Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Elegie valaisană a lui Paul Celan şi România de Marieva Ionescu

Pe blogul său, République des livres, Pierre Assouline a consacrat de curând o cronică volumului de corespondenţă Paul Celan– Ingeborg Bachmann, recent publicat de Editura Seuils.

În afară de titlu, care după părerea mea este puţin forţat (să nu uităm că cei doi poeţi s-au despărţit!), cronica lui Assouline este strălucită. În încheierea comentariului, el semnalează publicarea în Revue de Belles-Lettres (Genève, 2010, n° 1-2, pag. 260-287) a unei curiozităţi: un poem abandonat, numit Walliser Elegie (Elegie valaisană) şi datat 1 aprilie 1961, destinat să facă parte dintr-unul din cele mai frumoase volume ale lui Celan, La Rose de personne (Die Niemandsrose).
Întrucât printre redactorii revistei am găsit o persoană interesată de poem şi eficientă, pe Marion Graf, i-am propus publicarea acestei curiozităţi în traducere franceză. La vremea aceea, ea mi-a cerut şi un articol despre Celan şi cantonul Valais, care până la urmă nu a mai fost publicat. Iată-l:

Cum se face că, atunci când vibrează,
inima noastră are atâta nevoie
ca întregul cer îndepărtat
s-o îndemne la echilibru.

Rainer Maria Rilke, Cer valaisan

Pe 21 decembrie 1965, Gisèle Celan- Lestrange îşi face bagajele. A doua zi, va părăsi Parisul pentru câteva zile de vacanţă alături de fiul ei de zece ani, la Montana. Înainte de plecare, îi scrie câteva rânduri soţului ei, Paul Celan, internat în clinica de psihiatrie de la Château de Suresnes. Nefericitul poet nu se simte deloc bine. Cu o lună înainte, într-o criză de delir, a încercat s-o omoare cu un cuţit. „Nu-ţi pierde speranţa, îi scrie ea, poţi încă să-ţi revii, dar trebuie să accepţi ajutorul medical.” Într-o scrisoare din 28 decembrie, după veştile despre starea lui de sănătate şi urările pentru noul an, el adaugă în post-scriptum: „Ţi-aduci aminte de caietele groase, liniate, cu copertă albastră pe care le cumpăram la Montana? Ai putea să mai cumperi câteva?”
Turismul şi caietele liniate cu copertă albastră sunt semnele materiale ale legăturii lui Paul Celan (Cernăuţi 1920 – Paris 1970) cu acel Valais al cărui nume îl va folosi în titlul unui poem rămas inedit în limba germană până în 1997 şi tradus astăzi în limba franceză. În vara lui 1957, îşi petrece vacanţa alături de familie la Verbier. În Valais nu va reveni decât în decembrie 1960, în vacanţa de Crăciun, la Montana, înconjurat de amintirea lui Rilke, care a trăit mulţi ani în acea zonă şi a fost apoi înmormântat în faţa bisericii din Rarogne. Cum familia Celan a fost mulţumită de sejur, a revenit acolo în 1961, în vacanţele de Paşti şi de Crăciun. Poetul îşi mai petrece vacanţa de Crăciun la Montana şi în 1963, însoţit doar de fiul său, apoi va pierde contactul cu cantonul Valais, dar nu şi cu Elveţia.
Paul Celan avea puternice legături cu Geneva, unde a călătorit de mai multe ori, la sfârşitul anilor ’50, pentru a lucra ca traducător la Biroul Internaţional al Muncii. Acolo l-a cunoscut pe Jean Starobinski, căruia i-a cerut de mai multe ori sfatul în legătură cu problemele lui de sănătate, pentru că, în afară de numeroasele sale activităţi din domeniul literaturii şi istoriei ideilor, Starobinski este medic, iar în 1962 a susţinut o teză despre istoria tratării melancoliei. Totuşi, cea mai importantă figură geneveză care figurează printre cunoştinţele lui Celan rămâne Bernard Böchenstein, profesor de limba germană la Universitate şi partenerul său de corespondenţă din 1962 până la moarte. La Neuchâtel, îl vizitează de mai multe ori pe Friedrich Dürrenmatt. În Zürich le dă întâlnire tuturor prietenilor săi din diverse colţuri ale lumii. Şi dacă adăugăm sejururile în Engadine (1959) şi în Tessin (1967), putem avea o imagine destul de completă despre cât de bine cunoştea Celan Elveţia. Există câteva dovezi şi în opera lui: o poveste, Gespräch im Gebirge, scrisă în urma unei întâlniri ratate cu Th. Adorno, la Sils-Maria (1959), şi poeme precum: Zürich, Zum Storchen, scris în mai 1960, cu ocazia primei lui întâlniri cu Nelly Sachs, Oberhalb Neuenburgs, dedicat lui Lotti şi lui Friedrich Dürrenmatt după o scurtă vizită la Neuchâtel în septembrie 1964, şi, bineînţeles, cele două versiuni din Walliser Elegie.

Paul Celan începe să scrie Elegia valaisană pe 1 aprilie 1961 la Montana, unde-şi petrecea vacanţa de Paşti. O termină de scris pe 25 ianuarie 1962, după un nou sejur la Montana, în vacanţa de Crăciun. În cel mai bun caz, putem spune că nu se simte bine, tulburat de întorsătura pe care o ia o campanie de defăimare lansată împotriva lui de Claire Goll, văduva poetului Yvan Goll (1891–1950), sub acuzaţia că Celan ar fi plagiat unele opere ale soţului său. Afacerea durează din 1956, dar în mai 1960 ia o asemenea amploare, încât Celan va fi, începând de-atunci şi până la moarte, devastat de această campanie calomniatoare. Şocul este atât de puternic, încât îl face să-şi piardă echilibrul psihic şi să cadă într-o melancolie din care nu-şi va mai reveni niciodată cu adevărat. În plus, a suferit mult şi din cauza a două drame personale. În vara lui 1960, a reuşit în sfârşit să se întâlnească, la Zürich, cu Nelly Sachs (Nobelul pentru Literatură, 1966), cu care coresponda de mulţi ani. Evreică stabilită la Berlin şi apoi exilată la Stockholm începând din 1940, aceasta face pentru prima dată o călătorie în afara Suediei, încheiată cu un scurt sejur parizian acasă la familia Celan. După întoarcerea la Stockholm, face o criză care-i pune viaţa în pericol. La începutul lunii septembrie, Celan îşi vizitează prietena bolnavă, dar ea nu-l recunoaşte. Un an mai târziu, în noiembrie 1961, pe când poemul său e încă în lucru, află despre sinuciderea Liei Fingerhut, tânăra de care s-a îndrăgostit în 1947, când şi-au petrecut vacanţa de Paşti, împreună cu nişte prieteni, în Carpaţi, în apropiere de Kronstadt (Braşov).

Alegerea unei specii poetice ca elegia – „poem liric care exprimă o lamentaţie dureroasă, sentimente de melancolie”, spune dicţionarul Robert – este cu atât mai puţin surprinzătoare cu cât Celan e marcat, la acel început de primăvară, de amprenta lăsată în regiune de Rilke: micul castel din Muzot, între Montana şi Sierre, unde şi-a regăsit forţa şi inspiraţia pentru a-şi termina Elegiile duineze. Şi, mai ales, mormântul poetului, din Rarogne. Un pelerinaj la acest mormânt nu poate să nu fie impresionant, chiar şi pentru cineva care nu are sensibilitatea unui Paul Celan. Din vechiul burg urcă un drumeag spre un promontoriu stâncos unde se înalţă o fortăreaţă medievală; la începutul sec. al XVI-lea, una dintre clădirile ei a fost transformată în biserică. Trecând prin faţa cavoului rezervat familiei von Roten, stăpânii locului, vizitatorul este condus în mod natural către faţada sudică a bisericii, unde, izolat de restul cimitirului, se găseşte mormântul lui Rilke, orientat către o câmpie a Rinului foarte îngustă în acel loc. După un moment de reculegere şi de mirare în faţa sibilinicului epitaf Rose, oh reiner Widerspruch, Lust,/ Niemandes Schlaf zu sein unter soviel Lidern…, el nu poate decât să se îndrepte spre porticul bisericii şi, odată ce trece pragul, să rămână înmărmurit în faţa extraordinarei Judecăţi de apoi pictate în 1512 de Hans Rinischer, epigon local al lui Albrecht Dürer. Ca să-şi alunge din minte imaginea diavolilor monstruoşi împingând în infern căruţele cu păcătoşi, va trece din nou pe lângă mormântul poetului şi, înseninat de nalbele care-l împodobesc, va coborî dealul cu o uşoară melancolie în suflet, dar împăcat.

Rilke este pentru Celan poetul preferat din tinereţe. Ei au în comun faptul că provin de la periferia germanităţii – unul din Praga (asemeni lui Kafka, un alt mare model literar al lui Celan), celălalt din Cernăuţi, două imense centre de cultură aflate astăzi la hotarele unor vaste spaţii slave. Dincolo de amintirea reînviată a unei mari fraternităţi poetice, stimulat de Rarogne, aşa cum o arată finalurile celor două versiuni ale Elegiei valaisiene, Celan începe să viseze, lamentându-se, la tinereţea lui (vacanţa de Paşti şi cea de vară din 1947, petrecute în România) şi la îndepărtatele lui afinităţi (Ossip Mandelstam, fratele lui întru poezie, şi întinsa Rusie). Nu există nici o contradicţie între aceşti poli de reflecţie, din contră, sunt uniţi de Marea Neagră cea cu luciri de taiga. Născut în Bucovina, pe vremea aceea teritoriu românesc, este obligat, în urma războiului şi a sălbăticiei naziste, să plece la Bucureşti: deţine cetăţenie română, deşi nu simte că România e ţara lui. Timp de doi ani, din 1945 până în 1947, lucrează la o editură înfiinţată de ocupantul sovietic, Cartea Rusă, destinată să fie mijloc de propagandă, dar şi să difuzeze mari autori (între altele, îl traduce în română pe Lermontov). Frecventează activul cerc suprarealist din Bucureşti, dar îşi concentrează atenţia mai ales pentru a găsi posibilitatea de a fugi în Occident, pentru că, deşi simpatizant al comunismului, în Bucovina a înţeles foarte bine realitatea sovietică şi antisemitismul său.

Pe fondul unei evocări a nefericirii condiţiei de evreu care marchează întreaga sa operă, Elegia valaisană trimite mai degrabă spre Est şi spre România. Din Carpaţi până în Dobrogea şi la Marea Neagră, amintirile se precipită, în număr mare, în memoria poetului. Alături de un omagiu adus în treacăt revoluţionarului Cristian Rakovski (1873–1941), care, în vara anului 1913, l-a găzduit pe prietenul său Trotski în locuinţa sa din Mangalia, oraşul unde Celan a poposit în 1947.

Dar Valais? Spre deosebire de poemele lui Rilke, aici este o prezenţă discretă. Care iluminează.

Gérard Delaloye
Traducere de Marieva Ionescu

Surse:
Paul Celan, Die Gedichte aus dem Nachlass, Herausgegeben von Bertrand Badiou, Jean-Claude Rambach und Barbara Wiedemann, Suhrkamp Verlag, Frankfurt am Main, 1997.
Paul Celan, Gisèle Celan-Lestrange, Correspondance (1951–1970), 2 vol., Editée et commentée par Bertrand Badiou avec le concours d’Eric Celan, Editions du Seuil, Paris, 2001.
Nelly Sachs – Paul Celan, Correspondance, traduit de l’allemand par Mireille Gansel, Editions Belin, Paris, 1999.
Petre Solomon, Paul Celan. Dimensiunea românească, Editura Art, Bucureşti, 2008.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara