Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Elena Moşuc a triumfat la Scala din Milano de Mihai Alexandru Canciovici

Pentru un meloman, Scala din Milano reprezintă un vis greu de atins. Acolo este un sanctuar al operei unde au slujit, ca întrun templu, cei mai mari artişti ai secolului XX.

Este un teatru cu o istorie bogată, plină de evenimente muzicale, care au rămas memorabile. A fost construit după planurile lui Giuseppe Piermarini şi inaugurat la 3 august 1788 cu opera L’Europa riconosciuta de Antonio Salieri. Clădirea se află pe locul unei biserici vechi, Santa Maria alla Scala, de unde i se trage şi numele şi este în stil neoclasic cu circa 3000 de locuri.

Scala a fost renovată de mai multe ori, ultimele lucrări, în acest sens, având loc între 1999-2001.

Pe scena sacră a Scalei au cântat nume importante ale liricii mondiale în care s-au inclus şi câţiva interpreţi români de renume, precum Hariclea Darclée, Virginia Zeani, Nicolae Herlea, Elena Cernei, Viorica Cortez, Ileana Cotrubaş, Angela Gheorghiu, Elena Moşuc.

Toţi marii dirijori italieni au asigurat conducerea baghetei orchestrei operei: Arturo Toscanini, Tullio Serafin, Victor de Sabata, Carlo Maria Giulini, Gianandrea Gavazzeni, Claudio Abbado, Riccardo Muţi, Daniel Barenboim, până la Riccardo Chailly, viitorul director muzical al teatrului. De asemeni, aici au colaborat mari regizori, precum: Margherita Wallmann, Giorgio Strehler, Luchino Visconti, Franco Zeffirelli, Luca Ronconi, Jean-Pierre Ponnelle şi alţii.

Am visat întotdeauna, încă din copilărie, să ajung la Scala şi să intru în acest templu al muzicii cu o anumită pietate. Cu ani în urmă, aflându-mă într-o excursie în Italia, am vizitat teatrul şi muzeul său. Desigur, emoţia a fost puternică atunci, dar nu am trăit-o plenar, ca să particip la un spectacol.

Prezenţa în această stagiune a unei artiste românce de prestigiu în opera Lucia di Lammermoor de Gaetano Donizetti m-a impulsionat să întreprind din vreme toate eforturile pentru a-mi obţine un bilet la acest spectacol. Elena Moşuc, una dintre interpretele de înaltă clasă ale Luciei, îşi făcea, astfel, debutul la prestigiosul teatru în acest rol, îndrăgit în mod deosebit de ea. Elena Moşuc şi-a făcut apariţia în repertoriul verdian de la Scala, interpretând cu un mare succes, rolurile principale din La Traviata, Rigoletto, Luisa Miller de Giuseppe Verdi şi anul acesta, în luna martie a cântat Micaëla din Carmen de Georges Bizet. Este cunoscută şi apreciată de publicul milanez pentru vocea sa de soprană de coloratură lirică rar întâlnită.

Debutul său din Lucia di Lammermoor a fost aşteptat cu un real interes de melomani, ştiindu-se că ea a obţinut succese remarcabile cu acest rol pe diverse scene importante din Europa.

I-am urmărit cu emoţie evoluţia acestei soprane plecate din Iaşi, în lume, care a impresionat peste tot, în diversele teatre în care a cântat, prin vocea sa superbă, cu armonice frumoase, cu note de coloratură deosebit de bine impostate, de o rară acurateţe şi prospeţime a culorii timbrale.

Mi-aduc aminte cu nostalgie de spectacolul ei din 1992 de la Opera Română cu Lucia di Lammermoor. Atunci, în sala Operei s-a produs un miracol. Spectatorii au aplaudat o tânără soprană care a impresionat puternic prin scena nebuniei, pe care a cântat-o într-o manieră aproape unică. Am ştiut sigur că ea va deveni, în timp, o mare artistă şi participarea sa la concursul de canto de la München, unde a obţinut premiul I, mi-a confirmat pronosticul pe care îl făcusem cu ocazia debutului de la Bucureşti.

De atunci, ea a repurtat succese remarcabile pe mari scene ale lumii: Teatro alla Scala, Metropolitan din New York, Wiener Staatsoper, Bayerische Staatsoper din München, Deutsche Oper din Berlin, Liceo di Barcelona, Arenele din Verona, Festivalul din Salzburg şi multe altele. Scala i-a deschis porţile în repertoriul verdian, în câteva roluri dragi ei: Gilda, Violetta Valéry, Luisa Miller, dar şi Micaëla din Carmen de Bizet.

Mi-a mărturisit mereu că-şi doreşte, mai mult decât orice, să cânte Lucia într-un teatru atât de exigent şi de pretenţios, cu public sever, cunoscător şi neiertător.

Drumul meu la Scala a căpătat o conotaţie dublă: am trăit o emoţie specială de a mă afla în acest teatru de reputaţie istorică şi de a fi martor al succesului unei cunoscute soprane românce pe scena acestui lăcaş de cultură. Fără îndoială că sala îţi taie respiraţia de emoţie. Este cu totul altceva să fii acolo, decât s-o vezi, doar pe casete ori DVD-uri. Am beneficiat de un loc excelent care mi-a asigurat o bună vizibilitate a spectacolului, dar şi o stare de mare încărcătură emoţională.

Cunoşteam, deja, producţia lui Mary Zimmerman, importată de la Met, în care evoluaseră două soprane renumite: Anna Netrebko şi Nathalie Dessay. Regizorul spectacolului, Mary Zimmerman, transpune acţiunea operei din 1700 într-o Scoţie a începutului secolului XX, ceea ce nu împietează cu nimic desfăşurarea dramatică a libretului lui Salvatore Cammarano, după romanul lui Walter Scott.

Spectacolul păstrează o atmosferă, fiind slujit de nişte costume adecvate ale lui Mara Blumenfeld, beneficiind de efecte luminoase deosebite (T.J. Gerckens).

Mara Zimmerman are o ştiinţă excelentă de a pune în valoare relaţiile dintre personaje, dar şi tensiunile dramatice ale acestora. Cântăreţii sunt actori, trăiesc intens duetele sau ariile pe care le interpretează.

De asemenea, ea conduce ansamblul cu inteligenţă, coriştii fiind obligaţi să danseze la nunta Luciei sau să participe nuanţat la confruntarea ce precede sextetul din actul al doilea. Mi s-a părut superb finalul operei, fantoma Luciei apare pentru a-i uşura şi alina sfârşitul lui Edgardo, cei doi îndrăgostiţi fiind uniţi definitiv prin moarte.

Am asistat, cuprins de o emoţie profundă, la triumful Elenei Moşuc în acest spectacol, publicul aplaudând frenetic şi prelungit evoluţia ei din aria nebuniei. Soprana noastră se află într-un moment al maturităţii carierei sale artistce. A învăţat şi pătruns tainele belcantoului şi interpretează acum acest rol cu o ştiinţă a cântatului remarcabilă. Coloratura ei este subtilă menţinânduse în parametrii de belcanto autentic. Are pianissime frumoase, foloseşte toate nuanţele şi posibilităţile glasului pentru a crea o stare emoţională adâncă. Consider că în acest moment ea a ajuns la acea înţelegere de a transmite cu glasul, utilizând toate culorile timbrale ale acestuia, sentimente şi tensiuni dramatice, fără să uzeze de gesturi redundante şi de o mimică exagerată. După opinia mea, aria nebuniei a fost cântată la o încărcătură emoţională puternică prin folosirea tuturor posibilităţilor vocalităţii sale.

A avut şi un partener pe măsură, pe tânărul tenor italian Vittorio Grigolo, în plină evoluţie şi afirmare pe marile scene ale lumii. Grigolo cântă cu o trăire absolut remarcabilă, el propune un Edgardo romantic, avântat, pasional, revendicativ, capabil de sacrificiul suprem pentru fiinţa pe care o iubeşte. Mi-a amintit mereu de un alt tenor drag mie, Rolando Villazón, la fel de angajat artistic şi interpretativ în momentul în care cântă. Aria din finalul operei Tu che a Dio spiegasti l’ali a impresionat publicul prin acea dăruire sufletească incandescentă a lui Grigolo.

În rolul lui Enrico am avut surpriza să cunosc un bariton italian foarte adecvat prin vocalitatea sa viguroasă pentru a-l întruchipa pe fratele Luciei. Este vorba de Gabriele Viviani, care şi-a dozat vocea pentru a transmite un dramatism profund al personajului în confruntarea cu sora sa sau cu iubitul acesteia, Edgardo, rivalul lui.

Restul distribuţiei a fost asigurat de artişti oneşti, dar fără strălucire: Arturo fiind interpretat de Juan José de León, cu o voce ştearsă şi, după opinia mea, neconcordantă cu cerinţele necruţătoare ale teatrului, basul Alexander Tsymbalyuk, într-o notă de interpretare a rolului Raimondo, adecvată, l-am fi dorit, poate, mult mai penetrant în acut şi Chiara Isotton, o Alisa care a ştiut să se păstreze în tonalitatea impusă de partitură.

La pupitrul dirijoral l-am ascultat pe maestrul Stefano Ranzani, necunoscut mie până acum, dar care mi-a produs o frumoasă surpriză. Este un muzician rafinat al belcantoului, a ţinut orchestra cu rafinament în mână, marcând cu exactitate toate nuanţele şi broderiile muzicale ale lui Donizetti.

Bruno Casoni a condus corul cu ştiinţă şi respect pentru partitură, întregul ansamblu impunându-se exemplar pe scenă.

Am plecat de la Scala fericit că am asistat la un spectacol mare, la un eveniment, cel puţin pentru mine, istoric: de a o urmări live pe minunata soprană Elena Moşuc pe o mare scenă a lumii pe care a cucerit-o printr-o strădanie continuă, prin acea dorinţă a sa de a se perfecţiona, de a-şi rafina stilul de interpretare. Mi se pare că ea se află în acest moment pe o culme a creativităţii sale, că a descoperit cu inteligenţă artistică toate cerinţele belcantoului, care-i pot permite să abordeze un repertoriu mult mai complicat şi mai dificil ca cel de până acum. Este, însă, un mare păcat că nu a beneficiat de o imprimare la o casă de discuri importantă a operei Lucia di Lammermoor pe care noi o aşteptam demult. Să sperăm că ea se va face, totuşi, pentru a imortaliza o voce de coloratură de excepţie, creată parcă pentru acest rol.

Îi dorim succese continue în carieră şi cât mai multe roluri pe măsura posibilităţilor actuale ale vocii sale ajunse la maturitate.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara