Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Emil Cioran – corespondenta de la celălalt capăt al lumii de Anca Sîrghie

O corespondență inedită, cum este cea a lui Emil Cioran, intrat în ultimul său deceniu de viață, cu Alina Diaconu, tânăra scriitoare și publicistă româncă de la Buenos Aires, prezintă o multiplă importanță. Ea este o oglindă purtată prin realitatea culturală a anilor 1985-1989 la Paris.
Prea puțin cunoscută până în prezent în țara ei de obârșie, Alina Diaconu, partenera de dialog epistolar între anii 1985 și 1989 a lui Cioran, surprinsă la cei 40 de ani ai ei în plină afirmare, are o personalitate puternică și o sensibilitate pe măsură. Născută în București, Alina a plecat în exil împreună cu părinții săi în 1959, când avea 14 ani, vârstă împlinită tocmai în timpul călătoriei cu vaporul. Ea s-a stabilit la Buenos Aires, unde a primit cetățenie argentiniană. Între 1968 și 1970, a trăit la Paris, orașul în care s-a reîntors în răstimpuri și unde a cunoscut câteva mari personalități, abordate cu instrumentele publicistului. Între acelea, se numără conaționalii ei Emil Cioran, Mircea Eliade, Constantin Brâncuși, Eugen Ionescu și Ana Aslan, medicul gerontolog care a dobândit în Franța titlul de Cavaler al Ordinului Palmes académiques. O amintire cu totul specială o leagă de Mircea Eliade, Emil Cioran și Eugen Ionescu, pe care în perioada primei șederi în Franța i-a cunoscut în casa criticului de artă Ionel Jianu, care era prietenul părinților ei în România. Tatăl Alinei a fost un reputat critic de artă și colecționar al unor opere de pictură, pe care s-a văzut nevoit să le risipească la plecarea din țară.
Alina Diaconu și-a făcut în Argentina un renume ca autoare a romanelor La señora (Doamna), publicat în 1975, Buenas noches Profesor (Noapte bună, domnule profesor), apărut în 1978, Enamorada del muro (Îndrăgostită de zid) din1981, Cama de ángeles (Pat de îngeri), tipărit în 1983, Los ojos azules (Ochii albaștri) din 1986, El Penúltimo viaje (Penultima călătorie), apărut în 1989 și având Premiul „Meridianul de argint“ pentru cel mai bun roman argentinian al anului, urmat de Los Devorados (Devorații) din 1992. Cunoscând dialogul acesta epistolar, nu este de mirare faptul că romanul Los ojos azules (Ochii albaștri) era dedicat conaționalilor ei celebri, Emil Cioran și Eugen Ionescu, care s-au arătat emoționați de gestul autoarei, după cum reiese din scrisoarea lui Cioran datată 16 martie 1986: „Ce serait dommage de dédier votre roman à deux vieillards ignorants et, par-dessus le marché, fatigués.“ Era în subtext un elogiu făcut tinereții de care ei simțeau că se îndepărtează.
Până în prezent scriitoarea argentiniană păstrează tradiția călătoriilor la Paris. Nu pot să nu regret faptul că nu am reușit în vara acestui an să răspund invitației de a ne întâlni în capitala Franței unde Alina Diaconu a poposit pentru o lună de vacanță. Mi-am dorit mult această întrevedere, pe care am ratat-o. Chiar dacă nu ne-am văzut încă față în față, dialogul nostru continuă în plan virtual cu tot entuziasmul unei comunicări rodnice. În mesajul care mi-a sosit de la Buenos Aires tocmai astăzi, bucuria rememorării o motivează pe Alina Diaconu să retrăiască emoția prietenească a vizitelor făcute în mansarda lui Emil Cioran din Paris: „Vă povestesc…un detaliu: vizitele mele în strada Odéon le făceam singură, bărbatul meu venea să mă ia totdeauna și să vorbească un pic cu Cioran sau să facem poze la sfârșit. Asta era fiindcă exista o problemă a limbii: bărbatul meu nu vorbea franceza (numai engleza) în afară de spaniolă și eu nu vorbesc engleza. Cu Cioran, când venea să mă ia, vorbea în engleză. Ultima dată când l-am văzut, când ne luam la revedere, Cioran i-a spus bărbatului meu: Elle este toujour jeune et belle. Și bărbatul meu, l-a întrebat, râzând: And me?“ Era firesc faptul atestat epistolar că Cioran spera ca viitoarele lor revederi să fie pur prietenești, fără vreun scop lucrativ, ca dovadă că amiciția devenise prioritară în raport cu profesionalismul jurnalistului de opinie care era Alina Diaconu.
Prins în acest dialog al vârstelor, filosoful nu ezită să-i împărtășească exuberantei prietene tinere și frumoase de departe starea sănătății lui precare în toamna vieții, cu revirimente fizice sau atitudinale, atunci când intenționează să se așeze sub pavăza „modestiei“, departe de orice formă de glorie. Aceasta, pentru că în concepția lui Cioran nu există calamitate mai insuportabilă pentru viața liniștită a unui om decât celebritatea.
Se cere pusă în discuție și o altă experiență existențială, tocmai încercată și depășită. Lectura misivelor către Alina te edifică asupra faptului că septuagenarul Cioran realiza cu luciditate că nu mai merita să-și protejeze imaginea falsă a unei masculinități întârziate. Era cazul să renunțe la felul cum procedase în dialogul epistolar cu doamna Friedgard Thoma din Germania, care a preludiat acea „îndrăgosteală din vorbe“, cum a definit femeia cu 35 de ani mai tânără criza erotică răvășitoare a filosofului de 70 de ani. Singurul punct comun ar putea fi admirația sa constantă pentru Patagonia, pe care Cioran i-o mărturisise și nemțoaicei: „Aș vrea acum să zbor în Patagonia departe, departe de Dumneavoastră, la polul opus“. O cu totul altă stare sufletească îl animă pe Cioran atunci când i se confesează Alinei, căreia îi declară că iubește toată Patagonia, pe care i-o va propune ca posibil subiect al unei viitoare cărți. Realitatea este că experiența unei îndrăgostiri atât de riscante a celui care se declara „un mare vânător de fuste“ era deja consumată într-un alt plan al vieții lui sufletești, drept care față de tânăra parteneră de dialog epistolar din Argentina Cioran se arată cu totul… cumințit. Prietenia lor are alți parametri și chiar ținte diferite, ea fiind până la urmă și în profunzime un suport de susținere intelectuală reciprocă.
Pentru că pe Alina Diaconu filosoful parizian o aprecia și ca scriitoare, el socotește necesar să o consilieze cu sfaturi utile creației literare, care se cere nutrită din izvoarele cele mai autentice ale realității trăite. De aceea, ea va trebui să se ferească de mediile universitare, la ideea că, pentru inspirație, mai benefică îi poate fi discuția cu un șofer decât aceea cu profesorii universitari. Un asemenea punct de vedere plin de dispreț pentru mediile academice de oriunde nu-l va opri imediat mai apoi să se ofere, plin de solicitudine, să-i dea o necesară recomandare către Fundația Guggenheim, ce urma să-i asigure o nouă bursă la o universitate americană. Îl recunoaștem ușor pe contradictoriul Cioran. Mai mult, mărturia prin care Cioran definește Paradisul terestru drept „o bursă continuă“ nu miră defel, căci aceasta era mereu și pretutindeni afirmata lui strategie existențială.
De prietenul său Eugen Ionescu, se leagă în relatările lui Cioran fie o aceeași stare de bătrânețe stânjenitoare cu umilințe greu de acceptat, atunci când se descrie la un moment dat târându-și picioarele, fie cu plăcerea de a declara că el cunoaște mai multă spaniolă decât autorul lui Le roi se meurt. Iată un plan, cel al competiției lingvistice, în care Cioran se vrea cu subtilitate victorios. Dintre conaționalii întâlniți de Alina în Statele Unite, filosoful îl comentează cu încântare pe poetul și publicistul Andrei Codrescu, ca bun reper pentru bursiera argentiniană. Era și aceasta o pledoarie pentru atenta alegere a persoanelor cu care o tânără ca ea merita să-și investească timpul limitat de care dispunea, țintind ca în noua societate în care se mișca să se îmbogățească spiritual și să găsească teme pentru scris beletristic.
În general, misivele trimise de Cioran spre Alina Diaconu ne apar cu totul mirabile, căci deși scurte, ele se dovedesc foarte consistente, punctând îndeobște problemele curente și majore ale momentului cultural, iar forma de salut final îi consemnează starea sufletească specifică, mergând de la „Cordialement àvous deux“ până la „Avec mes affectueuses pensées Cioran“.
În scrisori se conturează proiectele de creație ale lui Cioran, nemulțumit în epistola din 31 martie 1987 de succesul de televiziune al recentei sale cărți Exercices d’admiration, succes pe care el îl resimte ca cea mai grea înfrângere a vieții lui. Cioran era cunoscut pentru raportul dintre onorurile care i se acordau la Paris sub forma unor premii și refuzul constant cu care el a înțeles să le întâmpine. Despre singura excepție, anume Premiul Rivarol, acordat cu mult timp în urmă de o comisie cu totul onorantă, din care făceau parte A. Gide, Jules Romains, A. Maurois și alții, îi relata în epistola din 3 mai 1988 unui alt corespondent apropiat, anume lui Gabriel Liiceanu, concluzionând: „A fost prima și ultima dată când am acceptat acest gen de «onoare». Pe toate celelalte le-am refuzat, în schimb am acceptat alt gen de umilințe.“ Iată că și Alinei Diaconu i se confesează exact în aceiași termeni ai reversibilității dintre glorie și umilință. Filtrul lui Cioran era deosebit de cel al recunoașterii oficiale, care primește de cele mai multe ori în optica lui culorile umilinței. În acest sens, îi va ura Alinei: „Je souhaite que vous ne connaissiez jamais la malédiction de la notoriété“.
Exact după un an de la comunicarea precedentă, la 20 septembrie 1988, Emil Cioran redactează o scrisorică în care își manifestă mulțumirea pentru modul cum Alina i-a portretizat pe interlocutorii ei în interviurile realizate. Maniera de dialog fusese comentată și cu Eugen Ionescu, scriitor care beneficiase și el de această formă de popularizare: „Merci pour ce dialogue nullement imaginaire, bien au contraire. Cette forme d’entretien donne àun écrivain une image beaucoup plus véridique et cohérente qu’une improvisation où il y a nécessairement des propos plus ou moins frivoles.“
Cioran nu se poate opri în proxima epistolă din 20 ianuarie 1989 să nu-i împărtășească Alinei bucuria de a fi aflat că în România a apărutoantologiecufragmente din cărțile lui publicate în franceză. Însfârșit, seproducea șiacestmiracol! Iată odeschidere care îl uimește, după atâta interdicție la care el fusese supus în România comunistă. În acest context se semnalează cu entuziasm „une excellente brochure de Mariana Șora“, care publicase Cioran jadis et naguère în 1988 la Editions deL’HernedinParis. Proiectul soților argentinieni care urmau să revină la Paris în primăvara anului 1989, când franceziisărbătoreaucumare fast Revoluția din 1789 la bicentenar, erapentruCioran o mare bucurie, dar se izbea de imposibilitatea de a găsit un loc de cazare, pentru că „L’anniversaire de la Révolution tourne ici àla démence.“
Din comentariile epistolare premonitorii ale lui Cioran aflăm că în anul revoluției din decembrie, țara lui natală era „un infern“, conaționalii săi fiind „poporul cel mai nefericit din lume“. Excesiv în formulări, filosoful descrie românii ca etnia cea mai umilă, în stare să suporte totul, fără a reacționa prin revoltă. Ca intuiție, suntem aproape de „mămăliga care nu explodează“ a Anei Blandiana, dovedind că așteptarea unei răbufniri istorice se generaliza deopotrivă la românii din țară și la cei din străinătate în preajma lui decembrie 1989. Cu acest eveniment se și încheie dialogul epistolar inedit dintre Emil Cioran și Alina Diaconu, pe care ținem să- l semnalăm aici.
Dincolo de toate, dar strecurat printre altele, apare aprecierea lui Cioran referitoare la modul benefic și eficient în care Ea, tânăra corespondentă de la celălalt capăt de lume, se ocupă cu promovarea lui și a altor confrați de condei. După Revoluția din decembrie 1989, dintre cele cinci întrebări puse cu febril interes de editorialista din Buenos Aires, Cioran răspunde la patru, foarte concentrat și, bineînțeles, subiectiv. Cum altfel?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara