Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Elizabeth Bibesco Baloane de Mihaela Mudure

Născută într-o familie din aristocraţia engleză cu legături în lumea politică, viitoarea prinţesă, Elizabeth Bibesco (1897-1945) s-a numit, la naştere, Elizabeth Charlotte Lucy Asquith.
Tatăl ei, Herbert Henry Asquith, a fost primul-ministru al Marii Britanii între 1908-1916. În 1919 Elizabeth s-a căsătorit cu Prinţul Antoine Bibesco care, la acea dată, era primul secretar al Legaţiei Române la Londra. Cuplul a trăit la Paris, Washington, Madrid şi la Mogoşoaia, unde Principesa Elizabeth Bibesco s-a şi stins din viaţă în 1945.
Cum Antoine Bibesco se număra printre prietenii intimi ai lui Marcel Proust, tânara Elizabeth Bibesco a devenit şi ea, după căsătorie, membră a grupului exclusivist admis în intimitatea marelui scriitor. Gustul şi rafinamentul ei, legăturile de familie au recomandat-o, mai întâi, au impus-o, ulterior, ca pe o egerie din la belle époque . A fost considerată o răsfăţată a soartei, o amatoare cu pretenţii pentru care scrisul e un mod de a alunga plictisul unei existenţe în care grijile materiale nu constituie o problemă, iar dorinţele sunt dezmierdări ale unui eu râzgâiat, nu nevoinţe. Criticii nu au acordat importanţă acestei moderniste care se cunoştea, totuşi, cu Virginia Woolf, Leonard Woolf, Katherine Mansfield sau John Middleton Curry şi care a scris povestiri, romane, poezii ce nu sunt lipsite de interes. Înrudită spiritual cu Edith Wharton sau cu Henry James, Elizabeth Bibesco aparţine şi ea acelui grup de scriitori care nu are grija zilei de mâine, o elită socială care îşi permite să traducă viaţa în termenii complicatei experienţe analitice bazate mai ales pe experienţe psihologice. Bibesco impresionează prin prospeţimea şi acuitatea observaţiilor ei, prin capacitatea de a crea imagini plurisenzoriale. Citadină convinsă, scriitoarea desluşeşte ceva din ritmurile eterne ale vieţii în episoade aparent anodine de pe stradă. Ironia fină la adresa inevitabilei ipocrizii sociale care ne face suportabili unii altora, conştiinţa dureroasă, dar acceptată cu demnitate şi graţie, că viaţa este întotdeauna imperfectă, incompletă, irizează povestirile sale precum nişte preţioase vase de Gallé. Capacitatea ei de a da valori simbolice unor banale obiecte, precum baloanele, de exemplu, ţine de tradiţia impresionismului literar la care este evident că aparţine.


Toată viaţa mea am îndrăgit baloanele – tot soiul de baloane – baloanele englezeşti, grele, imense şi rotunde care trebuie să fie umflate şi cele franţuzeşti, vesele, uşoare, umplute cu gaz, care se ridică în aer în clipa în care le laşi din mână. Îmi amintesc foarte bine, când eram mică, de efortul colosal de a umfla cauciucul de India, roşu închis, flasc, până se făcea tot mai strălucitor şi mai transparent, deşi întotdeauna a rămas destul de opac ca să promită că va putea creşte şi mai mult. Apoi momentul crucial când din ambiţie îl mai puteai umfla încă un pic şi o catastrofă devenea iminentă.
Acum, văd deodată un ciorchine uriaş de minunaţi struguri tropicali, gigantici, copleşind o femeie bătrână pe stradă, mă simt atât de fericită! La Paris, desigur, baloanele sunt altfel – au prea mult farmec pentru a fi internaţionale – mai mici şi mai deschise la culoare şi mai vesele şi mai nesăbuite – ele arată întotdeauna de parcă ar fi la o petrecere, aşteptând să se desprinde de sfoara lungă cu care sunt legate de un băţ, formând o uriaşă umbrelă de soare multicoloră. Baloanele franţuzeşti au ceva numai al lor, simţi că nu ar putea fi nişte animale de companie.
Dar eu vă spun lucruri pe care le ştiţi deja, în loc să îmi continui povestea.
Era o zi de primăvară din acelea când toţi mugurii arată ca nişte pene, iar soarele se îmbăiază în lapte. Mă plimbam pe Champs Elysées, simţeam în aer miros de violete, deşi nu vedeam florile şi mă simţeam veselă de parcă lumea era plină de primule şi ciocârlii şi de trecători cu inima uşoară pe care nu îi voi revedea niciodată. În depărtare, se auzea tot mai tare o flaşnetă şi pe măsură ce mă apropiam şi zgomotul creştea, dorinţa mea să dansez şi să cânt creştea. Totul se potrivea cu starea mea sufletească. Un simbol al viului care renăştea.
Apoi, în depărtare, am văzut-o pe verişoara Emily târându-se înspre mine precum o goangă neagră cu ochii pe jumătate închişi care văd orice în afară de frumuseţe şi nevinovăţie. Deşi am evitato, iar ziua era mai frumoasă ca niciodată, devenisem conştientă că lumea era locuită şi că existau oameni care nu fluierau – sau nu doreau să fluiere – pe străzi.
Am încercat să mă gândesc la ciocârlii şi la primule, dar gândurile mele reveneau la perdelele groase, roşii, trase pe jumătate, la şalurile negre de lână şi la ramele argintate de fotografii. Apoi mi-a venit o idee. „Voi cumpăra un balon,” m-am gândit eu. M-am simţit mai bine, iar inima mi-a tresărit. Să-mi cumpăr unul verde ca un smarald fals, sau unul roşu precum vinul cu apă, sau unul galben strălucitor? Până la urmă şi unul alb era destul de frumos şi se putea ridica spre cer ca un nor dens şi rotund ...
Am ajuns la Galeriile Lafayette.
Nişte baloane, vă rog. De jucărie, am adăugat eu. Mi s-a spus să merg drept înainte, apoi să o iau la dreapta, apoi la stânga, să urc trei trepte şi să cobor trei trepte, dar nu mă puteam concentra, aşa cum mi se întâmplă întotdeauna, când ascult instrucţiunile pe care trebuie să le urmez. După o bătălie dură, am reuşit să intru într-un lift supra-aglomerat. Mi se părea că păşesc pe copii şi că mă reazăm de piepturi tari, tapiţate. Am ales, la întâmplare, etajul al treilea şi m-am trezit într-o pădure de lămpi. Hotărâtă să nu mai risc altă luptă pentru lift, am încercat să găsesc scările. În cele din urmă, după nesfârşite investigaţii şi probabil retrăgându- mă cu cinci trepte la fiecare trei, am înaintat, am ajuns la secţia de jucării. Fără suflare, udă leoarcă, transpirată şi epuizată, am prins-o de braţ pe prima vânzătoare pe care am văzut-o.

Baloane, doamnă, am spus eu fără suflare.
Ea s-a uitat la mine cu dispreţ:
Baloanele nu se vând, se dau.
Pentru o clipă, am fost copleşit de frumuseţea aristocratică a baloanelor. Ce superbe, ce nepăsătoare! Foarte umilă, i-am spus:
Ati putea, aţi vrea să îmi daţi un balon?
După ora cinci nu se dau baloane, a spus ea.
Nu am insistat. Cum aş fi putut? Oare câte mii de ani avea tradiţia baloanelor?
Vieţile lor erau, evident, ciudate şi foarte deosebite de ale noastre. Obosită, am coborât, nu umilită, ci smerită şi puţin mirată.
O jumătate de oră mai târziu, coborând pe Champs Elysées, simţeam în aer mirosul unor violete care nu se vedeau. Uitasem de verişoara Emily, iar lumea era plină de primule şi de ciocârlii şi de trecători cu inima uşoară. Deodată, pe partea cealaltă a străzii văd izbucnind în soare baloane de culoarea rubinelor, a smaraldelor, de un alb transparent şi greu, un galben solid, un buchet de ziua de naştere a unei doamne oferit de Titanul ei. Cu respect, cu dragoste, m-am uitat la ele, inima-mi era copleşită de bucurie, dar nu am traversat strada.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara