Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
EL de Dina Georgescu


David Mc Neil a scris o carte subţire, complexă, deşi pare clară, parcă spontană - cu toate că noi ştim cât meşteşug trebuie să ai ca să dobândeşti firescul - plină de candoare şi de farmec. Eliptică. Lacunele sunt lăsate cu skepsis. Din discreţie. Căci David Mc Neil (care se numeşte astfel după numele tatălui său vitreg) nu este altcineva decât fiul lui Marc Chagall.

Ţi se pare normal şi foarte plăcut, atunci când eşti copil să desenezi la patru mâini cu Juan Mirň, iar ca uriaşul care-ţi răsuceşte nişte sârmuliţe să fie chiar Calder. Să ai un părinte, care-ţi explică, într-o franceză cu accent rusesc - Marc Zaharovici Chagall s-a născut la periferia Witebscului - teoriile lui Einstein, amicul său, care luase Premiul Nobel la 26 de ani şi cânta la vioară groaznic. David consideră însă, că e mai bine să scârţâi oribil la scripcă decât să nu scârţâi deloc, fiindcă miorlăind din instrument poţi ajunge - ca multe personaje ale pictorului - pe acoperiş.

Dar, uneori, a fi odrasla unui artist de faimă mondială este o povară tragică - să te temi că nu vei ajunge niciodată la altitudinea artei tatălui tău, că eşti doar un biet veleitar, de fapt un ,nima". O dovadă: Klaus Mann s-a sinucis, poate, pentru că a avut convingerea că nu va reuşi nicicând să creeze un Hans Castorp sau un Gustav Aschenbach. David Mc Neil, însă, nu are, cel puţin aşa apare, astfel de complexe: este romancier, compozitor, textier, interpret.

Scriitorul regăseşte imediat privirea ingenuă a puerului. Micul David (născut la New York, unde i se refugiase familia în timpul celui de-al doilea război mondial) are impresia, care se dovedeşte ulterior greşită că, de fapt, copilăria se petrece numai vara, pe nisipul încins, lângă marea nesfârşită, la Vence, în Provence, în lumina radioasă a pictorilor. Cu şoferul Auguste, care confecţiona şi ramele tablourilor lui Chagall şi servea drept paratrăsnet împotriva paparazzi-lor. Şi castanele coapte ce trebuiau îndată duse frumoasei fete a poştaşului. Cu Mariano, grădinarul, care era cel mai bun altoist din regiune, făcea periculoase cuţite din bambus şi avea foarte multe tatuaje.

E foarte interesant să faci pe micul spion al lui Picasso, să vezi cu ce pământ anume lucrează el ceramica lui, la fel ca micuţa Ramona, care-l spiona pe Chagall. Catalanul şi pictorul rus erau amici-inamici. întrebat într-o zi de o ziaristă dacă-i place Picasso, el a răspuns: ,dacă eu îi plac lui Picasso şi Picasso îmi place mie".

Acum am să-i şoptesc cititorului la ureche o curată blasfemie: ,mie îmi displace Picasso; vestita ,Guernica" nu mă prea impresionează, taurii lui îmi sunt indiferenţi, chipurile sale văzute din profil, cu ochiul privit din faţă, ca la vechii egipteni, nu îmi spun mare lucru. Asta e - ce să-mi fac?"

Nu acelaşi lucru îl pot afirma despre Dali; ceasurile lui moi mi se par superbe; Salvador, deşi a jucat toată viaţa nişte farse groteşti, era ţicnit de-a binelea.

Ştiaţi că micul David picta cu sârg fondurile multor tablouri ale tatălui său, pentru că pe pictor îl plictisea să le coloreze? De pildă, vestitul plafon al Operei Garnier, alcătuit din panouri demontabile şi pe care scriitorul îl compară, cu un haz ingenuu, cu un uriaş caşcaval de Meaux, sau cu o pizza tăiată în felii. Totuşi, atunci când îi cerea părintelui său culori pentru propriile sale picturi, acesta îi dădea tuburi vechi, tari ca piatra sau storcoşite. Dar fiul reuşea să taie tuburile, scotea vopseaua, o amesteca cu ulei şi cu ouă furate din bucătărie şi confecţiona o pastă omogenă tocmai bună de colorat.

Însă un singur pictor în familie era de ajuns; fiul lui Chagall urma să devină arhitect; deşi a fost probabil singurul băieţel din lume, căruia îi venea să vomite, atunci când făcea căsuţe din lemn, bune de cocoţat în copaci. Oricum, aşa se hotărâse. Aici trece, uşor ca o umbră, fără a insista, ca pe vârful degetelor, un anume resentiment. Altcineva ar fi reacţionat poate mai violent.

Mama adevărată a lui David înota ca un peşte, a trecut la doctrina teozofului Krishnamurti, a devenit atât de vegetariană încât bucătăreasa a ţinut să plece; apoi a fugit, luându-şi copiii (care copii?) cu un fotograf belgian, căruia îi plăcea Wagner.

Acum intervine ,Ea". Sora lui David, Ida, o găseşte în Anglia, cosând pene la pălăriile de damă, deşi era fiica celor trei mai mari fabrici de zahăr din Stavropol; şi mai era şi frumoasă, cu ochii negri, caucazieni. Pentru că a fost belă şi fiica unor bogătani, Chagall se căsătorise cu ea, vai! vai! Marc Zaharovici, deşi era foarte înstărit, avea ,o problemă" (noi am zice ,complex") cu zahărul: la orice restaurant se ducea dădea bacşiş chelnerului, onora şi orchestra, dar şterpelea toate bucăţelele din zaharniţă.

Aşadar, pictura era o meserie ,putredă". Micului David i se povesteşte despre viaţa mizeră a pictorilor, fără a i se pomeni despre Dali, Picasso, Matisse, Buffet, care erau (aproape) nişte nababi. I se vorbeşte mai ales despre sărăcia lucie a minunatului pictor rus, Soutine (cu chipurile sale chinuite, de neuitat), adăpostit într-o mansardă a lui Chagall. De ei este legată o întâmplare semnificativă pentru amândoi. Soutine cumpărase o carcasă de vită, cu puţină carne pe ea, pentru vestitul său tablou ,Bou jupuit". Până să-l termine, carnea s-a înverzit, putrezită. Cum nu-şi permitea să cumpere alt ,model", şi-a luat o căldare de sânge. A împroşcat oasele ca să pară roşii, dar lichidul a îmbibat podeaua şi a străbătut până la atelierul lui Chagall. Marc Zaharovici, care, şi pe gerul cel mai cumplit lucra gol puşcă (avea doar un singur costum) - deşi, har Domnului, era, după cum am spus, un om bogat -, a ţâşnit nud în stradă strigând cât îl ţinea gura: ,Săriţi, îl omoară pe Soutine!"

,Ea" începe să se manifeste din ce în ce: era de o răutate ieşită din comun; probabil pentru că avea ochii negri, caucazieni. A mers atât de departe cu malignitatea, încât, sub pretextul că este părăginită, a zidit ferestrele şi uşile anexei în care locuia Ida; în timp ce Ida, care, după cum ştim, o peţise, îşi muşca mâinile.

Sosi ziua inaugurării plafonului Operei Garnier; avea să participe însuşi generalul De Gaulle. Atunci Ea a hotărât să facă un imens sacrificiu şi să-şi înţolească de gală familia. în lojă stăteau: Chagall, într-un costum nou-nouţ (oribil), generalul în uniformă festivă, numai roşu şi fireturi de aur, doamna De Gaulle, David, în cămaşă cu gulerul rotund şi ,Ea", într-o rochie neagră-corb, care, prin discreţia sa, era foarte vizibilă. Dar, după festivitate, a restiuit Casei Dior rochia fastuoasă, pe care doar ,o împrumutase" pentru ocazie; deoarece, în afara răutăţii sale neobişnuite, mai era şi foarte calică.

Se construiesc nişte blocuri cubice care ameninţau intimitatea oamenilor. în consecinţă, familia dezbinată se mută la Saint-Paul, timp în care ,Ea" se decide să-i îndepărteze pe copii de părintele lor: îl exilează pe David la internat, astfel încât acesta îşi poate vedea tatăl doar de Crăciun şi de Paşte. Pensionul-internat, destul de scump, se dovedeşte a fi un univers concentraţionar, aproape nazist. Copilul nu-l mai poate îndura şi cere ajutorul mamei sale şi fotografului ei belgian, într-o altă ţară; apoi pleacă acolo.

Trecut-au anii ca nouri lungi pe şesuri. Fiul - devenit bărbat - se întoarce în S.U.A., unde se născuse; îi place Mozart ca şi lui Chagall, Wagner ca fotografului belgian, dar şi, pe drept cuvânt, Big-Band-ul lui Duke Ellington şi trompeta lui Miles Davis. (Asta îmi aminteşte de Radu Cosaşu, căruia îi plac Bach şi Liszt, dar şi valsurile lui Johann Strauss, Tolstoi şi Hemingway, dar şi filmul de cinematecă intitulat Casablanca, precum şi un fel de napolitană numită ,Eugenia", pe care o socoteşte ,madeleine a sa din adolescenţă").

David Mc Neil îşi vede foarte rar tatăl, care se cam înstrăinase de el: ,artiştilor nu le plac bărbaţii" îl scuză fiul, dar pe un ton în care răsună, pianissimo, amărăciunea.

Întreg textul este candid, cu un zâmbet abia schiţat şi o umbră transparentă de nostalgie. întreaga scriere ascultă, parcă, de vorba bunicii lui Sartre din superba sa carte Les mots (,Cuvintele") ,glissez, mortels, n-appuyzez pas" (lunecaţi uşor, muritori, nu apăsaţi).

Finalul mi se pare încântător, ca, de altfel, întreg textul: ,lăsându-mi în memorie blândul său surâs de faun, care, precum cel al pisicii din Alice în }ara Minunilor, rămâne mereu vizibil, pe când restul piere".



David Mc Neil, Paşi împletiţi cu mersul unui înger, traducere de Ioana Ciobanu, Editura Hasefer

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara