Reiau o observaţie mai veche pe care am făcut-o asupra poeziei lui Emil Brumaru. Autorul se detaşează de sine în virtutea unei insatisfacţii secrete ce îmbracă forme de o mare varietate, generează fantasme care ascund şi concomitent trădează acest nevralgic punct de pornire, nu ne putem da seama cît de conştientizat. Nu confesiunea ca atare constituie materia aventurii d-sale lirice, ci o strategie complexă a disimulării ce alcătuieşte contraponderea unei crize de identitate al cărei rezultat este crearea de lumi compensatorii. Poeta artifex, Emil Brumaru se leapădă de eul său cu graţie. Propune în locul figurii acestuia miraje cu un acut efect estetic, cuceritoare jonglerii la fiecare "număr" al spectacolului, dar contradictorii în ansamblul lor. Evitînd propria-i fiinţă ca zonă coerent emoţională, cultivă cu mare dexteritate imagini ce-o împing la periferie, o minimalizează. Copilăria apare evocată elementar (puţin angajant) prin alfabetul datelor senzoriale. Văzul, auzul, mirosul, gustul se dilată nu spre a comunica o trăire mai profundă, ci spre a o drapa sub volutele ingenioasei fantezii ce i se substituie. Naivitatea e trucată cu arta unui mare senzual: "Trebuie să stai mult timp singur ca să poţi auzi lumina. Trebuie să-ţi laşi nările în strujeni ca să simţi cum miros îngerii după-masă. Trebuie să baţi cuie în zid, şi zidul trebuie să fie roşu ca zahărul din copilărie, ca să auzi cum cade o unghie de crin. Trebuie să-ţi aureşti manşetele cămăşii cu fîntîni ca să atingi inocenţa" (Testamentul detectivului Arthur). E pururi prezentă tentativa poetului de-a evada din sine în ambientul proxim chemat în ajutor ca un alibi, de-a se reifica făcînd inventarul acestuia. Seducătoarea înfăţişare calină a textului nu e decît o trapă a evaziunii: "Aeru-i cald şi roz ca sub umbrele, / Crini înjugaţi trag care de parfum, / Fagi ceruiţi în sobe fac un scrum / Mirositor şi fin, ca să-i înşele. / Greieri răscopţi de cîntece, din rană, / I-ademenesc ţîrîitor şi dulce, / Oh, pipe cu capac de porţelană/ Vor între fumuri trîndave să-i culce. / Iar vorbele-n pahare sunt purtate, / Pe lîngă dînşii, către depărtare, / Pe vîrf de deget moale de fecioare / Cu sînii albi ca două mari lăcate,/ Şi proaspătă, ca-n nări de bou, răcoarea / La sfat tăcuţi în jilţuri îi îmbie... // Ei îşi presară-n carnea crudă sarea / Din solniţe cu-o gravă bucurie, / Mult răbdători la tot ce se întîmplă, / Şi cu ciocanu-şi bat suave cuie / De puritate în rotunda tîmplă" (Asceţi). Bardul se consubstanţiază cu lumea obiectuală, implorată printr-o afectare angelică să-l accepte: "O, azi sunt bucuros ca un cristal! / Fără cusur mi-s hainele de înger. / Mi-e fiecare nastur triumfal / Încoronat de proaspete răsfrîngeri. // Luaţi-mă, oglinzi, în cuarţul vostru / Încă puţin, căci vreau să plec de-acuma / Spre dulcele Septembre unde rostul / Meu este doar s-ating cu pieptul bruma" (Cîntec). Din acelaşi izvor al "eului detestabil" purcede şi seria de personaje, travestiuri galante, de-o ţesătură barocă, trădînd o năzuinţă a alterităţii, mascată de dorlotarea estetă: detectivul Arthur, Julien Ospitalierul, Glycera, Reparata-cea-cu-trei-sîni etc. Iată-l pe Julien Ospitalierul, fascinant în ipostaza sa de monden impecabil, divulgînd poate o rafinat-cinică nostalgie auctorială: "Mi se dăduse voie să-l privesc şi un timp am fost fericit. În dimineţile de vară mă trezeam bucuros şi nerăbdător. Mă îmbrăcam repede, mă bărbieream (niciodată nu mi-aş fi permis să mă duc nebărbierit), beam ceaşca cu lapte, mă mai uitam o dată în oglindă şi plecam. Era rece şi curat şi scrobit ca un guler de cămaşă de mire. Temelia-i înota, aproape transparentă, în rouă. Mirosea. Parcă s-ar fi parfumat anume pentru mine cu lavandă!" (Fericirea lui Julien Ospitalierul). Dandysmul acestui personaj pare o mască a ceea ce părintele său scriptic nu cutează a mărturisi decît indirect, şi anume acea despărţire de fiinţă, "ratarea" ontologică a creatorului de acest tip, extrovertit prin simulare. Teatralitatea feerică a lui Emil Brumaru e congeneră cu cea minulesciană.

Disociat de sine, poetul nu încetează a curta lumea. A o trata ca pe o compensatoare atracţie. Din nou intervine o indirectitate, prin apelul la angeologie (întreaga poezie în chestiune e suprasaturată de îngeri, nu la modul la care înaripatele făpturi făceau act de prezenţă, sub semnul gravităţii cucernice, în versurile ortodoxiştilor, ci cu un rost exclusiv ornamental; o superfetaţie estetă): "Culcarea lucrurilor un heruv / Sfîşietor o cîntă dintr-un tub, / Aeru-i strîns cu grijă în dulap, / Împăturit de cel mai blînd seraf, / O, prin unghere îngerii fac liberi / Deschideri moi de aripi şi închideri,/ Pentru-adorare, din uleiuri scoşi, / Pe crucea geamurilor zac Hristoşi" (În magazie). Amoral şi impiu, poetul se slujeşte de îngeri ca de o recuzită a afectării unui serafism salutar. Dar nu e vorba decît de o altă poză pe care bardul asentimental (doar senzual şi imaginativ) o montează spre a-şi popula "transcendenţa goală" (aici se potriveşte de minune sintagma lui Hugo Friedrich): "O copilandră-punk-omidă-albastră. / Îngerii-şi bagă în ziduri o aripă. / Vai, unde e neprihănirea noastră: / Parfum greoi ce fluturi-i constipă?" (Bar). Sau: "Gîrbacele şi-au încercat pe pielea ta / Îngeri justiţiari erai prea rea" (Îngeri justiţiari). Sau: "Şi mă durea în piept. Poate era / Chiar îngerul, trist cuibărit în mine, / Nemaiştiind cuvinte spre-a striga / De-atîta rouă rea şi de ruşine" (Şi mă durea în piept. Poate era...). Ş.a.m.d. Nu găsim în această creaţie acea oscilaţie, de tip baudelairian, între polul material şi cel spiritual al universului, ci doar un joc al concupiscenţei, aidoma unei cruciuliţe atîrnate pe pieptul dezgolit al unei femei frumoase: "Nu-mi arunca cercelul tău în suflet / (m-aş prăbuşi sub greutatea lui!), / Ci dulci frînghii cu noduri parfumate, / Din rochii împletite să mă sui, // Preacredincios, la gura ta de carne / În care fructul moale-i omorît, / La părul ce-ţi atîrnă ca paingii / Din turnuri de cetate peste gît, // La sînii albi întemeind religii / Ce-n niciun pergament descrise nu-s, / Cu fragede minuni de rotunjime / Şi Înălţări la cer, precum, Isus!" (Rugăciune laică). Totul nu e decît o chemare eroticească ce-şi caută martori convenabili sub raportul caligrafiei: "Îngerii se enervează, dau cu nimbul de zid, / Cînd în rouă, cotropitoare, coapsele ţi se deschid..." (Distih). Extazul nu e angelic, ci lasciv: "Erai atît de frumoasă! / Frîngeam pentru tine flori largi / Umplute cu îngeri de-amiază/ Ce raze-ndesau în desagi" (Caligrafiile aceloraşi cuvinte). Îngereasca simbologie trimite cu uşurinţă la o simbologie sexuală, ultima pofticios adulmecată prin intermediul celei dintîi: "Îngerii nu ne înţeleg pe deplin. / Pe tine te confundă c-un crin // Cărnos cu petale pletoase / Fluturate în spatele pacinicei case. // Ei cred că fîntînile-s parte din noi. / Se-aşează în ciuturi şi, doi cîte doi, // Vor să coboare-n adînc, unde-i umed. / Tînjesc să ne pipăie fragedul suflet" (Îngerii nu ne înţeleg pe deplin). Etericele ţesuturi sunt puse aşadar în slujba ţesuturilor carnale.

Să provină neîmpăcarea cu sine a lui Emil Brumaru din simţămîntul că, aflat în primul stadiu kierkegaardian, estetic, nu are un acces satisfăcător la stadiile etic şi religios? Oricum, acest anafectiv simte uneori în scrisul d-sale o aşteptare difuză, chiar dacă e cuibărită în cuibul de mătase al libovului: "Vorbiţi încet, sau poate chiar în şoaptă, / Azi sunt neputincios ca o mătasă, / Doar sufletul îmi lunecă prin casă / Pe marile covoare şi aşteaptă" (Astenie). Neavînd însă loc ascensiunea spirituală, bardul virează energic spre materie, o sporeşte, o intensifică. Hiperbola e maniera d-sale de-a se adresa unei materialităţi suverane, în care efemerul clipei poate atinge delirul: " Ne vom plimba-ntr-o brişcă dublă,/ Eu bun şi gras, tu rea şi suplă. // Şi vom opri la mii de baruri,/ Tu bînd zaharuri, eu amaruri" (Povestea unei mici plimbări Şi-a unei mari dezvirginări!). Ori: "Acum voi bea mastică. Poate Ile, / Cînd o să crească, mă va face: BOU! / Azi îi aduc un melc de zece kile / De ciocolată şi i-l torn cadou" (Acum voi bea mastică. Poate Ile...). Ori: "Îmi şterg de cizme spada. Am tăiat, / Voios, cincizecişişapte de cocoşi/ Şi-am uns cu sînge-ntregul meu palat, / Ci-ndeosebi patul cu ciucuri groşi" (Fratele lui Robinson Crusoe). Dar, de la un timp, Emil Brumaru construieşte o altă lume la antipodul celei fragede, serafice în care se complăcuse iniţial, artificiu de astă-dată al unei demonizări în care irumpe nota energică a "aşteptării" neîmplinite, instinctualitatea brută a erotismului. Fiind înlăturat deghizamentul îngeresc, chipul senzual-luxurios, de faun, al actantului iese pe deplin la lumină. Nu este evitat un intermezzo, un amestec nervos de gingăşie şi impudoare: " Şerbane, icră veche, / în ce tristeţuri zaci / Puţinde la o leghe / Ca nimfele-ntre craci? // Balena, oh!, balena // Numită Moby Dick / (şi mă apucă jena / Că trebuie să-ţi zic.) // Pluteşte pe oceane, / I-e foame de harpon! / Trezeşte-te, Şerbane, / Roz nod de bulion, // Fute cuvîntul, dulce. / Zdrobit sub iederi moi, / Tu limbii ţîţa smulge / Şi-o dă la marţafoi" (Scrisoare ameliorată, 1977). Urmează apoi infernul obscenităţii dezlănţuite. În mare parte producţia lui Emil Brumaru se transformă într-o Priapee, într-o emisie de texte scabroase, puse - cum altminteri? - sub emblema acelui fiu neizbutit al Afroditei care l-a repudiat din pricina enormului său organ genital. Umbra unui asemenea fabulos mădular se preumblă nestingherită peste paginile contemporanului nostru precum o exasperată reflectare a unei prezumate inadecvări psihosomatice. Estetismul "pozitiv" se răstoarnă ca o clepsidră pentru a măsura urîţenia. Freud constata că "organele genitale în sine, a căror vedere este mereu excitantă, nu sunt totuşi niciodată considerate frumoase", iar Georges Bataille exprima opinia că actul sexual e oribil, pentru că reprezintă o pîngărire a frumuseţii, un viol ce-şi atinge mulţumirea maximă cînd se aplică asupra unei femei atrăgătoare. La modul opus "delicateţii", "neprihănirii" puse iniţial în scenă nu fără ostentaţie, poetul îşi confecţionează un chip strigător impudic, dizolvîndu-şi estetismul într-un antiestetism şocant. Împrejurarea că cele două aspecte ale viziunii d-sale se bat cap în cap n-ar putea releva decît o dezicere de sine accentuată prin incongruenţa registrelor poetice. Idila e întoarsă pe reversul său lubric: "Mi-e-o scîrbă delicioasă de Tamara. / Beată-mi adoarme-n pat cu pula-n gură. / Nici picurată pe lindic cu ceară / Să nu se fută-n cur nu se îndură, / Ci vrea mereu să-i umplu-n sperme maţul / Ce-i străjuit de-o găurică strîmtă./ Vomit pe sînii ei, să-i sting nesaţul, / Trupul i-l piş şi fericită cîntă; / Şi mă aşează peste gura-i largă / Să-mi prindă-n dinţi căcatul cînd cald iese. / Slăveşte prin futaiuri triple, dese / carnea-i flămîndă, pîn... ce-o duc pe targă / La vreun spital d-urgenţe, cu servicii, / Să-i oblojească relele-orificii, / Ci ea prosteşte doctorii-n noi vicii..." (Mi-o scîrbă delicioasă de Tamara...). E montat un dispreţ faţă de femeie, înfăţişare derivată a dispreţului faţă de sine al emitentului: "Tîmpenia ta pură îmbrac-o azi frumos. / Veşmintele să-ţi fie de-mpărăteasă rece / Ce trambalîndu-şi trupul, printre supuşi, pe jos, / Ucide din prostie şi din plictis, cînd trece, / Cu o privire-opacă sub prea îngusta-i frunte. / Dă-ţi răutatea-n gesturi şi-n vorbe aurii, / Fă-mi ora o grămadă de firmituri mărunte, / Gîndacilor din baligi stăpînă să le fii" (Sonet misogin, 1). Dacă e să încadrăm istoric atari texte, le-am găsi un loc în descendenţa acelor carnavaluri medievale numite charivari, în care dezmăţul limbajului nu mai avea limite, batjocorind inclusiv lucrurile sfinte, blasfemiind bezmetic în sensul unei răsturnări a tuturor convenţiilor şi ierarhiilor. Din reflex cultural, frenezia scatologică a lui Emil Brumaru duce şi la inserturi textualiste: "Ci tu i-ai spus: O pulă ţi-ar trebui acum, / Vîrîtă pîn... la coaie în cur şi alta-n gură, / S-o sugi, şi încă una, cu-asupra de măsură, / În pizda-ţi mlăştinoasă să-şi verse-n valuri spuma.; / Şi poate cu trei pule în tine-o să-nţelegi / ŤCă vis al morţi-eterne e viaţa lumi-ntregiť" (Sonet 37). Sătul de înscenarea angelică, artificială ca un joc de salon, poetul are aerul a se răzbuna pe constrîngerea la care l-a silit, încercînd încă o eliberare de sine, la fel de "făcătură" (din punctul de vedere al coeziunii psihologice), prin masiva exagerare, ca şi precedenta.

Dezangajat de convenţii diafane, plonjează în sfera unui hedonism impur pînă la extreme sado-masochiste, identificîndu-se semeţ cu "divinul marchiz": "Iubito, divin, / La tine mă închin. / Luminile să nu le stingi / ŤÎn seara răzvrătită care vine / De la străbunii mei pînă la tineť / Şi nu ieşi / Precum marchiza lui Paul Valery, / La ora cinci, / Căci te aşteaptă, / Pe ultima treaptă, / În mîna dreaptă / Cu izul / Şi parul, / Marchizul Emil de Brumaru!" (Marchizul va intra la ora cinci).

Pe neaşteptate, prin acest ultim capitol al scrisului d-sale, Emil Brumaru se apropie de tinerii poeţi de azi care-şi fac un blazon din pornografie. Parcurge un drum invers, de la maturitate la juneţea obrazului ciuruit de acnee şi a crudelor fantasme eroticeşti mîzgălite cu ciudă pe pereţi. E o aliniere deliberată, o tactică a coordonării cu noutatea literară sau încă o faţă a revoltei împotriva sinelui, ajunsă la explozia "urîtului frumos" din impulsul de a şterge urmele servituţii angelice? Probabil avem a face cu o coincidenţă. În orice caz nu putem ocoli menţionarea a două scăderi pe care le înregistrează în timp poezia lui Emil Brumaru. Mai întîi un progresiv manierism. Propunîndu-şi două tipare antitetice, unul ideal, altul scatologic, autorul le-a exersat pe un plan tehnic cu un avantaj al neimplicării morale care i-a îngăduit performanţe expresive. Totodată s-au ivit şi semnele unei epuizări, inevitabile cînd creaţia se închide între gratiile unui stil foarte precizat. Epuizarea angelismului s-a consumat (se consumă încă) în cadrele unei discipline ce degenerează în gestul rodat, repetitiv. Dar sleirea aceasta - şi aici notăm al doilea impas - duce la pornografie, la năbădăi ce ies din limitele unei poetici oricît de libere. Excesul convenţiei ca şi excesul deconvenţionalizării riscă a se întîlni într-o comună vacuitate. Nu din pudibonderie încercuim atari stihuri, ci pentru a indica incapacitatea lor de-a adera la orice speţă de expresie pe care s-o putem socoti literară: "Ea, simţind că e privită, / Dintr-odată se excită // Şi se-opreşte. El se-nclină. / Lin pocneşte o băşină...// Cîntă muzica-n grădină..." (Poem epic, 3). Ca şi : "Coniţă dulce, cînd te caci, / Ai vrea şi-o pulă-n gît să-ţi bagi; / De-aceea stau în faţa ta / De-a pururi spre-a mă descheia / Blînd la prohab ca să mă sugi / Pînă ce măduva-mi usuci" (Într-o amintire a lui Costache Conachi). Ca şi: "Povestea firului de aţă / Şi a lindicului de ţaţă / Sculat de dis-de-dimineaţă // Povestea pulelor de cal / Cărate-n spate de-un hamal // Povestea unor disperaţi / Ce fut căţeii din Galaţi" (Sumarul celor zece poveşti nescrise). Desigur, desigur pînă şi perversiunile pot avea o demnitate / expresivitate a punerii în text, însă aici ele decad în dezolantă mîzgăleală. Nu sunt decît prostioare ce n-ar onora niciun condei mult mai puţin înzestrat decît cel de care ne-am ocupat. Nu obsesia sexuală stupefiază, ci obsesia (tardivă, pustietoare) a jegului verbal...

Una peste alta, Emil Brumaru e totuşi unul dintre cei mai importanţi poeţi români ai epocii postbelice, aşa cum am afirmat între cei dintîi, încă la debutul autorului. Artificiul creaţiei d-sale, atunci cînd se păstrează în marginile a ceea ce putem denumi literatură, posedă el însuşi un excepţional dramatism indirect, oglindind fiinţa ce se refuză, pedepsindu-se prin excesele eterogene ale acestuia.