perpessicius dacă încearcă o reconciliere consensuală în această privinţă. Reformele ortografice ale limbii române au fost, apoi, fiecare în parte aplicată în primul şi în primul rând pe poezia lui Eminescu, oarecum cu sentimentul experimentului: dacă Eminescu rezistă, reforma se poate aplica limbii române în întregul ei. Rediscutarea acestor trei probleme ţinând de punctuaţie, poziţia apostrofului şi statutul ediţiei princeps - iată chestiuni care pot merge spre închegarea operei poetice eminesciene. Termenii relaţiei se configurează, astfel, de la sine în formula medievală: disolve et coagula. Dizolvarea operei în scriitură este una - adunarea ei sub un nume ca voinţă auctorială este alta.

Din păcate, relaţia acţionează în câmpuri diferite, în zona postumelor şi în cea a antumelor. Câmpurile pot fi, însă, judecate fiecare în parte în consistenţa lui. Astfel, în zona antumelor trebuie adunat Eminescu-cel-el-însuşi dintre editorii antumelor - operaţie pe care am făcut-o după vreo zece ani de confruntări complete. În zona postumelor, apoi, trebuie stabilită acea tradiţie a textului, adică o ediţie critică a tuturor ediţiilor de postume eminesciene, începând cu Nerva Hodoş şi ajungându-se până astăzi. Această tradiţie odată stabilită, abia ea va putea fi confruntată cu manuscrisele scanate astăzi. Această ediţie critică filologică va fi statuia de sare ce se va cufunda în soluţia electronică.

Şi cu aceasta nu suntem decât la jumătatea drumului spre cunoaşterea şi înţelegerea operei eminesciene. Rămâne celălalt tărâm, denumit generic "ziaristică". Trebuie revăzut acel program de cercetare propus la începutul anilor '90 ai secolului trecut - care are în vedere editarea în regim de ediţie critică a ziarului "Timpul". Dacă opera literară a lui Eminescu şi-a câştigat, cu aceste scanări magnifice, câmpul geometric întreg - şi opera sa ziaristică are dreptul la acelaşi câmp. Editarea ziarului "Timpul", text după text, pe numere sau pe rubrici, este o muncă filologică relativ uşoară dar de mare interes istoric şi enciclopedic. Într-adevăr, cei şase ani eminescieni la "Timpul" (1877-1883) nu înseamnă o cantitate enormă de text, cum se lasă a se înţelege. Ziarul apare de 4 sau 5 ori pe săptămână, în câte patru pagini dintre care ultima este totdeauna rezervată reclamelor, textele au un corp de literă mare: ar fi vorba de câte un tom pentru fiecare an. Ziarul dă seamă despre tot ce mişcă - teoretic vorbind - în Europa şi în România în aceşti ani. Eminescian sau nu, fiecare articol de acolo are girul lui Eminescu, mai ales când el a fost redactor-şef, sau se înscrie în spiritul lui Eminescu. Abaterile au, desigur, şi ele importanţa lor. Iar dacă nu e de Eminescu, un articol oarecare poate fi de Slavici, Caragiale, Păucescu, Lahovary, Maiorescu sau altcineva, numai bărbaţi de vază ai culturii române, rar câte un nume mărunt. Abia prin cufundarea corpusului de texte eminesciene în timpul şi locul lui, adică în ziarul "Timpul", opera sa câştigă consistenţă.

Aceste lucruri ţin nu de descifrarea scrisului eminescian - care, pentru unii, ar fi tot ce ne-a mai rămas de făcut -, ci de descifrarea epocii, a spiritului eminescian. Nu sunt treaba unuia singur sau a câtorva. Urgenţa cere înfiinţarea unui Institut Eminescu ce va avea de urmărit fenomenul Eminescu în ţară şi în lume, în prezent, în trecut şi în viitor, de făcut o enciclopedie Eminescu, opere tematice (ediţii), bibliografii, de studiat cu aplicare viaţa poetului mai ales în ceea ce se cheamă personalitatea sa (pentru a nu mai zice cu ochii închişi că între 1883-1889, timp de şase ani, poetul a trăit degeaba, ca un lemn uscat, după ce timp de numai şase sau şapte ani, între 1887-1883, a pus pe jar întreaga Românie politică şi culturală cu textele sale) etc. Scanarea manuscriselor eminesciene înseamnă declanşarea unui proces, ruperea bulgărelui din vârful dealului: dacă nu se urmează metodic rostogolirea sa în gândul comun, putem asista la adevărate catastrofe teoretice. Una dintre ele, poate cea mai de temut, este această punere în paranteze a operei care echivalează cu scoaterea ei din atenţia şi interesul public. Putem avea de-a face cu o "deconstrucţie" furibundă - ca reacţie la cele mai bune intenţii culturale şi ştiinţifice care s-au manifestat în ultimul secol în cultura noastră.

Altfel, dacă ne oprim la minunile de calculator, blocăm totul în eristică, pentru că fiecare va lua de acolo ce vede, ce-i convine, ce nu ia altul etc. Ar fi ca şi când Orfeu, cel din Memento mori, ar arunca la propriu harfa în mare, ar cufunda, adică, instrumentul melodiilor infinite - în muzica infinită a materiei.

Cât despre profesorul de literatură română, el are tot dreptul să fie nemulţumit, pentru că nu este neapărat cercetător, nu are neapărat toată informaţia despre Eminescu, nu are nici aceste magnifice caiete - şi totuşi, pe umerii lui apasă răspunderea predării lui Eminescu mai departe, către tineri. Nu-l invidiez deloc, dar nici nu pot să-i susţin nemulţumirea. El trebuie, în fond, ca agent al culturii de acest fel, să sesizeze marile probleme, să înţeleagă marile dileme, să spună răspicat unde ne aflăm cu recuperarea culturii naţionale. În analiza textului poetic eminescian, apoi, el este obligat să meargă pe spaţii mici, controlabile. Să compare între ele cel puţin două ediţii, să observe diferenţele, să le înţeleagă. Sau, cel puţin, să atenţioneze când comentează că citează după ediţia Cutare. Să nu meargă, adică, orbeşte - ca manualul, de pildă, care nu spune după cine editează, nu spune că alt editor are altfel etc. Fără prudenţă nu se poate educaţie. Iar aceste caiete eminesciene invită, obligă mai înainte de toate la prudenţă.