Numărul curent: 42

Cartea Românească:
Elegii de când era mai tânăr (II) de Daniel Cristea-Enache

Cum se explică oare prospeţimea, vitalitatea acestei poezii scrise de un autor îmbătrânit interior de la primele "exultări" lirice? Maturizarea creatorului şi a personajului său predilect (el însuşi) este accelerată. În schimb, versurile scrise şi publicate în intervalul unui sfert de secol - de la Invocaţie nimănui (1971) la O beţie cu Marx (1996) - nu arată câtuşi de puţin rutina, uzura, maniera poetică; şi nici nu sunt datate, legate de secvenţe istorice între timp depăşite. Textul îşi devoră, la Mircea Dinescu, contextul iniţial asumat, printr-o uimitoare sinteză artistică în care plasticitatea deosebită a imaginilor "personale" şi mizeria violentă a istoriei contemporane ajung să facă una. "Bolnav de faruri în ieslea Balcanilor", într-o realitate al cărei pitoresc are straturi-straturi de jeg (moral şi propriu-zis), protagonistul visează la porturi deschise şi orăşele mirosind a vanilie, taverne mai puţin mohorâte, corăbii desprinse de nisipul "mişcător şi laş" ori caicul lui Nastratin Hogea alunecând, încă o dată, prin apele teritoriale ale poeziei noastre... Numai că, în comparaţie cu poemele de colorit balcanic ale lui Ion Barbu, nemişcarea, "într-o slavă stătătoare", a Isarlîkului şi-a pierdut semnul pozitiv. Raportarea la rigiditatea mortificantă a prezentului, la timpurile noi încorsetate în "tăcerea complice şi târfă" ar impune, dimpotrivă, o frenezie de bâlci oriental şi o susţinută activitate de port la intersecţia marilor rute: pete de culoare spărgând cenuşiul mizerabil, experienţe de viaţă alegând "infracţiunea" libertăţii.

Nu numai constrângerea politică, directă ori insidioasă, ci orice fel de presiune determină în poeziile lui Mircea Dinescu o violentă contrareacţie. Din această perspectivă privind lucrurile, nu apar mari diferenţe între un volum violent anticeauşist ca Moartea citeşte ziarul (1989) şi celelalte, în care imaginaţia creatoare îşi creează supapele şi căile proprii. Modificările merg doar în sensul definirii, precizării referentului, personalizării lui, la scara de 1/1. Malignitatea istoriei se poate, astfel, condensa în conturul memorabil al unui personaj prea bine cunoscut, umblând bezmetic cu polonicul prin satele, bisericile şi vieţile noastre: "Vine Haplea dă cu lingura-n sate/ soarbe clopote pe nerăsuflate/ ară biserici, seamănă panică/

şi-apoi o seceră cu limba mecanică./ Ştia ce spune grecul săracu':/ nu-ţi lua turcoaică - îl iei pe dracu',/ nici casă-n Vlahia - fereşte Doamne/ că-i cad ferestrele după trei toamne/ că vin cumanii şi pecenegii/ şi gugumanii şi viceregii/ şi-n fruntea oştii săltând buricu'/ Haplea al nostru cu polonicu'." (Haplea). Dar aceeaşi realitate bolnavă, acelaşi peisaj terifiant "vomitat" de tabloul social se regăseşte pe un obraz general, colectiv, inert-indiferent, pe care poetul nu desluşeşte mai nimic. Ceea ce nu se schimbă, în toată această varietate a decorurilor şi luxurianţă imagistică adecvată la sintaxa revoltei, este postura singulară a poetului, atât de consecvent pe linia privirii lui. Deşi o serie de ipostaze, de roluri dramatice, de voci distincte intră în combinatoria lirică, unitatea punctului de vedere se păstrează. Iarăşi un paradox: pe cât de histrionic se prezintă autorul în viaţa sa diurnă, obişnuită, cam agitată după 1989, pe atât de centrată şi focalizată este experienţa lui poetică. Apropierile de modelul texistenţei postmoderne nu ating, prin urmare, miezul tare al creaţiei sale. În pofida biografismului, a prozaismului jucat şi afişat, a hiperrealismului glisând către fantastic, nu regăsim acea multiplicitate schizofrenică a subiectului şi evantaiul de posibilităţi alternativ-imaginare deschise de ea. Valorile poeziei lui Mircea Dinescu sunt unele tari, relativismul fiind ca şi absent. De aici, probabil, şi tonalitatea versurilor, laolaltă cu modul decis, abrupt, "sfidător" în care sunt puse pe hârtie. Elegiacul autor reimpune în fapt un stil şi o etică a directeţii ce păreau definitv compromise prin pseudoliteratura obsedantului deceniu. El are curajul artistic de a rupe cu modelele neomodernismului, deja glorioase şi diseminate în epocă, făcând totodată figură separată în cadrul generaţiei '70: una de manierişti, cu ce are bun şi rău acest termen. Şi la Dorin Tudoran putem constata o rupere a firelor şi filiaţiilor, dar într-un proces decantator mai lung. În cazul lui Mircea Dinescu, e mai degrabă o revoluţie decât o reformă: cu un formidabil instinct de mare creator, fără lecturi şi alte complicaţii ale culturii apte să-i susţină (prin precedente) cauza, el face poezie pornind de la sine însuşi, radiind versuri aşa cum un candelabru radiază lumină. Câteva poeme, foarte diferite ca tematică şi accent liric, dar la fel de puternice în nucleul viziunii producătoare şi în expresia ce o cristalizază şi-o susţine, dau întreaga măsură a acestui artist, cu momente, nu puţine, de geniu verbal: "Ca rinocerul care-atacă trenul/ încerc să trec de treizeci de ani/ dar îngerul meu purul şi obscenul/ s-a prăbuşit lovit de bolovani// fiindcă a fost văzut plutind pe arii/ de un ţăran lucrat de viziuni/ şi-acum îl ţin sub bâta lor pândarii/ să-l stoarcă de mirare şi minuni:// ŤO hi lăcusta care-mpunge orzul/ sau fluturele îngrăşat cu pai/ sau pasăre cum o arată torsul/ sau viespea albă ce ucide cai// că d-aia parcă s-a rărit porumbul/ şi laptele s-a subţiat în vaci/ că umblă gâza asta grea ca plumbul/ şi paşte catifeaua prin copaci,// ţineţi-o bine ca să-i dăm cu prafuri/ otrăvitoare şi chemaţi ţigani.ť/ Aud roind în jurul meu tarafuri/ şi-ncerc să trec de treizeci de ani." (Cântec de rinocer); "Ce-aţi făcut cu nebunii din gări?/ Măcar ei n-aveau limba de cârpă./ Saci cu pâine, sudoare, ţigări/ şi tăcerea complice şi târfă.// I-au cam tras înspre polul lor cald/ institutele de binefacere?/ Le-au extras de sub ţeastă smarald,/ i-au păpat chiar în faza de coacere?// Om-vagon, bou-vagon, palid tren/ cu baloturi de silă şi ură./ Sunt copilul din Dodeskaden/ cu ziare aprinse în gură." (Dodeskaden); "Bucătăriile se văd din cer/ mai bine decât oamenii de seamă,/ prinzi îngeru-n gamela ta cu zeamă/ nedetectat de radarul de fier,/ întâi precum o pată de untură/ apoi întregul sclipăt te-a orbit,/ duci Duhul Sfânt cu lingura la gură/ de-ţi cântă maţul de mitropolit,/ maţul tău lung şi galeş de mătase/ prin care azi vorbişi şi tu cu El,/ suflet purtând o raniţă cu oase/ aci, pe buza gropii, la apel." (Apelul de seară); "Părul tău explodând ca şampania/ îl bea vântul mirării din sud,/ când te văd, peştişorul pirania/ umblă-n mările-n care asud.// Hip şi hop curg gheţarii spre Spania/ sar maimuţe pe crengi de năut/ te voi duce acolo cu sania/ sau călare pe-un flutur mamut.// Mii de popi au să-mi cânte sfeştania/ cum pândesc să vânez un sărut/ mii de muşte-or începe campania/ peste hoitul meu drag şi urât,/ o să par, sărutat, pocitania/ cu o sârmă de aur în rât." (Sârma de aur); "Să nu-ţi închipui Doamne că de mâine/ sufletul meu înalbăstrit în rele/ l-or trece îngeri-lipoveni prin pâine./ Suntem doar două lacrimi paralele./ Ne-om întâlni în Infinit probabil/ când trupul meu va fi demult arabil,/ dar pân' atunci scuteşte-mă de dijmă,/ de spaima de-a fi viu, de cifra şapte,/ îngăduie-mă ca noroi pe cizmă/ căci, ori de câte ori te simt pe-aici, mă/ frec de zid şi zidul îmi dă lapte." (Copil de zid ).

Indiferent de tema aleasă şi de registrul în care o plasează (grav ori ironic, amar sau sentimental), poetul îşi obţine efectele printr-o aparentă jonglerie de cuvinte, scoasă dintr-o inepuizabilă fantezie lexical-asociativă; la un nivel mai profund, prin identificarea şi actualizarea latenţelor de expresivitate a acestora. Uzitate şi uzate de limbajul comun, lustruite ori bruscate de versificatorii fără talent, cuvintele îşi descoperă aici resurse şi raporturi secrete, făgaşe noi deschise între ele, spre stupefacţia admirativă a cititorului obişnuit şi delectarea celui rafinat. Unuia i se oferă smaraldul: insolitul, exoticul, preţiosul, simbolicul; celuilalt, piperul vocabularului şi al imaginaţiei, grăuntele de realism şocant care face poezia mai iute şi mai vie. Să vedem un ultim exemplu de lirism ŕ rebours, extras din cea mai penibilă realitate cotidiană: "Nu mai e bere la berărie/ mor cartiere latră tramvaie/ pe umejoare ruguri de paie/ se coc eretici de meserie,/ doamnă cerneală du-te-n pâraie/ fă-te pădure, doamnă hârtie.// La berărie nu mai e bere./ Pute-a cutremur. }in-te de clanţă./ Iar e de lucru la manutanţă,/ iar o să facă proştii avere/ şi-or să admire de la distanţă/ curajul nostru crescut în sere.// Şi-n timpul ăsta poetul scrie/ şi-n vremea asta Irod chiar taie,/ smerit dospeşte orzu-n hârdaie/ surd la revolte şi la mânie,/ preabotezate sfinte Sisoaie/ nu mai e bere la berărie!" (La berărie). Cum vom citi versul de la începutul şi de la finalul poemului? "Nu mai e bere la berărie": o mostră de absurd avangardist, cu scurtcircuitarea firescului şi insolitarea relaţiilor semantice? Sau un simplu decupaj din prozaismul, mizerabilismul existenţei noastre, în Epoca de Aur a penuriei generalizate? Realism ori suprarealism? Pentru cititorii mai vârstnici, prima variantă; pentru cei mai tineri, a doua. Nu doar că un text autentic îşi înghite contextul real, dar îl şi face, până la urmă, de nerecunoscut.

Publicului de ultimă generaţie ar trebui totuşi să i se atragă atenţia că domnul acela coleric şi logoreic, pe care îl vedem mereu la televizor gesticulând şi vociferând, întrerupându-l şi contrazicându-l pe interlocutor, amestecând probleme grave cu bancuri de toată mâna, făcând glume şi rating, domnul acela purtând numele de Mircea Dinescu a fost odată un mare poet.