Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Elogiu feminităţii de Andreea Răsuceanu

Dan C. Mihăilescu, Castelul, biblioteca, puşcăria. Trei vămi ale feminităţii exemplare,
Editura Humanitas, Bucureşti, 2013, 200 pag.

„De mic copil am avut un respect şi o curiozitate nesăţios admirativă pentru bătrâneţe şi feminitate. Un respect dublat, în consecinţă, de spaima în faţa virilităţii animalic exprimate, plus fobia la autoritate, disciplină cazonă, control autarhic.“ Astfel debutează, cu o mică şi lipsită de orice morgă captatio, suita de eseuri adunate de Dan C. Mihăilescu în ultima sa carte, Castelul, biblioteca, puşcăria. Trei vămi ale feminităţii exemplare (Humanitas, 2013).

Sub impresia acestei „plecăciuni“ aduse subiectului, o serie de portrete feminine idealizate se organizează într-o galerie virtuală a unor figuri marcante de scriitoare, deţinute în închisorile comuniste, intelectuale cu destinul zădărnicit de „blestemul istoriei“, protagoniste dramatice ale unor întâmplări crunte care, de la un punct încolo, cum sintetizează Adriana Georgescu, într-o sintagmă formidabilă, „nu mai au istorie“. De altfel, sub semnul acestui blestem al istoriei se organizează destinele feminine ipostaziate de Dan C. Mihăilescu în Castelul, biblioteca, puşcăria, istoria e personajul central, resortul ascuns care aruncă în derizoriu, într-o fracţiune de secundă, existenţe excepţionale, dedicate proiectului intelectual, ori vieţile simple ale unor ţărănci al căror portret moral e impecabil.
Evocarea acestor figuri feminine e de cele mai multe ori empatică, acută, oscilând adesea între vocea apăsată menită să sublinieze grozăvia unor fapte din trecut şi tonul admirativ, plin de reverenţă în care sunt descrise calităţile excepţionale, intelectuale ale unor personalităţi feminine (începând cu Regina Maria, Missy, şi terminând cu Alice Voinescu sau Jeni Acterian). De altfel, cartea se organizează ca un triptic – Trăind regal frumuseţea, plăcerea şi dăruirea de sine, Între jubilaţie şi destrămare, Suferinţa ca împlinire se numesc cele trei părţi, fiecăreia revenindu-i câte unul din cele trei toposuri ale recluziunii anunţate în titlul cărţii – prima parte fiind dedicată portretelor Reginei Maria, Mariei Cantacuzino-Enescu, lui Zoe Cămărăşescu şi Cellei Delavrancea. Şi cea mai senină parte a cărţii, Trăind regal frumuseţea, plăcerea şi dăruirea de sine e un exerciţiu de admiraţie fără rezerve, scris cu plăcere evidentă, care sfârşeşte prin a-l contamina şi pe cititor de pasiunea imersiunilor arheologice (binecunoscute, de altfel) ale autorului în culisele existenţiale ale unor personalităţi literare sau istorice. Portretul reginei e o reconstituire, sub imperiul fascinaţiei pe care o exercită personalitatea lui Missy asupra autorului, a imaginii acesteia, mizând în aceeaşi măsură pe ample fragmente din însemnările sale, ce cuprind exerciţii de autocaracterizare, dar şi pe observaţia de fineţe, pe un fel de detectivistică psihologică care porneşte de la ceea ce, fără a apărea scris ca atare, se mărturiseşte de fapt, involuntar, printre rânduri. De altfel, Dan C. Mihăilescu excelează la acest capitol, cele mai savuroase porţiuni ale cărţii fiind cele care cuprind astfel de dezvăluiri din culisele vieţii interioare a „personajelor“ sale, deducţii rafinate, nu lipsite de simpatie, dar şi de ironie binevoitoare, ori chiar, uneori, de obiectivitate muşcătoare.
Obsesia frumosului de care se înconjoară regina, altruismul şi generozitatea, magnetismul şi fascinaţia pe care le degajă nu exclud însă, cum remarcă autorul, maliţiozitatea privirii. Aceasta (ca şi Zoe Cămărăşescu, care beneficiază şi ea de un portret emblematic, cuceritor) e în acelaşi timp une femme d’esprit caustică, acidă, capabilă să sintetizeze necruţător, în câteva sintagme memorabile câte o figură familiară în epocă; să amintim, spre deliciul cititorului, doar microportretul autorului lui Swann: „După cină, conversaţie cu Marcel Proust, un omuleţ mai degrabă oribil, dar ale cărui cărţi sunt extraordinar de en vogue“. Într-un text deja cunoscut de cititori, apărut ca prefaţă la volumul Amintiri (Editura Ponte, 2011), Zoe Cămărăşescu apare ca o „fiinţă eterică, desprinsă parcă din Turgheniev, Cehov şi Ionel Teodoreanu, familiară lumii ipostaziate în scrierile unor Georges Ohnet, Paul Bourget, Gyp, Lucien Romier, Paul Morand“. Recomandând lectura acestui volum alături de cea a Memoriilor unei fete cuminţi, autorul subliniază mereu prospeţimea, entuziasmul contagios, senzitivitatea aparte care emană din paginile confesive, pline de notaţii de atmosferă, de scene domestice, amănunte de viaţă privată evocate cu o forţă de sugestie care vine în întâmpinarea cititorului avid de astfel de informaţii capabile să recreeze universul unei epoci uitate, dar învăluite în aburul nostalgiei. O geografie aparte, privilegiată se desprinde din paginile Amintirilor, tributară unei sinestezii care are darul de a reînvia o lume, graţie unui talent literar autentic: „Spre deosebire de văzul captator şi tactilul posesiv, mirosul şi auzul sunt simţurile evanescentului, ale diafanului şi reveriei. Definitiv livrată fascinaţiei olfactive, Zoe Cămărăşescu are o senzualitate fascinată deopotrivă de miniatural şi de respiraţia largă, de peisajul intens şi detaliul strălucitor“; pe lângă acestea, sunt de savurat suculentele portrete, uneori acide, alteori admirative, mereu percutant ale unor personalităţi din epocă (precum Titu Maiorescu, madame Mavrogheni, prima doamnă de onoare a reginei etc.).
Între tipologiile acestor femei remarcabile îşi face loc şi portretul Cellei Delavrancea (aşa cum reiese din schimbul epistolar cu Filip Lahovari, ori din celebrul episod amoros cu Nae Ionescu), şi ea autoarea unor mots d’esprit, a unor verdicte necruţătoare, şi, în general, posesoarea unei atitudini neechivoce de amazoană, dotată cu „spirit de cravaşă“ şi autoarea unor „seducătoare coregrafii dictatoriale“, „voluntara, senzuala, năstruşnica, drăcoasa, apriga Cella“. Două intelectuale autoare ale unor jurnale de marcă dedicate inter- şi postbelicului, Alice Voinescu şi Jeni Acterian, se alătură galeriei de portrete exemplare; pe Alice Voinescu însă Dan C. Mihăilescu o asimilează, ca personalitate, cu autoarea Timpului ce ni s-a dat: „Ca stil sufletesc, Annie Bentoiu este, cred eu, din aceeaşi plămadă cu Alice Voinescu. Aceeaşi îngăduinţă înţelegătoare, asimilând înţelept, cu nobilă resemnare şi sobră credinţă, dramele şi meandrele umilitoare ale destinului. Dacă ar fi trecut prin închisoare, am fi avut o demnă pereche pentru Lena Constante: aceeaşi seninătate nevictimizantă, aceeaşi inadecvare la patetism, vulgaritate, răzbunare“. Fără îndoială însă, cel de-al treilea volet al cărţii, Suferinţa ca împlinire, e cel mai intens şi mai şocant, cu atât mai mult cu cât vine – propunând o imersiune violentă, fără menajamente faţă de cititor, în universul concentraţionar – în contrapondere la imaginea unor lumi deseori diafane, feerice, idealizate care „cresc“ mai ales în jurul personajelor primei părţi a cărţii. Concentrată pe mărturiile unor deţinute în puşcăriile comuniste, care au îndurat ororile detenţiei cu o dârzenie şi demnitate specific feminine, cum punctează autorul, această ultimă parte abandonează deseori tonalitatea compasivă în favoarea unui discurs sec, dur, adecvat atrocităţilor inimaginabile la care deţinutele sunt supuse, cu atât mai greu de îndurat cu cât victimele sunt femei: „Oricine frecventează, cu sfială sau stupoare, cu oroare şi revoltă sau cu jalnică resemnare, ceea ce lumea de specialitate numeşte cu ifos academic «literatura universului concentraţionar» va fi constrâns să accepte în final că, faţă de suferinţele bărbaţilor, feminitatea torturată e ceva cu mult mai degradant, mai greu de imaginat şi suportat sufleteşte“. Limitările fizice şi psihologice ale vieţii în detenţie, tortura abjectă, dezumanizantă, care vizează tocmai vulnerabilitatea feminină, cu aspectele sale deopotrivă fiziologice şi emoţionale, sufleteşti, mai traumatizantă decât violenţa fizică, fac din deţinutele Lena Constante, Adriana Georgescu, Oana Orlea „o treime a feminităţii torturate“, victime care însă izbutesc să convertească suferinţa în împlinire, reuşesc o evadare din infernul personal şi un exerciţiu spiritual, de igienă psihică în transcrierea (fiecare după personalitatea proprie) ororilor îndurate. Mai convingătoare, mai percutantă i se pare lui Dan C. Mihăilescu confesiunea Lenei Constante, al cărei talent literar, consideră autorul, o ajută să cultive detaliul semnificativ, adăugând scrisului său subtilitate şi forţă de sugestie, în vreme ce stilul Adrianei Georgescu şi al Oanei Orlea, mai grăbit, mai alert, presupune notaţia succintă, reportericească, consemnarea rapidă, directă a faptelor. Un ultim portret este cel al Aniţei Nandriş, ale cărei Amintiri s-ar cere aşezate, puncta Monica Lovinescu în 1992, la un an de la apariţia cărţii, pe un raft al clasicilor, constituind o lectură obligatorie. Cartea se încheie abrupt, cu o singură frază concluzivă, lăsând cititorul cu sentimentul că lectura ar putea abia de-acum să înceapă, că gustul abia s-a deschis, iar galeria portretelor feminine exemplare a lui Dan C. Mihăilescu îşi aşteaptă cât de curând continuarea.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara