Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Elogiul discreţiei de Luminiţa Corneanu

Mario Vargas Llosa, Eroul discret,
traducere din spaniolă şi note de Marin Mălaicu-Hondrari,
Editura Humanitas, 2013

Primul roman al lui Mario Vargas Llosa după primirea Premiului Nobel, Eroul discret, îi va prinde repede sub vraja sa atât pe cititorii neiniţ iaţi, cât şi pe admiratorii marelui scriitor peruan.

Romanul este construit pe două fire epice care până aproape de final curg în paralel, ilustrare a principiului „vaselor comunicante” teoretizat de autor în Scrisori către un tânăr romancier. Ambele poveşti încep abrupt, fără nici un fel de ocolişuri, iar Vargas Llosa nu se dezice nici în acest roman, reuşind să ţină tensiunea narativă la cote maxime de la început până la sfârşit – literalmente, de la prima la ultima pagină.
Îl avem, pe de o parte, pe don Felícito Yanaqué, proprietarul unei mici firme de transport, şantajat de mafia locală pentru taxă de protecţie şi care nu vrea să cedeze cu nici un chip, altminteri om modest, care munceşte, şi el, ca şi băieţii lui, pentru afacerea de familie, iar pe de alta, pe Ismael Carrera, patron, la rândul său, al unei importante firme de asigurări, octogenar vânjos care se căsătoreşte cu servitoarea pentru a-şi umili şi totodată dezmoşteni fiii nerecunoscă tori. O intrigă poliţistă şi una familială, plasate în Piura şi Lima, oraşe recurente în romanele lui Vargas Llosa, sunt armătura pe care se construieşte o frescă a Perului contemporan, cu clasele sale sociale atât de îndepărtate şi cu problemele de criminalitate ce survin din această distanţă.
Felícito, deşi a ajuns la o situaţie financiară bună la bătrâneţe, este de extracţie socială extrem de umilă, un cholo al cărui tată a purtat prima dată pantofi când a venit cu el la oraş ca să-l dea la şcoală. El constituie, aşa cum chiar autorul spunea, simbolul demnităţii omului de rând, care-şi face treaba la locul lui şi care demonstrează că are coloană vertebrală atunci când e pus la încercare. „Câteodată, din pesimism” – spunea Vargas Llosa la o întâlnire cu cititorii madrileni – „uităm că există oameni decenţi. Felícito nu cedează şantajului mafiei, are demnitate, e un erou anonim, dintre cei care nu ajung niciodată în prim-plan, dar care fac ca societatea să progreseze, eroi din mulţime.” Cei care reprezintă rezerva morală pentru viitorul unei ţări, explică autorul: „când o ţară îşi pierde rezerva morală, intră în faliment, chiar dacă cifrele economice spun că progresează” (En su novela ‘Heroes discretos’, Mario Vargas Llosa vuelve a recrear la vida de Perú, de Patricia Medrano Araújo, www.elpais.com.co, articol din 26 septembrie 2013). Lumea lui Felícito e cea a peruanului de rând, în ea îl vom reîntâlni pe sergentul Lituma, poliţistul care se ocupă de cazul de şantaj, o vom găsi pe Mabel, amanta cam adunată de pe drumuri a lui don Felícito, beneficiară acum a unei case închiriate doar pentru ea, vom bate periferiile Piurei, La Gallinacera şi Mangachería, prin ateliere auto şi cârciumi, în căutarea şantajiştilor, şi vom avea parte şi de o doză de magic specific locală, căci don Felícito are vrăjitoarea sa, pe Adelaida, care nu i-a prezis niciodată ceva greşit. Deşi datele şi locurile sunt schimbate, găsim aici ceva din Cine l-a ucis pe Palomino Molero şi din Lituma în Anzi, amestecul acela de poveste poliţistă terifiantă cu condimente de superstiţii locale care l-a consacrat pe Vargas Llosa.
Cu totul alta e lumea lui Ismael Carrera, bogatul patron şi prieten şi confident al lui don Rigoberto – acelaşi din Caietele lui don Rigoberto şi Elogiu mamei vitrege. Membru al clasei superioare, criollo poate, Ismael şi-a şcolit copiii în Statele Unite şi i-a scăpat de închisoare când, beţi, au violat o fată. Faptul că se însoară cu servitoarea casei, Arminda, nu schimbă cu nimic statutul său social. Acest episod, de altfel, este doar unul din acele trucuri foiletonistice cu care Vargas Llosa îşi condimentează proza, dovedind de fiecare dată că poate ţine în frâu epicul chiar şi atunci când scoate iepuri din joben – după cum o face, de pildă, în mod repetat şi aproape ostentativ în Rătăcirile fetei nesăbuite. Reintră în scenă aici şi Lucrecia, soţia lui Rigoberto, şi Fonchito, fiul său adolescent, întocmai cum îi ştim din romanele anterioare, aceasta fiind partea cea mai subtilă şi mai rafinată a romanului, în oarece măsură chiar autoreferenţială. Cei trei eroi, Rigoberto, Lucrecia, Fonchito, vin să reitereze încrederea autorului în forţa poveştilor, exprimată de Vargas Llosa de atîtea ori, şi în cărţile de ficţiune, şi în eseuri. Secretul relaţiei longevive şi intense dintre Rigoberto şi Lucrecia sunt poveştile pe care şi le spun unul altuia în intimitate, iar Fonchito, el însuşi îi ţine cu sufletul la gură pe părinţii lui cu poveşti pe care aceştia nu ştiu dacă să le creadă adevărate sau nu. Întocmai ca în O mie şi una de nopţi – poveştile arabe, dar în special piesa de teatru a lui Vargas Llosa, despre care am scris aici, în paginile României literare, cu câteva luni în urmă – poveştile nasc realitatea şi apoi alte poveşti şi tot aşa: „Încă de tânăr am simţit mereu posibilitatea pe care o conţine orice poveste de a se converti într-un adevărat labirint de poveşti. Dacă un scriitor ar urmări toate capetele unei poveşti, nu ar mai termina niciodată s-o scrie”, spunea autorul în cadrul întâlnirii de la Madrid, din care am citat şi mai sus.
Reluarea personajelor „vechi” nu este la Vargas Llosa doar un truc auctorial la care apelează cu scopul de a-i întinde un cârlig cititorului. Ele au acum o ocazie în plus să evolueze în faţa noastră şi să se contureze mai precis decât în dăţile anterioare. Cel mai limpezit iese chiar don Rigoberto, extras din alcovul său şi, implicit, din fanteziile pe care i le alimentează doña Lucrecia. Pus în contextul social peruan, Rigoberto apare acum în mod explicit ca simbolul omului care încearcă să se salveze prin cultură, prin artă, trecând drept alter-ego-ul autorului însuşi. Colecţiile lui de cărţi vechi, de muzică, de tablouri şi desene erotice rare nu mai par, de această dată, excentricitatea unui bogătaş niţel pervers, ci o strategie bine pusă la punct: „La ce ţi-a folosit acest mic refugiu cu cărţi, albume, discuri” – se întreabă don Rigoberto – „toate aceste lucruri frumoase, rafinate, fine, inteligente, adunate cu atâta fervoare, în speranţa că în micul tău spaţiu de civilizaţie vei fi apărat împotriva inculturii, frivolităţii, stupidităţii şi nonsensului? Vechea lui idee că trebuiau construite astfel de insule sau turnuri de cultură în mijlocul furtunii, invulnerabile în faţa barbariei din jur (subl. m.), nu funcţiona”.
Se înţelege deja, din numeroasele referiri pe care le-am făcut la alte cărţi ale lui Mario Vargas Llosa, că Eroul discret este o sinteză a temelor şi tehnicilor narative ale nobelizatului peruan. De la tema socială a unui Peru contemporan, acum ceva mai aşezat decât apare în primele romane ale autorului, la raportul dintre iubirea-sentiment şi erotismul pur, de la tema salvării prin artă la intrigile poliţiste, acest roman e un distilat de cea mai pură esenţă a operei artistice a lui Vargas Llosa. Ar fi suficient, de altminteri, pentru a fideliza orice cititor, chiar pe cel care n-ar cunoaşte altceva din opera scriitorului. Şi tocmai pentru că e o sinteză, arată mai bine ca orice altă carte forţa autorului şi rafinamentul condeiului acestuia. Un roman care adună laolaltă şantaj, trădări, explozii de camioane, vizite la vrăjitoare, amantlâcuri dubioase, un soi de diavol întrupat care dă târcoale unui adolescent, o căsătorie dintre un stăpân şi o servitoare, meditaţii despre rolul securizant al artei într-o mare de mediocritate şi scene intime intens erotice ar fi fost în mâna oricui altcuiva prea mult. Lui Vargas Llosa îi reuşeşte, şi nu oricum.
Se cuvine, în final, să spun câteva cuvinte despre traducere. Este fluentă, naturală, cu soluţii găsite în chip fericit pentru expresiile idiomatice care ar fi putut pune probleme. Nivelul colocvial al limbajului este menţinut exact la intensitatea pe care o are în original, traducătorul evitând tuşele prea groase sau dimpotrivă, prea edulcorate. Citind, iniţial, în româneşte cartea, mi s-a părut dubios apelativul „moşulică” pe care îl foloseşte Mabel pentru Felícito, dar am verificat şi aşa este: „viejecito”. Şi-n alte cazuri sensibile, soluţiile lui Marin Mălaicu-Hondrari sunt bine cumpănite (am, totuşi, o rezervă, faţă de „mamacita” tradus „mamiţico” – p. 194 în ediţia de la Humanitas – unde natural ar fi venit „păpuşă” sau „iubiţel”.)
Pentru fanii lui Vargas Llosa, Eroul discret e o reîntâlnire cu un univers şi cu nişte eroi cunoscuţi, ca o regăsire cu nişte prieteni. Pentru necunoscători, poate fi un prilej de iniţiere. Pentru spaţiul cultural românesc, traducerea lui Marin Mălaicu-Hondrari consacră un traducător redutabil, care s-a încumetat anterior să transpună în româneşte texte de Roberto Bolaño, Cortázar şi se află la a treia traducere literară din Vargas Llosa.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara