Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Elegie pentru valori de Daniel Cristea-Enache

Horia-Roman Patapievici,
Partea nevăzută decide totul,
Editura Humanitas, Bucureşti, 2015, 296 pag.

O parte din eseurile cuprinse în Partea nevăzută decide totul, volumul lui Horia- Roman Patapievici, le citisem în „Idei în Dialog”; pe celelalte, de mai mare întindere şi publicate iniţial în revista de limbă olandeză „Nexus”, le-am parcurs pentru prima oară în această carte, care mai cuprinde şi un Cuvînt înainte la volumul Festivalului Internaţional de Poezie „Oskar Pastior”, Sibiu, 2007. Substanţa moral-intelectuală a contribuţiilor fiind aceeaşi, textele mai lungi o expun şi o impun mai bine, fiindcă Patapievici se poate, în ele, desfăşura.

Eseistul este printre puţinii, la noi, capabili de a oferi unui eseu ori unui studiu soliditatea şi ramificarea unei cărţi de sine stătătoare. Pentru destui „specialişti”, contribuţiile în domeniile socio-umane echivalează cu o dizgraţioasă alergătură după publicaţii, subiecte, tematici şi problematici ISI, aducătoare de puncte şi îngustînd orizontul reflecţiei personale pe marginea unor teme aşa zicînd româneşti. La iritarea mai veche a scriitorului român faţă de literatura „minoră” în care se cuprinde putem adăuga, ca pe o curiozitate a vremurilor noi, sila cercetătorului faţă de propria cultură.

Patapievici merge în direcţia cealaltă, a includerii, punînd mereu în relaţie nu numai spaţiul românesc cu cel occidental, ci şi, în interiorul fiecăruia, diferitele vîrste istorice şi culturale din a căror succesiune a rezultat prezentul. Invers decît la prezenteişti, cu termenul lui Manolescu, sau la omul recent, cum însuşi i-a spus, Patapievici vede în momentul actual nu un început (absolut), ci un stadiu de cultură şi civilizaţie, rezultat din lungi acumulări şi spectaculoase evoluţii. Stadiul este, fireşte, marcat specific de fiecare cultură şi influenţat de condiţiile social-istorice prin care ţările europene au trecut, Vestul postdemocratic şi Estul posttotalitar prezentînd diferenţe semnificative. Şi totuşi, există pentru Patapievici un sens al istoriei culturii strîns împletit cu sensul istoriei (indiferent de spaţiul în care aceasta s-a derulat) şi care îi dă eseistului sentimentul că tot ce a fost mai adînc, mai bogat, mai nobil şi mai durabil s-a făcut, în cultură, înainte de prezentul constatării.

Dacă prezenteiştii, cu simptomatologia inculturii, au convingerea că poezia, proza, critica ar începe cu ei, pentru acest autor conservator marile realizări ale spiritului uman sînt de căutat şi de găsit în urmă. Ca şi în proiecţiile eminesciene, contemporanii au parte de un trecut pe care nu îl merită şi vor avea un viitor făcut, de ei, pe măsura lor mică. După căderea comunismului şi odată cu procesul globalizării în care şi ţările din fostul lagăr socialist au intrat, cultura ce domină spaţiul public tinde să fie aceeaşi în Vest şi în Est. Diferenţa specifică, un fel de negativ în negativ, o marchează politica dîmboviţeană, radiografiată perfect în Spiritul şi Legea, laolaltă cu spaţiul public în care ea s-a făcut şi se va mai face. Abia în contextul abuzurilor, derapajelor şi ilegalităţilor din spaţiul decizional autohton (momentul iulie 2012), reacţia fermă a Uniunii Europene şi a Statelor Unite arată că, în pofida globalizării nivelatoare în rău şi în bine, există încă un deficit şi chiar un ilicit democratic în Est, ceea ce-i pune într-o frumoasă lumină exact pe birocraţii de la Bruxelles. Patapievici este nu doar un gînditor pe arii culturale largi, ci şi un autor cu o remarcabilă priză a concretului istoric şi social. Cînd ţara arde (ca în vara lui 2012), nu e nici cadrul, nici momentul pentru a deplora repudierea umanismului sau uitarea creştinismului în Occidentul prins în trend-ul globalizării. Prin urmare, fiecare eseu din carte este de citit şi de înţeles nu numai prin raportare la convingerile de profunzime ale autorului, ci şi prin focalizarea tematic-problematică pe care el o face, sub ochii cititorului, cu o impresionantă bună-credinţă.

Excepţionale sînt cele mai lungi, Cît timp nu se întunecă Apusul şi deja menţionatul Spiritul şi Legea, ambele publicate în „Nexus” şi explorînd, fiecare, un subiect cît un întreg cîmp de cercetare: primul, „încrederea în valori a unei civilizaţii”, al doilea, „autonomia morală” a cetăţeanului român vrednic de această titulatură.

Să vedem tabloul general, făcut din perspectiva şi cu tuşele conservatoare ale lui Patapievici. De precizat că, pentru autor, conservatorismul şi tradiţionalismul merg separat, nu împreună, căci „tradiţia nu are nimic de-a face cu tradiţionalismul. Tradiţionalismul este o doctrină despre cum anume o tradiţie vie, pentru a fi conservată, trebuie să fie concepută ca un bloc rigid de teorii şi doctrine fixe, menţinute neschimbate prin măsuri ferme (de regulă coercitive). Conservarea, pentru tradiţionalist, este conservare ne varietur. Pentru mine, conservarea este lucrarea combinată a respectului faţă de ceea ce este moştenit şi a gîndirii critice, a criticii raţionale. Tradiţie şi raţionalism merg mînă în mînă.” (pp. 213-214).

Din acest unghi, autorul apare ca un conservator la care respectul pentru moştenirea culturală include exigenţa critică, ba chiar o presupune. În moştenirea culturală şi în canonul ei au rămas, prin selectare, valori inconturnabile, confruntate în timpul vieţii creatorilor şi în posteritatea lor cu succesive generaţii receptoare. Problema acută a conservatorului nu este că aceste valori nu ar exista, nu ar fi apărut, nu s-ar fi selectat, nu şi-ar fi exercitat influenţa şi rolul formativ. Problema este că, în peisajul contemporan, numai un public restrîns le mai cultivă, cultura înaltă devenind rezervaţia unei elite, în loc de a fi un model şi un cadru educaţional pentru noile generaţii.

Pe acest punct, esenţial, al decuplării publicului „larg” de astăzi de modelele majore ale culturii înalte insistă eseistul, făcînd un inventar cvasicomplet al aculturalizării. Unul dintre autorii preferaţi şi citaţi frecvent este Malraux, care în mai 1976, într-un discurs către Adunarea Naţională a Franţei, spusese aceste cuvinte frisonante: „Cea mai puternică civilizaţie pe care a cunoscut-o omul, civilizaţia noastră, poate distruge pămîntul; ea nu poate forma un adolescent.”. Spre finalul eseului, într-o notă de subsol, Patapievici se va referi la Directiva Bologna, tocmai fiindcă noile – ca şi vechile – modele vin puternic din cîmpul educaţiei, pentru a-i da un anumit sens şi o perspectivă, o „direcţie”. Care este, pentru Patapievici, direcţia directivei Bologna? „Aplicată servil şi fără nici o discuţie critică, aceasta transformă pe nesimţite vechea universitate, care fusese centrată pe valorile umanismului, într-o piaţă a studenţilor şi profesorilor ce schimbă între ei credite – semne şi însemne ale fostelor materii de studiu. Cultura umanistă nu se mai află nici în graţiile, nici între referinţele noii generaţii de birocraţi de la Bruxelles.” (pp. 161-162).

Astfel, tipul uman produs de civilizaţia aflată în acest stadiu este „în divorţ ori chiar în răspăr” cu valorile care au făcut-o posibilă, cu sistemul şi istoria lor. Cu cît valoarea de exemplu a marilor artişti şi gînditori e mai ridicată, cu atît constatarea că ei nu se mai includ în educaţia şi în formarea tinerilor de azi (Patapievici, acuzat abundent de „elitism”, este îngrijorat de perspectiva tînărului în general, nu de cea a tînărului „de familie bună”) este mai amară. Procesul este în curs şi el are, după autor, patru cauze, disecate meticulos, cu referinţe bogate şi note de subsol. Nihilismul valoric, relativismul militant, repudierea moştenirii creştine (analizată în alte două eseuri din carte) şi „evacuarea” culturii umaniste din învăţămînt duc la ceea ce se vede.

Pe acest „trend al repudierii”, una dintre variantele de viitor schiţate de Patapievici este asociată cu pierderea celor două forme de transcendenţă care au… format Europa: transcendenţa de tip religios şi cea de tip filozofic. Pierderea, simultană, a Divinităţii şi a valorilor autonome va lăsa Europa fără centrul care încă o structurează ca o civilizaţie. Malraux pleda pentru „reintegrarea zeilor”; Patapievici face atît o pledoarie, cît şi o elegie pentru valori, după ce a scanat cîmpul în care omul de azi se formează. A doua lui schiţă de viitor e mai optimistă şi ţine tot de istoria lăsată în urmă, care o poate influenţa încă în bine pe cea din faţă. În ce fel? Dacă există o minte europeană şi o istorie multipludeschisă prin ea, cuprinderea celei dintîi în cea de-a doua a dat deja, după atîtea secole, un „firesc” european, înnăscut. Acest firesc – după Patapievici –, odată redescoperit, va putea fi opus repudierii valorilor europene, înseşi devalorizării lor. Eu văd lucrurile, aici, sensibil diferit. Cred că tocmai europenii de primă generaţie au convingerile tari-europene pe care cei „vechi” şi blazaţi nu le mai asumă, considerîndu-le de la sine înţelese şi din vechime date. Dacă vorbim despre valori, atunci a fi european nu e un dat, ci o opţiune identitară clară, aşa cum a fi cetăţean american presupune internalizarea unui set de reguli şi principii a căror respectare nu este opţională.

Fie că va veni din interiorul firescului european înnăscut, cum crede Patapievici în finalul acestui memorabil eseu, fie că se va datora adopţiei reciproce între Europa şi cetăţeni europeni de întîia generaţie, restart-area lumii noastre se va face tot prin valori clasice şi în spiritul lor.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara