Numărul curent: 50

La o noua lectura:
Emil Botta de Alex. Ştefănescu

La încheierea celui de-al doilea război mondial, Emil Botta ( născut la 15 septembrie 1911 la Adjud-Putna) era cunoscut atât ca actor, cât şi ca scriitor. Totuşi, timp de mai bine de două decenii, şi anume până în 1966, el există exclusiv ca actor, întrucât regimul comunist nu are nevoie de literatura sa. Volumele de versuri Întunecatul April, 1937, şi Pe-o gură de rai, 1943, care îi încântaseră la vremea apariţiei lor pe iubitorii de poezie, sunt scoase din circulaţie.
           
Ca actor, apreciat pentru gravitatea lui tenebroasă, pentru sensibilitatea ieşită din comun, aproape maladivă, Emil Botta repurtează mari succese, acceptate de autorităţi cu o anumită reţinere. Joacă pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti în piese de W. Shakespeare, A. P. Cehov, A. N. Ostrovski, M. Davidoglu, Al. Voitin ş. a. Interpretează în aceeaşi perioadă şi diverse roluri în filme nepropagandistice ca Paşi spre lună de Ion Popescu-Gopo sau Pădurea spânzuraţilor de Liviu Ciulei, momentul culminant constituindu-l apariţia sa în Reconstituirea lui Lucian Pintilie.
          
În 1966, prin publicarea volumului retrospectiv Poezii la Editura pentru Literatură, se relansează ca scriitor. Ulterior tipăreşte şi texte noi, în ciclul Vineri din volumul Versuri, 1971, şi în volumul Un dor fără saţiu, 1976, pe care critica literară le întâmpină cu entuziasm. Moare la 24 iulie 1977, din cauza unui stop cardiac.


De la ignorare la glorificare
          
În perioada stalinismului, poezia lui Emil Botta a dispărut din conştiinţa cititorilor. S-a evaporat ca o stafie la venirea "zorilor unei vieţi noi". Indiferent care ar fi fost atitudinea autorităţilor faţă de omul Emil Botta, chiar dacă, prin absurd, l-ar fi agreat şi l-ar fi cooptat în rândurile nomenclaturii, poezia sa tot ar fi rămas în afara capacităţii de înţelegere a responsabililor cu literatura din epocă şi nu i s-ar fi îngăduit să ajungă la public.
          
Dacă vrem să ne amuzăm trebuie să ne închipuim ce grimase ar fi făcut un propagandist al partidului comunist citind poeme din Întunecatul April sau Pe-o gură de rai. Nefericitul activist, abia alfabetizat, s-ar fi simţit, înainte de toate, îngrozit de vastitatea culturii poetului, de trecerile ameţitoare de la parafrazarea folclorului românesc la invocarea personajelor lui Shakespeare şi de la reprezentarea poetică a unor idei freudiene la parodierea gesticulaţiei romanticilor englezi. În Cursul scurt de istorie a PCUS, în cuvântările lui Gheorghe Gheorghiu-Dej nu existau indicaţii în legătură cu atitudinea pe care ar fi trebuit să o ia în faţa unui asemenea "fenomen", extrem de suspect. Apoi, propagandistul ar fi constatat, cu stupoare, că în versurile respective se fac frecvente referiri la moarte, că, în viziunea poetului, nu partidul, ci moartea "e-n toate". În această privinţă el ar fi ştiut însă cum să reacţioneze. Şi anume, ar fi dezaprobat energic atitudinea "demobilizatoare" a autorului, calificându-l, potrivit învăţăturii din broşurile cu coperte roşii, drept "decadent".
          
Abia în 1966 poezia lui Emil Botta este repusă în circulaţie şi i se organizează, de către criticii literari, o primire triumfală. Apoi, în 1971 şi 1976, apar volume cu poeme scrise după război, care şi ele devin obiectul unor studii apologetice, deşi nu au frumuseţea stranie a celor de altădată. Admiraţia vehementă şi fără rezerve a criticilor literari reprezintă de fapt o sancţionare tardivă a obtuzităţii forurilor culturale şi o răscumpărare a păcatului de a fi simulat ei înşişi obtuzitatea ani la rând, de nevoie.
          
La campania de glorificare înverşunată a poeziei lui Emil Botta au participat Petru Comarnescu, Şerban Cioculescu, Al. Paleologu, Ov. S. Crohmălniceanu, Nicolae Balotă, Cornel Regman, Eugen Simion, Mircea Iorgulescu, Al. Piru, Gheorghe Grigurcu, Al. Protopopescu, Ion Pop, Cornel Ungureanu - practic, toţi criticii literari capabili să acrediteze o opinie în acea perioadă. Frenezia exegetică şi apologetică a atins apogeul în 1984, când au apărut simultan două monografii scrise cu evlavie: Emil Botta - despre frontierele inocenţei de Radu Călin Cristea şi Apocrife despre Emil Botta de Doina Uricariu.
          
Cu acest prilej, despre poezia lui Emil Botta s-a spus tot ce se putea spune şi mai mult decât atât. Drept repere au fost invocate nume ca Shakespeare, Cervantes, Eminescu, Poe, Coleridge, Nerval, Arghezi şi Bacovia. Cu excepţia lui Nicolae Manolescu, care în Metamorfozele poeziei a făcut câteva observaţii exacte, pe un ton detaşat ("El împrumută poza de «strigoi» de la Bacovia şi o artificializează la maximum. Îl auzi monologând intermitent, vorbind pe mai multe voci, punând în scenă, strigând, exclamând, şoptind, declamând. Prima impresie este de afectare."), comentatorii au tratat textele lui Emil Botta ca pe nişte mesaje enigmatice, dând importanţă maximă fiecărui simbol. Şi considerând simbol aproape fiecare cuvânt.


Poezia ca exhibiţie
          
Cele două ample cicluri de poeme scrise de Emil Botta în ultima parte a vieţii - Vineri şi Un dor fără saţiu - sunt numai convenţional delimitate unul de celălalt. Poetul a încercat să confere fiecăruia dintre ele o identitate. În legătură cu ciclul Vineri s-a pronunţat într-un interviu acordat lui George Arion şi publicat în Flacăra, în 1976: "Vineri este un ecou palid al robinsonadei mele, umbra mea fidelă, alter-ego-ul meu, Vineri care m-a însoţit în ciudatele mele aventuri. Vineri este noaptea spre Vineri şi ziua spre Vineri, dintr-o anumită săptămână din luna iulie, anul 1970. Vineri este şi Venus cu «marmoreele braţe», zeea născută din spumele mării materne." În legătură cu al doilea ciclu, Un dor fără saţiu, apărut într-un volum separat, nu s-a pronunţat, dar l-a prezentat implicit ca pe o construcţie lirică unitară, autentificată de cuvântul "dor", pe care diferiţi filosofi ai culturii îl consdiderau pe atunci intraductibil şi emblematic pentru spiritul românesc.
          
În realitate, între Vineri şi Un dor fără saţiu, ca, de altfel, între toate cărţile lui Emil Botta, există o deplină continuitate. Toate formează un singur flux liric, neîntrerupt. Nu se întâmplă ca la Ion Barbu, care şi-a schimbat de câteva ori de-a lungul vieţii identitatea de poet. Sau ca la V. Voiculescu, care a "evoluat". Sau ca la Lucian Blaga, care într-adevăr a conceput cărţi distincte. Din acest punct de vedere, Emil Botta seamănă cu Tudor Arghezi şi Nichita Stănescu, utilizând ca şi ei un mod de a scrie infinit productiv.
          
Singura "schimbare" produsă de-a lungul timpului constă într-o treptată şi, la urma urmelor, firească încetinire a funcţionării fabricii de versuri. Vineri şi Un dor fără saţiu sunt opera unui poet obosit.
          
Principala caracteristică a versurilor din volumele care l-au făcut pe Emil Botta cunoscut - Întunecatul April, 1937 şi Pe-o gură de rai, 1943 - este exuberanţa. Poetul vorbeşte mult despre moarte, însă întreaga lui retorică funebră are un avânt care transformă până la urmă moartea într-un cuvânt ca oricare altul sau chiar într-o interjecţie a bucuriei de a trăi. Înţelegem repede că personajul liric rătăceşte singur prin pădurile întunecoase mai mult în căutare de senzaţii tari decât pentru că starea lui sufletească ar fi compatibilă cu un decor funerar:
          
"Singur umblam prin desime,/ prin al Rusalelor codru vestit./ Negru de tristeţe, tristeţei sortit,/ singur umblam prin desime./ Când auzit-am auzit/ glas ca de zimbri, metalic, ascuţit:/ Briareu!/ Aici în desime nu-i nime,/ doar păgâneasca treime,/ tăcutele doar elocinţi vegetale şi ziulica şi eu./ Ah, e codrul, titanul cu braţe o mie,/ strămoşul codru e Briareu." (Briareu).
          
Este vârsta la care Emil Botta nu doar îşi joacă tristeţea, ci se şi joacă. Permanenta stare de graţie în care se află face ca poezia să apară din nimic. Poetul este un fel de magician, mereu inspirat:
          
"Numele meu a fost scris pe o apă/ care curgea în oceanul înfuriat./ Acum, plimbându-mă pe plaje aurii/ mă aud chemat." (Idilă).
          
Această voioşie artistică (necontrazisă de scenografia sepulcrală a multora dintre poeme), acest curaj somnambulic de a merge pe cele mai înalte şi periculoase acoperişuri ale poeziei se reduc foarte mult în anii senectuţii. Dintr-o politeţe care îi stă bine unui om de lume, dar nu şi unui critic literar, Florin Manolescu găseşte o justificare estetică pentru această involuţie: "economia de mijloace este mai mare şi ceea ce s-a pierdut la suprafaţa poeziei, ca varietate aparentă, este câştigat în adâncime, pe căi elementare mai greu de explicat."
          
De fapt, nu s-a "câştigat" nimic. La Emil Botta nu există un dincolo de aparenţe care să compenseze pierderile înregistrate la suprafaţă. Poezia sa este ceea ce se vede, este exhibiţie, astfel încât, dacă spectacolul sărăceşte, sărăceşte şi poezia. Se poate spune în schimb altceva: că s-a păstrat în diferite poeme ceva din fervoarea de altădată.


Literatură de gradul doi
          
În aceastĂ perioadă se diluează lirismul şi se accentuează caracterul cultural al poeziei lui Emil Botta. Poetul nu mai foloseşte aproape niciodată drept materie primă pentru creaţia sa realitatea. Preferă o realitate prelucrată artistic, de alţii. "Ia" dragostea din Shakespeare sau Eminescu, moartea din Biblie, dorul din folclor şi aşa mai departe. Foloseşte elemente gata artistizate, realizează o artistizare de gradul doi. Trăieşte exclusiv livresc, ca Ion Minulescu, dar nu în registru clovnesc, ci melodramatic.
          
Un poem ilustrativ în acest sens şi, în acelaşi timp, un poem valoros, memorabil este Mauzoleul. Poetul descrie o scenă de pe câmpul de luptă, însă nu aşa cum a văzut-o în realitate, ci aşa cum o descoperă într-un tablou. (Am putea spune că, de data aceasta, este nu livresc, ci pitoresc, dacă termenul "pitoresc" nu ar fi dobândit între timp o altă semnificaţie decât aceea etimologică.) Ca de obicei, autorul îşi recită descrierea, vorbind despre sfâşierea sufletească pe care o simte ca spectator al suferinţei şi făcând o gesticulaţie lamentuoasă (aproape că-şi smulge părul din cap):
          
"Un aer crud în peisagiu vibra/ şi eu, mut de spaimă, priveam la eroul/ acela căzut,/ muncit de săbii,/ cu scutul pierdut./ Şi degetele fibroase,/ acele sârme ghimpoase/ mă oboseau./ Regimentul se zărea în zare/ fantomatic./ Şi era o groaznică agitare/ în acea groaznică nemişcare./ Comandantul era împietrit/ ca un stâlp de mirare/ şi într-o supranemişcare/ era ţintuit.".
          
Observăm cu uşurinţă că, treptat, suferinţa reală, evocată de pictor, este obturată de o suferinţă artificială, nemaitrăită vreodată cu adevărat de o fiinţă omenească: suferinţa de a fi captiv în prezentul etern al unei opere de artă. Să recitim:
          
"Şi era o groaznică agitare/ în acea groaznică nemişcare./ Comandantul era împietrit/ ca un stâlp de mirare/ şi într-o supranemişcare/ era ţintuit.".
          
Cu aceste versuri, poetul ne transportă într-un fel de spaţiu cu patru dimensiuni, într-o lume a emoţiilor imaginare.
          
Artificialitatea trăirii devine şi mai frapantă în momentul în care ne amintim că tabloul însuşi (după cum reiese din primele vaersuri ale poetului) a avut o soartă vitregă:
          
"Prin ziduri de foc, prin baia de sânge,/ trecuse tabloul/ şi pânza lui abia se ţinea.".
          
Cu alte cuvinte, personajele reprezentate de pictor sunt prizonierele unui tablou care şi el se află la discreţia unei realităţi ostile, pentru a nu mai vorbi de faptul că şi personajele, şi tabloul, şi realitatea ostilă vor rămâne pentru totdeauna închise în rama unui tablou de Emil Botta.
          
Pentru poet, tot acest joc de planuri reprezintă o scamatorie banală. În cazul său, cultura chiar este o a doua natură. Rătăcit în spaţiul poeziei lui Emil Botta, orice element "natural" se denaturează instantaneu, devine o ficţiune. Iată ce se întâmplă, de exemplu, cu un cuc nimerit în camera poetului:
          
"A venit cucul, singur cuc!/ L-am şi zărit aici în odaie,/ închis în mataua-i sură de pene./ Era modest şi părea lucrător,/ venit să repare ceva,/ clavecinul sau orga,/ tocmai din Stuttgart venea." (Cuc).
          
În textele scrise în ultima parte a vieţii, această artistizare rapidă este de multe ori şi ieftină, rezultatul unui automatism. Poetul produce un fel de romane-horror pe bandă rulantă:
          
"Un călător/ urca pe munte,/ în măreţe locuri natale./ Nu, el nu e în apele sale,/ din morţi a înviat,/ îmi ciripi ciripitoarea./ E un milord, un senior englez din veacul al XVI-lea/ navigator pe oceanul de piatră,/ la mezat, în loteria vântoaselor,/ căutând-o, neînfricatul, pe Gloriana,/ prin ţinutul acesta.../ Dar, Doamne, eram eu,/ eu eram nebunul profet fără ţară" etc. etc. (În arătare).


Parodie şi melodramă
          
Adeseori versurile au o tentă parodică, pe care Emil Botta ştie s-o facă în mod spectaculos compatibilă cu melodramatismul de fond al poemelor. El nu mai are verva de parodist esoteric de altădată, dar reuşeşte, totuşi, să smulgă aplauze unui cititor binevoitor:
          
"El Burlador, striga un glas,/ în decorul stins al stinsei alei,/ glasul nestins al iubitei femei.// Pană de cocor! El Burlador!/ Şi intru în al pădurii cavou,/ mă pierd în pădure,/ mă pierd în uitarea/ fără ecou.// Sunt acum cel mai trist don Juan,/ m-am închinat cucului,/ ce anotimp sur! Codrul îmi spune: Frunză de mohor.../ Ah, şarpele, ah, milostivul!/ Ia-n auzi-i râsul:/ Pană de cocor, El Burlador!" (El Burlador).
          
Reminiscenţe (nu numai sonore) din Corbul lui Poe, ca şi o vagă pantomimă de don Juan intră într-o compoziţie burlescă, despre care nu poţi să-ţi dai seama dacă îţi pretinde să râzi sau să plângi.
         
Această indecizie constituie, până la urmă, farmecul poeziei lui Emil Botta, inclusiv al poeziei sale de după război. Chiar dacă poetul este mai puţin exuberant, chiar dacă pare istovit de sutele de roluri interpretate (în teatru şi literatură), atitudinea lui de arlechin tragic continuă să facă impresie. El pare să fi descins în lumea noastră dintr-un alt spaţiu, selenar, al spiriduşilor care chicotesc, al luminii în care fizionomiile devin cadaverice, al scheletelor angajate în dansuri macabre şi deşucheate.
          
Suprema probă de virtuozitate a parodistului o constituie clamarea caricaturală a deznădejdii de-a fi fost atins de moarte:
          
"Vezi ce-mi făcu dolenta moarte,/ cu ce răni mă pecetlui,/ ca pe nimica mă dobândi!/ Hi, căluţule, hi,/ mă tot îndemna dolenta moarte/ şi merserăm, merserăm/ noapte şi zi/ prin ale nopţii coclauri,/ prin dărăpănatele nopţii galerii,/ prin miraculoasele bălării,/ regi subpământeni/ purtând coroane dărăpănate,/ clopuri ca noaptea, frunţi străvezii." (Chemarea).
          
Şarjarea tragediei este până la urmă mai tragică decât tragedia însăşi, semnalând existenţa conştiinţei de sine, despre care se ştie că nu face decât să intensifice suferinţa.
          
Imaginarul preluat din folclorul românesc nu este - în cazul lui Emil Botta - manifestarea unui spirit tradiţionalist, ci un capriciu de estet. Poetul a avut, dimpotrivă, o sensibilitate futuristă. La vârsta de nouăsprezece ani scria articole de susţinere entuziastă a cinematografului şi sportului. Iar în poezie a preferat toată viaţa cocteilurile lirice excentrice şi periculoase, de genul amestecului de haşiş şi cofeină experimentat de artiştii americani în epoca jazzului.