Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Elisabeth Schwarzkopf a intrat în lumea celor drepţi de Mariana Nicolesco

Citesc în mai multe ziare de la sfârşitul săptămânii trecute ştirea că s-a stins la 90 de ani marea soprană Elisabeth Schwarzkopf, comentariile rezumându-se la faptul că fusese integrată în tineretul nazist şi că apoi ar fi fost marea rivală a Mariei Callas.

Nimeni n-a aplaudat acea adeziune de care Elisabeth nu cred că era mândră. Şi a marcat acest lucru atunci când s-a măritat cu un evreu şi când a luat cetăţenia britanică.

Lui Walter Legge, soţul ei, Elisabeth îi nutrea un adevărat cult, vizibil în locuinţa din Zumikon, lângă Zürich, unde am vizitat-o de atâtea ori. Salonul de muzică era tapisat cu fotografiile cuplului, în familie, în marile teatre de operă ale lumii, în sălile de înregistrare. Căci trebuie spus că Walter Legge a fost unul dintre marii producători de discuri din toate timpurile, patronul renumitei Case EMI, cel care i-a făurit gloria şi puterea planetară. Dacă nu-i datora arta cântului, în care era deja maestră când l-a cunoscut, Schwarzkopf îi datorează lui Legge fantasticul prestigiu pe care înregistrările din Mozart şi Richard Strauss aveau să i le aducă.

întâlnirea lor a început în mod exploziv, Legge reproşându-i la o primă audiţie o eroare muzicală pe care nu o făcuse. Cu partitura în mână, Schwarzkopf l-a obligat pe acel tiran luminat al industriei discului să-i ceară scuze în faţa celor prezenţi. Ceea ce Legge a şi făcut, surprinzându-i pe toţi, aşa cum avea să-i surprindă apoi marea lor poveste de dragoste.

Elisabeth Schwarzkopf a atins culmile măiestriei în rolurile mozartiene. Cine se gândeşte la Donna Elvira, de pildă, din Don Giovanni, o are imediat în minte pe Elisabeth. Inteligenţa expresiei, a frazării, acea linie de canto perfectă pe care o avea ne dau pentru totdeauna măsura supremă a artei sale şi a ceea ce înseamnă interpretarea mozartiană.

Apărusem deja cu succes în rolurile de soprană dramatică din operele lui Mozart, când m-am gândit să trec odată cu Elisabeth Schwarzkopf acest repertoriu extraordinar, în care eram solicitată tot mai intens, şi în care era depozitara tradiţiilor moştenite de la Bruno Walter, Wilhelm Furtwängler sau Herbert von Karajan.

Din semnul Săgetătorului, ca şi mine, m-a primit ca pe o veche cunoştinţă, ca pe o prietenă, şi am parcurs împreună măsură cu măsură rolul Donnei Elvira timp de două ore. A doua zi ne-am întâlnit din nou şi tot ce pusesem la punct funcţiona perfect, făcând-o să repete una dintre expresiile ei favorite, cu accentul germanic pe care-l conservase: fenomenaal! Toate bune şi frumoase, timp de peste o oră şi jumătate, mai exact până la fraza Elvirei La mia credulitŕ. Ť - Nu! Nu! Nu!ť, a intervenit Elisabeth. Şi am luat-o de la cap. O dată, de două ori, de nouă ori. Deprind întocmai ceea ce-mi propune. E încântată. Şi, cu un zâmbet cuceritor, consideră că am încheiat ziua. Numai că eu ţineam morţiş să mai repet, ca să mă asigur că stăpâneam perfect nuanţele pe care mi le-a sugerat, ceea ce a însemnat o bătălie de vreo douăzeci de minute, ea cerându-mi să nu mă mai obosesc, iar eu insistând cu obstinaţie să mai repet încă o dată şi încă o dată.

Cheia magică a liniei muzicale şi a stilului, în Mozart, ca şi în belcanto, este cântul legato. Ť - Or, spunea Schwarzkopf, discontinuitatea e în firea lucrurilor, nu linia continuă, legatoť. Tocmai de aceea sublinia că după o perioadă în care nu cânta, cel mai greu îi era să recapete tocmai certitudinea acelui legato. Şi îşi dădea sufletul pentru asta.

Această lecţie de obstinare în a atinge perfecţiunea şi a se menţine pe culmile ei, pe care ne-o oferă în artă Elisabeth Schwarzkopf, am repetat-o de nenumărate ori în faţa tinerilor artişti care, la Lausanne în primăvară, ori la Brăila, la finele lui iulie, au venit în număr atât de mare spre mine pentru a dobândi secretele interpretării mozartiene la cel mai înalt nivel.

În numele acelei exigenţe absolute faţă de voce, de cânt, de legato, de sensul cuvântului şi al frazei muzicale, putea fi de o duritate extremă.

Înainte de a face muzică împreună de la 7 la 9 seara, vorbisem la telefon timp de peste o oră, vrute şi nevrute, într-o palpitantă conversaţie, mai ales pe tema formidabilei mărturii despre propria viaţă şi despre realităţile de dincolo de Cortina de Fier descrise de Vişnevskaia în cartea pe care tocmai o publicase în America sub titlul Galina.

Venind de la Zürich la Zumikon, o găsesc însă teribil de agitată. - Iartă-mă, zice, am vorbit atâta la telefon şi am uitat să-ţi cer voie să asiste la studiul nostru o soprană care cântă în teatrele germane, sperând s-o orientez eu pe drumul unei mari cariere. I-am spus să vină să vadă cum cântăm noi două şi am uitat să-ţi cer acordul! Şi răspund: - Elisabeth, am venit să învăţ şi pot învăţa odată cu mine o mie de persoane, nu una....

Schwarzkopf era fericită, lucrurile au mers aşa cum am povestit, cu episodul La mia credulitŕ cu tot, şi cu bătalia respectivă - să ne oprim ori să mai continuăm - care-l încântase până şi pe sobrul maestru acompaniator, care nu schiţase nici un surâs până atunci, deşi Schwarzkopf şi cu mine fusesem tot timpul de o bună dispoziţie exuberantă. Pe fondul acesta ea i se adresează, angelic, tinerei care asistase la eforturile noastre: Ť - Ai văzut ce înseamnă cântul la înalt nivel?ť Iar aceasta, fermecată, îi răspunde că da. Ť - Ai înţeles deci, că nu este pentru dumneatať, a încheiat Elisabeth. Am îngheţat, pur şi simplu. Criticul muzical francez André Tubeuf, un apropiat al ei, căruia-i relatam episodul, mi-a spus mai târziu că Schwarzkopf avea un punct de vedere categoric: dacă venea spre ea cineva care nu avea elementele fundamentale pentru a aborda arta cântului, considera moral să i-o spună cât mai devreme cu putinţă, şi cât mai clar.

Era la fel de riguroasă şi de dură cu ea însăşi. Veneam într-un rând s-o salut la Zumikon când, la ora convenită, în loc s-o găsesc acasă, văd pe uşă un plic cu numele meu, caligrafiat cu stângăcie. în plic, o mică scrisoare, a cărei redactare trebuie s-o fi costat dureri teribile în braţul drept, pe care tocmai şi-l fracturase la piscină. Dar nu a plecat la spital înainte de a-mi fi scris personal acele rânduri tulburătoare.

Avea şi ciudăţeniile ei. An de an îi trimiteam de 9 decembrie, ziua ei de naştere, un buchet de flori, mai bine zis un imens aranjament floral pe care era măgulit să i-l ducă în persoană un prieten, bancher de vază la Zürich. Elisabeth prelua florile, de fiecare dată altele, de fiecare dată mai splendide, pe care-mi mărturisea că le aştepta cu nerăbdare, mulţumea, iar prietenul meu pleca fericit că s-a mai întâlnit încă o dată cu un adevărat mit.

La una dintre aniversări însă, jovială ca niciodată, Schwarzkopf l-a poftit în casă, i-a oferit dulciuri şi vin, a discutat cu el o mulţime, iar el m-a chemat să-mi spună cât de fericit era. în anul următor, lovitură de teatru. Elisabeth a preluat florile, a mulţumit şi l-a lăsat să plece ca şi când nu l-ar mai fi văzut vreodată până atunci; şi pot spune că am înţeles de ce el n-a vrut să mai treacă prin Zumikon.

Putea fi însă de un devotament, de o fidelitate, şi de o generozitate incomparabile. Pe renumitul scriitor şi muzicolog Luigi Magnani, după cum mi-a relatat el însuşi, l-a întrebat într-un rând cum se face că de la o vreme nu o mai vede la Salzburg pe mama acestuia. Ť - Şi este greu să se deplaseze şi regretă atât de mult că nu mai poate veni să vă admire cântândť. Fără să ezite, Elisabeth i-a spus: Ť - Vin eu să-i cântť, şi aşa a şi făcut, oferind distinsei doamne un recital memorabil în Villa Magnani de la Mamiano, lângă Parma, în atmosfera unică a ultimului Dürer din lume aflat într-o colecţie particulară şi a vastului tablou de Velasquez, de pildă, reprezentând familia regală a Spaniei, al cărui unic echivalent se află la Muzeul Prado din Madrid.

Cu mine a fost de o supremă colegialitate şi părea uimită cât de repede învăţam tot ce-mi putea oferi, încântată că studiasem vioara, ca şi ea, înainte de a mă dedica artei cântului.

Am parcurs împreună, printre altele, rolul Elettrei din Idomeneo de Mozart, pe care-l pregăteam pentru turneul în Japonia cu Seiji Ozawa şi pentru spectacolul final al Festivalului de la Salzburg, rol extraordinar, care se încheie cu teribila arie D'Oreste, d'Ajace. Teribilă prin chemarea dezastrului cosmic de către eroina trădată în dragoste, teribilă prin dificultatea vocală pe care o implică. Nu-mi venea să cred, dar nu m-a oprit niciodată. - Ai cântat rolul ăsta pe scenă?, m-a întrebat. - Nu, dar poate l-am cântat într-o viaţă anterioară, i-am răspuns râzând. - Sunt convinsăť, a zis ea. Iar când am întrebat-o cine a fost o mare Elettra, mi-a spus: - Nu-mi amintesc dacă Elisabeth Grummer a cântat sau nu rolul Elettrei. Şi a adăugat spre uluirea mea şi a celor de faţă: - Dacă nu, vei fi prima. Nu ştiu nici azi cine a fost sau este "cea mai mare" Elettra. Şi nici n-are importanţă. Eu căutam pur şi simplu un model. Ştiu însă că la Salzburg spectacolul de închidere a Festivalului a intrat în istorie. întunericul cuprinsese Felsenreitschulle, sala cu acoperiş mobil creată de Karajan în coasta muntelui. Singură în scenă, cu o halebardă în mână, chem sfârşitul universului pentru a mă răzbuna. Dar aud, contrariată, bubuituri teribile care mă fac să clocotesc de furie, neînţelegând de unde vin şi crezând că-mi denaturează cântul. Luciri rapide apăreau pe chipurile din sală. Ce se întâmplase? Pe prima mea notă, ca prin magie, se declanşase în văzduh o asemenea furtună, cu tunete şi fulgere, de parcă natura ar fi răspuns apelului meu, ceea ce publicul, spre deosebire de mine, vedea prin zona lăsată liberă de acoperişul amovibil. Şi, culmea, acea impresionantă descătuşare celestă înceta opt minute mai târziu, pe ultima mea notă.

Comentariul lui Elisabeth la acest episod salzburghez şi la delirul pe care l-a declanşat în rândul publicului a fost cât se poate de simplu: - Nici nu mă aşteptam la altceva!

Eram la Milano, unde tocmai terminasem, într-o primăvară, o serie de spectacole la Teatrul alla Scala, când maestrul Wolfgang Sawallisch mă ruga într-o vineri să-l salvez, intrând în premiera operei Don Giovanni care avea loc la München duminică seara. Urma să debutez la faimosul său Festival în rolul Donnei Elvira chiar în acea vară, iar acum ce puteam face decât să dau curs invitaţiei lui Sawallisch, care nu găsise o interpretă în măsură să cânte la nivelul dorit, în special dificilisima arie Mi tradě.

Luni după-amiază, după premiera care a fost un triumf pentru Sawallisch şi pentru întreaga companie de canto, cu Thomas Allen, Giudita Gruberova, Gösta Winberg, Teo Adam, mari artişti care repetaseră timp de peste o lună de zile, îi telefonez lui Elisabeth Schwarzkopf. - Stai să-mi iau un scaun, zice, să nu leşin. Vrei să-mi spui că ai intrat în scenă într-un rol ca acesta, fără repetiţii de orchestră, cu un dirijor ca Sawallisch, într-un teatru de un asemenea prestigiu, şi cu un public infernal ca acela de la München?! Eşti cu adevărat nebună. Dar să ştii că aş fi făcut la fel ca tine!

Cât despre rivalitatea dintre Maria Callas - Săgetătoare şi ea - şi Elisabeth Schwarzkopf, despre care s-a scris zilele acestea, e o pură aberaţie. Din generaţii diferite, abordând repertorii total diferite, ele erau prietene şi reprezentau cele două mari direcţii şi forţe care au făcut din EMI o formidabilă casă de discuri: soprana de temperament tragic, belcantistă şi verdiană, Anna Bolena de Donizetti, Violetta în La Traviata de Verdi, şi soprana desăvârşitei linii mozartiene, interpreta Donnei Elvira din Don Giovanni, incomparabila Marschallin din Rosenkavalier de Richard Strauss.

Lecţia supremă a uneia şi a celeilalte o transmiteam săptămâna trecută celor 76 de tineri artişti din mai multe ţări, veniţi la Cursurile de Măiestrie Artistică, Master Classes, de la Brăila, fără să ştiu că tocmai atunci Elisabeth Schwarzkopf intra, la 90 de ani, în lumea celor drepţi. în Anul Internaţional Mozart.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara