La un an după publicarea primului volum din Sau-Sau, Ana-Stanca Tăbăraşi, fidelă proiectului de a-l reda integral pe Kierkegaard în limba română, dar nu oricum, ci tălmăcindu-l direct din daneză, ne pune la îndemînă cel de-al doilea volum al capodoperei autorului din Copenhaga. Dacă primul volum avea subtitlul Un fragment de viaţă editat de Victor Eremita, cel de-al doilea volum cuprinde acelaşi subtitlu la care este adăugată precizarea Partea a doua cuprinzînd hîrtiile lui B. Scrisori către A. Stufoşenia acestor formulări nu trebuie să ne contrarieze, amănunţimea protocolului lămuritor ţinînd mai mult de epocă decît de gîndirea danezului. Dar, la fel ca în prima carte, suntem întîmpinaţi de un autor talentat, tobă de carte şi mustind de remuşcări adînci, care foloseşte filozofia drept pretext pentru a-şi destăinui frămîntările.

Căci aceasta e prima şi cea mai stăruitoare impresie cu care rămîi citindu-l pe Kierkegaard: că, dincolo de cele trei stadii ale vieţii spirituale pe care ne-am obişnuit să le îngînăm ca un leit-motiv atunci cînd îi pomenim numele - estetic, etic şi religios -, teoria nu e decît paravanul de care are nevoie pentru a-şi exprima o sensibilitate surescitată pînă la paroxism. Scrisul îi este cu predilecţie autoreferenţial, filozoful fiind condamnat, sub înrîurirea dramei prin care a trecut, să scrie mereu despre sine. Parcă tot universul se adună în marginile chinului personal, lumea exterioară neavînd sens decît dacă îi stîrneşte amintirea durerii proprii. Aşa se face că toată curiozitatea de care este capabil seamănă cu interesul cu care bolnavii îşi analizează propriul beteşug. De aceea, neputînd să vadă realitatea decît prin fanta suferinţelor intime, Kierkegaard pare un intelectual a cărui viaţă s-a încheiat odată cu despărţirea de Regine Olsen, restul existenţei nefiind decît o lungă şi virtuoasă ruminaţie pe seama trecutei rupturi. Un tînăr care îşi sacrifică iubirea de dragul credinţei şi care nu poate să îndure regretul decît convertindu-l într-un şuvoi discursiv cu virtuţi speculative, acesta e profilul lui Kierkegaard. Un gînditor căruia vocaţia cerului i-a furat iubita fără a-i putea lua şi amintirea ei.

Cel care a intuit cel dintîi primejdia autoreferenţialităţii, adică pericolul solipsist ca, indiferent de tema asupra căreia te apleci, să ajungi invariabil să-ţi plîngi de milă, cel care a mirosit primejdia a fost chiar Kierkegaard. Toate pseudonimele de care face uz şi toţi interlocutorii imaginari cu care polemizează sunt subterfugii scenice menite a-i acoperi mecanismul gîndirii: suferinţa provocată de pierdere şi încercarea de a o înnobila aşeazînd-o în lumina unei perspective creştine. Iar în volumul al doilea din Sau-Sau impresia supărătoare că asistăm la o litanie cîntată obsesiv de acelaşi glas este risipită prin apariţia celor două personaje fictive, A şi B, protagoniştii disputei, care îşi trimit unul altuia epistole pe tema iubirii şi a căsătoriei.

Dincolo de camuflarea autorului în spatele celor două figuri epistolare, cărora de altfel nu ezită să le atribuie din plin propriile calităţi, ceea ce izbeşte este uşurinţa cu care Kierkegaard vorbeşte despre o temă de care nu a avut niciodată parte: căsătoria. Şi, în general, este uimitoare în acest volum virtuozitatea cu care danezul atinge teme de care viaţa l-a ţinut mereu departe - seducţia, căsătoria, copiii, datoria iubirii pentru soţie în hotarele unui cămin, împlinirea soţului în căsnicie, şi perpeturea iubirii faţă de soţie în calitate de primă şi unică iubită. Toate aceste teme sunt tratate prodigios, cu o dezinvoltură de cunoscător experimentat, şi este greu să accepţi că de fapt Kierkegaard, printr-o iscusită paradă de geniu, simulează o experienţă pe care nu o are. "Căsătoria maturizează sufletul, dîndu-i deopotrivă sentimentul importanţei, dar şi greutatea unei responsabilităţi ce nu poate fi înlăturată prin argumente sofistice, din cauză că iubeşti. Căsătoria înnobilează omul prin roşeaţa sfielnică a femeii, care educă deopotrivă bărbatul, pentru că femeia e conştiinţa bărbatului. Căsătoria melodizează emoţia excentrică a bărbatului, dîndu-i tăcutei vieţi a femeii putere şi însemnătate, dar numai în măsura în care caută toate acestea în bărbat, astfel încît tăria ei să nu devină nepotrivită pentru o femeie. Mîndra înflăcărare a bărbatului e domolită cînd se întoarce mereu la ea, iar slăbiciunea femeii dobîndeşte tărie prin faptul că se sprijină pe el." (p. 76)

Frazele par desprinse dintr-un pomelnic cu îndemnuri aflat pe masa funcţionarului de stare civilă. Ele sunt ireproşabile în intenţia moralizatoare şi calpe sub unghiul adevărurilor surprinse. Dar detaliul acesta, departe de a-l micşora pe danez, pune în lumină o trăsătură esenţială a intimităţii oricărui gînditor speculativ: că, pentru a analiza o temă, ai nevoie de o fantezie care poate să nu aibă nici o legătură cu tema, dar care neapărat trebuie să aducă un unghi neaşteptat de interpretare. Iar unghiul lui Kierkegaard este cel creştin. Altminteri spus: sursa originalităţii unui gînditor şi deopotrivă familitaritatea lui cu o problemă depinde de cîtă imaginaţie poate trece din minte în cuvinte şi abia în al doilea rînd de cercetarea temei şi de tradiţia avută la îndemînă. Acesta e şi cazul danezului: un suferind, înzestrat cu o fantezie înmiit dospitoare, care scrie sclipitor, dar exclusiv sub unghi teoretic, despre o temă în privinţa căreia viaţa nu-i dăduse nici o şansă: căsătoria. De aceea, judecată sub unghi psihologic, juridic sau medical - domenii aflate în afara elementului predilect al lui Kierkegaard - toată horbota conceptuală desfăşurată în jurul căsniciei seamănă cu aripele unei gingaşe libelule: impresionante prin culoare, dar fragile prin stofa din care sunt croite.

Din acest motiv, Kierkegaard trebuie citit estetic şi nu sapienţial. Îi urmăreşti frumuseţea analogiilor şi spontaneitatea improvizaţiilor, dar nu semnele unei înţelepciuni mature căpătate în anii de pretins ordaliţiu matrimonial. Căci, sub unghiul menajului în doi, autorul nu are idei, dar are facondă. Scrie dezlănţuit dintr-un elan ce aduce cu disperarea, proza lui avînd aparenţa unui diluviu copleşitor. Mai precis, Kierkegaard gîndeşte într-o matriţă şi scrie într-un torent, adică foloseşte o matriţă schematică pe care o unple cu un torent de improvizaţii şi asociaţii libere. Matriţa este tripla distincţie dintre partea estetică, etică şi religioasă din viaţa unui om, triadă pe care o foloseşte nu doar drept grilă de interpretare a iubirii, dar şi drept criteriu de împlinire a vieţii omeneşti. Privit cu ochiul contemporan al cititorului obişnuit cu fraze succinte şi indubitabil clare, Kierkegaard scrie lung, pletoric şi fatal ambiguu, într-un ritm alert ce te duce cu gîndul la un ritual săvîrşit în vederea eliberării. De aceea, cititorul cult se lasă în seama litaniei spre a-i gusta zumzetul, aşa cum ar asculta o melodie din dorinţa de a căpăta o stare de spirit. Dar după cum nici o melodie nu spune ceva anume, nici de la Kierkegaard nu trebuie să aşteptăm revelaţii în materie de căsătorie. Numai că, în cazul lui, frumuseţea asociaţiilor libere trece înaintea temei atinse. Scrisul lui stufos şi îmbrobodit, cu suceală sintactică şi cu răsturnări retorice, este chiar matca din care ia naştere melodia. În lipsa sucelilor, melodia ar fi ternă şi joasă. Apoi, dacă dai la o parte excesul lexical, înlăturînd beteala rotocoalelor verbale, ce-ţi rămîne sunt cele trei muchii osoase ale scheletului gîndirii sale: estetic, etic, religios. Fraza lui Kierkegaard înaintează prin unde succesive mişcîndu-se în jurul unei anumite probleme, ca şi cum ea ar da naştere unor trombe lexicale care se învîrt în jurul centrului, pînă cînd autorul găseşte un nou centru şi o nouă problemă. Şi aşa se face că Kierkegaard trece de la iubirea din speranţă la iubirea din datorie, de la posesie la cucerire, de la logodnă la căsătorie, sau de la prima iubire la unica iubire.

Prin digresiunile la care recurge mereu, Kierkegaard are ceva din înclinaţia spre divagaţie a lui Nietzsche, atîta doar că acum avem de-a face cu un Nietzsche melancolic, lipsit de voinţă iconoclastă şi scutit de capricii profetice. Un Nietzsche spăşit pentru care Iisus e singura soluţie. Dar am greşi dacă l-am privi pe Kierkegaard ca pe un autor accesibil şi la îndemînă oricui. Negreşit, impresia de accesibilitate există, şi ea vine din fluenţa de balerin a scrisului lui Kierkegaard, dar aceeaşi impresie este risipită de foarte desele referiri teologice sau culturale care dau textului o concentrare de material iniţiatic. Trimiterile calofile pe care le presară de-a lungul paginilor nu pot fi înţelese fără un comentariu menit a le lămuri substratul şi contextul, de aceea un spirit neprevenit fie le-ar ocoli socotindu-le neînsemnate, fie le-ar interpreta ad libitum, după cum i-ar trece prin cap, fără nici o legătură cu climatul cultural în care Kierkegaard şi-a scris cartea. Iată motivul pentru care secţiunea de "Note", întocmită cu acribie şi competenţă de Ana-Stanca Tăbăraşi, este un instrument salutar pentru înţelegerea subînţelesurilor pe care autorul le are în minte într-o problema sau alta. În plus, tocmai această secţiune ne dă o imagine despre deschiderea minţii sale şi despre fundalul său cultural.

În concluzie un volum de rafinată curgere estetică, a cărei principală calitate stă în talentul de rapsod conceptual al lui Sřren Kierkegaard. Un spirit elegiac folosind dialectica drept scut împotriva disperării.