Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Elogiul posibilului de Grete Tartler

Thomas Mann. Lotte la Weimar. Traducere din germană de Alexandru Philippide. Humanitas Fiction, colecţia Raftul Denisei, 2015.

Lotte la Weimar a fost romanul preferat al lui Thomas Mann, dedicat modului său de a-l înţelege pe Goethe. Un Goethe bătrân, obligat de întâmplare (întâlnirea, pe care ar fi încercat so evite, cu o iubită din tinereţe) să-şi revadă viaţa, cu vârfurile şi prăpăstiile ei.

Această descoperire a omului cu toate defectele, căutările, suferinţele sale e făcută într-o curgere dialogală de mare culoare, care vădeşte cât de legat a rămas Thomas Mann - deşi a scris cartea în exilul american -, de limba germană.

Prin fiecare frază, romanul poate fi considerat o ilustrare a ceea ce Goethe numea Poezie şi adevăr. Fosta iubită din tinereţe, Charlotte Buff (1753-1828), inspiratoarea Suferinţelor tânărului Werther, devenită doamna consilier Charlotte Kestner, l-a vizitat într-adevăr pe Goethe la Weimar pe când el avea 67 de ani. Dar hanul unde a poposit „fetiţa de 63 de ani”, convorbirile despre modul în care au evoluat cei doi, biletul trimis lui Goethe, în fine, toată ţesătura posibilului… sunt, desigur, creaţia lui Thomas Mann. Nu e o carte despre iubirea care s-a stins, cum pare la prima vedere. Ci, mai degrabă, o „comedie intelectuală“ ironizând jocul refacerilor şi schimbării.

Hangiul care îi ajută Lottei să coboare din trăsură, fotografa de presă Miss Cuzzle, doctorul Riemer m. 1845 (vestitul erudit îndrăgostit de poezie – „poezia este un mister, este umanizarea divinului”), Adele Schopenhauer (m. 1849), care povesteş te despre August, fiul lui Goethe, şi viaţa lui destrăbălată, înveselindu- ne cu tot felul de situaţii năstruşnice: de pildă, cum Titanul i-ar fi întâlnit odată pe August cu amanta lui, soţia unui husar, în casa scărilor, şi ar fi spus doar atât: nu vă deranjaţi, copii! Şi a luat-o prin altă parte; „ceea ce se potriveşte cu bunăvoinţa morală, ca să nu zic mai mult, a marelui scriitor”, sau chiar fiul lui Goethe, chefliul August (1789–1830), toţi aceştia ne aduc, alături de imaginea Faustianului, o lume întreagă înaintea ochilor - colorând în discuţiile lor cu neaşteptata vizitatoare o sugestivă schiţă a clasicismului şi romantismului. Împreună, ei şlefuiesc un monument pentru Goethe şi limba germană - dar nu din imagini standard, ci din amintiri foarte vii. Ilustrând totuşi din plin misoginismul thomasmannian. Lotte ne pare rămasă la „mintea” ei de elevă, supărată că Titanul nu i-a creionat un portret mai stilizat, crezând că ar fi fost de datoria lui să-i înfrumuseţeze vorbele, de vreme ce „ne-am pomenit cu Werther” şi „m-a luat aşa pe neaşteptate cu dânsul în lumea veşniciei”. Vorbind despre Lili Schönemann, rivala ei din Frankfurt, o căinează condescendent: „Biata Lili! Din legătura asta n-a ieşit mare lucru. Câteva lieduri, dar o operă care să mişte omenirea întreagă, nu”.

August, fiul care seamănă mai degrabă cu Christiane Vulpius (dar a moştenit totuşi de la strălucitul său tată pasiunea pentru colecţia mineralogică), îl prezintă pe bătrânul Goethe ca pe un fenomen vital (deşi bolnăvicios, nu vrea să ştie de moarte, o ignoră şi nu vorbeşte despre ea), „întreţinând o prietenie primejdioasă cu viaţa”. Povesteşte despre Gerbermühle, despre iubirea pentru Marianne von Willemer, despre „deghizarea” în Suleika şi Hatem din Divanul occidental-oriental, volum pe care acum Goethe – discutând cu secretarul Carl şi degustând biscuiţii de Offenbach – îl vede ca pe o cupolă care se roteşte de jur împrejur şi un planetariu, şi nu ca pe o colecţie de nestemate. „Asemenea lucruri n-au mai fost scrise niciodată. Îl recunoşti în întregime pe tata, dar sub o latură cu totul nouă, pe care nimeni n-ar fi ghicit-o. E o latură ascunsă, misterioasă, dar trebuie totodată să adaug că e copilăreşte de clară. Este – ca să zic aşa – partea ezoterică a naturii.” Invidia Lottei nu se lasă nemărturisită: ”Eu nu mă socotesc deloc mai prejos… Dacă e vorba, apoi toate intrăm în inima bărbatului şi în cântecele lui”. Aici l-a ghicit foarte bine pe universalistul pentru care nici femeile nu sunt altceva decât una – „şi Dumnezeu, cu sutele-i de nume, nu e tot unul singur?”

Evident, din portret fac parte şi bârfele vremii: „Ziceau că Wilhem Meister e un cuib al păcatului, Elegiile romane – o mocirlă a moralei laxe, iar Zeul şi baiadera şi Logodnica din Corint – literatură priapică; nu-i de mirare că până şi Suferinţele tânărului Werther au fost taxate de imoralism corupător”. Retrăim admiraţia Titanului pentru Napoleon, îi înţelegem slăbiciunile, îl descifrăm în cele mai obişnuite ipostaze, dar totodată Thomas Mann îi pune în seamă propriile gânduri despre soarta Germaniei: critica lui Goethe la adresa Germaniei din 1816 exprimă relaţia lui Thomas Mann cu Germania în vremea nazismului. (De altfel, romanul, scris în exilul american, a şi fost interzis în acea perioadă, ca toate romanele lui thomasmanniene). Suprapunerea celor două texte (Werther de Goethe şi Lotte la Weimar) şi îmbinarea lor prin tehnici care vădesc şcoala joyceană a stârnit de altfel adevărate confuzii. La 16 august 1946, după cum nota în jurnal autorul, „acuzatorul britanic [Sir Hartley Shawcross] l-a citat în procesul de la Nürnberg pe Goethe împotriva germanilor, iar presa londoneză a descoperit că aceste citate sunt de fapt din… Lotte la Weimar”.

Strategia intertextuală fusese folosită din plin şi în Buddenbrooks. Dar în Lotte, ţesătura preluată din lexicoane şi presa vremii, din scrisori, jurnale, literatură, pulsează de o viaţă care n-ar fi posibilă fără stilurile autorilor evocaţi. De aceea e aproape imposibil să traduci asemenea carte, care presupune cunoaşterea perfectă a tuturor substraturilor literaturii germane. Apar, irecognoscibile pentru profani, nu doar cuvinte din textele lui Goethe, ci şi din ale clasicistului Voss, ale lui Achim von Arnim, Bettina Brentano, Schiller etc. Tonul clasic e mai degrabă ţeapăn, aluziile romantice izbucnesc neaşteptat şi parcă nu totdeauna la locul potrivit. De pildă, cine nu cunoaşte poemul Dor preafericit, pe tema sufi a jertfirii fluturelui atras de lumânare, care la rândul ei se jertfeşte arzând, nu poate să ia pledoaria finală a bătrânului Goethe decât ca pe o înşiruire emfatică de vorbe mari: „Jertfa sunt eu în primul rând - şi sunt totodată cel care aduce jertfa”.

Alexandru Philippide a lăsat o versiune valabilă, cu atât mai mult cu cât, el însuşi poet şi ajuns la vârsta senectuţii, a transcris ca din propriul său suflet cuvintele pe care Thomas Mann i le atribuia lui Goethe: „Şi totuşi… cu vârsta se întâmplă un lucru mare, un lucru minunat, o născocire plăcută a bunătăţii eterne, şi anume că omul se împacă bine cu stările lui şi că aceste stări îl transformă în aşa fel încât e de acord cu ele, potrivindu-se bine împreună, îmbă- trâneşti şi bătrâneţea te face să priveşti cu îngăduinţă, dar şi cu dispreţ tineretul palavragiu. Ai vrea să fii iar tânăr şi palavragiu? Palavragiul a scris Werther, cu o ridicolă sprinteneală şi desigur că pentru vârsta lui a fost ceva. Dar important este să trăieşti şi să îmbătrâneşti […] A fi mare e o problemă de vârstă. Un tânăr poate să fie un geniu, dar nu mare. Mărimea stă în puterea, în ponderea durabilă şi în spiritul bătrâneţii.”

Poţi să nu fii de acord cu acest celebru, lung monolog central al lui Goethe, despre care au scris toţi comentatorii thomasmannieni. Cu ideea că bătrâneţea este ea însăşi, până la urmă, un monolog. Că nu trebuie să te întorci spre trecut decât prin literatură. Din fericire, intră totuşi în scenă „Celălalt”, secretarul, cu cafeaua. Sunt deja câteva minute după ora şapte. Trebuie deschise obloanele.
”-Carl!
-Da, Excelenţă!
-Mai avem din biscuiţii de Offenbach o provizie suficientă? […] Să ştii că o provizie care e pe sfârşite şi căreia ai început să-i dai de fund e ceva înspăimântător. Nu trebuie să ajungi niciodată la asta”.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara