Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Meridiane:
Efort terapeutic de Codrin Liviu Cuţitaru

Un roman din 1995, semnat de David Lodge, Therapy (Terapia, în traducerea lui Radu Paraschivescu) a fost reluat constant de Poliromul ieşean în ultimii ani, din motive lesne de înţeles. Este vorba despre un text oarecum singular în opera lodgiană de pînă acum, atît din punct de vedere tematic şi arhitectural, cît şi stilistic. Probabil că o caracterizare din avion a romanului ar fi aceea de "epic al crizei", o criză personală, desigur, a scriitorului intrat în etapa senectuţii aride, însă şi una mai generală a scriitorului metamorfozat, reprofilat, cînd nu marginalizat pur şi simplu, în interiorul universului postindustrial. Nu trebuie să se înţeleagă de aici că umorul şi destinderea narativă (acea relaxare şi aparentă uşurinţă a scrisului) - care l-au transformat pe Lodge în prozator internaţional - lipsesc din Terapia. Dimpotrivă, aş spune că pe ele se întemeiază din nou, cu bună ştiinţă, reţeta infailibilă de succes a scriiturii. Gravitatea nu se află în ton, ci în intrigă, în derularea neprevăzută a evenimenţialului - surprinzător pentru cititor şi, în egală măsură, pentru protagonist. Criticul cultural va identifica aici, fără îndoială, drama (morală, psihologică) a societăţii consumiste în ansamblul ei. Se poate vorbi şi despre aşa ceva, dar sentimentul meu e că romanul explorează - în notă solemnă - mai curînd tribulaţiile unui anumit model tipologic, pe fundalul schimbător al postindustrialităţii.

Acest "model" cuprinde, în sens foarte larg, profilul scriitorului autentic (scriitorul in aeternum să spunem, acea entitate transpersonală, sensibilă necondiţionat la tragediile colective, pe care şi le asumă, printr-un fel de transfer şamanic, ca traume individuale) devenit - din slăbiciune proprie, dar şi de nevoie - o fantoşă a societăţii de consum. Corupt de recompensa financiară şi notorietatea imediată, el acceptă depersonalizarea, folosindu-şi talentul şi inteligenţa artistică, alienant şi mediocru, pentru divertismentul maselor super-tehnologizate, mase lipsite de apetenţă pentru marea literatură, avide totuşi, prin contrabalansare, de sitcom-uri, soap operas şi show-uri fără adîncime spirituală. Eroul în cauză este conturat în roman de Laurence Passmore (zis Tubby, datorită începutului de obezitate care îi marchează apropierea vîrstei a treia), creator al unui serial de televiziune (sitcom) popular în Marea Britanie şi SUA - People Next Door. Scenariul - desfăşurat deja pe mai multe sezoane - i-a adus, relativ repede, faimă şi o situaţie materială de invidiat. În plus, Tubby are o familie reuşită. Soţia, Sally, încă atrăgătoare, are cariera sa, iar copiii, maturizaţi, studiază la instituţii universitare performante. Nimic nu pare să anticipeze declanşarea unei crize existenţiale. Cu toate acestea, inexplicabil, protagonistul intră într-un neaşteptat declin creator, dublat de spleen englezesc şi numeroase complicaţii metafizice, mărturisite doar jurnalului personal.

Iniţial, Tubby suferă de o misterioasă durere în genunchiul drept, imposibil de diagnosticat de către medicii consultaţi, durere clasificată de însuşi pacient drept sindromul "IDK" - "Internal Derrangement of the Knee" ("Disfuncţie Internă a Genunchiului") -, echivalent sarcastic, în engleză, al ignoranţei ştiinţifice, sugerate de expresia "I Don't Know" ("Nu Ştiu"). Codul ("IDK") va fi repetat obsesional în naraţiune, prin această metaforă a "neştiinţei" generalizate sugerîndu-se epicentrul unei lumi care începe să-şi piardă punctele de reper. De fapt, aici trebuie localizată esenţa crizei lui Passmore. El simte că şi-a pierdut identitatea (autenticitatea primară) într-un lung şir de exuvii morale şi psihice, pe care i le-a indus sistemul consumist - un sistem al "artei pentru bani" şi nicidecum al "artei pentru artă". Recuperarea identităţii originare presupune, pe lîngă întoarcerea în timp, dislocarea psihologică din actualul eu alienant, lucru în bună măsură dureros şi convulsiv. Divorţul (şi el neaşteptat) propus de Sally, precum şi gelozia spontană, determinată eroului de eveniment, agravează situaţia, dar, totodată, accelerează incursiunea lui Tubby spre centralitatea sinelui său genuin. Derutat într-o primă fază, scriitorul are o aventură lipsită de fior erotic cu frigida Amy, singura confidentă, în interiorul unui spaţiu uman mereu mai înstrăinat/înstrăinant, şi scrie furibund - la îndemnul psihiatrei sale - variante ale scenariului pe care-l trăieşte, din unghiul celorlalte personaje participante la criză (umorul lodgian atinge cotele lui tradiţionale în "mărturiile" acestor naratori inventaţi). Ulterior, el începe să-şi controleze trăirile, devenind tot mai conştient de raţiunile nebănuite ale dramei declanşate pe nepusă masă. Preocuparea pentru existenţialismul morbid al danezului Soren Kierkegaard (şi mai ales obsesia pentru Cutremurul şi spaima) îl ajută, de asemenea, să aibă acces la luciditatea masochistă a spiritelor autoscopice, împingîndu-l, într-un tîrziu, spre o revelaţie ultimă: Laurence Passmore nu mai există decît în ipostazele ingenue ale trecutului, într-un timp pur, cînd virusul succesului nu-şi făcuse încă simţită prezenţa. Întoarcerea paseistă ajunge astfel unica variantă de "terapie" posibilă.

Redescoperirea vechiului Laurence porneşte de la regăsirea primei iubiri - Maureen - , o irlandeză catolică, reconstruită mental de bătrînul Tubby din fragmente şi imagini demult pierdute în magma subconştientului său factual. Deşi nu a mai întîlnit-o din adolescenţă, Passmore, sub impulsul unei stranii vitalităţi, porneşte în căutarea (detectivistă) a iubitei dintîi. Cu greu, după nenumărate peripeţii (şi ele tipic lodgiene, amintind de excursiile disperate ale lui Persse din Small World), Tubby o localizează pe Maureen - dezolant de îmbătrînită - într-un pelerinaj religios unde, entuziasmat, protagonistul decide să o însoţească. Într-una dintre seri (în ciuda faptului că e căsătorită), evlavioasa femeie îi cedează - cam neverosimil - insistentului scriitor. Laurence îşi redescoperă, încîntat, trăirile sexuale ale tinereţii (la rîndul lor, atenuate pe parcursul crizei), neglijînd, aristocratic, subit revelata mastectomie a lui Maureen. Finalul este, bineînţeles, surprinzător. Passmore se restabileşte psihologic (reluîndu-şi activitatea creatoare) şi cunoaşte voluptăţi curioase în relaţia amicalo-amoroasă cu iubita din tinereţe şi credulul ei soţ. Un tablou numai în aparenţă idilic, întrucît, în realitate, el ascunde un fel de apogeu al tensiunii identitare - imposibil de soluţionat. Criza nu e acum doar a scriitorului depersonalizat, ci a întregii comunităţi (o problemă subterană a romanului o constituie drama cuplurilor occidentale destrămate, după zeci de ani de convieţuire, în momentul în care copiii - maturizaţi - părăsesc căminul) aflate într-o luptă surdă, dar continuă, de redobîndire a identităţii ocultate.

Individul postindustrial trece prin etapele succesive ale alienării personale şi colective, în interiorul mediului natural şi social, unde intervenţia tot mai agresivă a maşinii (computerului) tinde să-l elimine definitiv. Ca atare, el dezvoltă, ipostasic şi comunitar, un sentiment al inutilităţii istorice şi al neantului metafizic, cu rădăcini în "sfîrşitul istoriei" hegelian şi "moartea lui Dumnezeu", supralicitată de Nietzsche. Ramificaţiile contemporane ale acestei stări sînt "închiderile" spirituale, preconizate de Kojčve, Bloom ori Fukuyama. Metafizic şi cultural, postindustrializarea a generat confuzie şi, prezumtiv, deconstrucţia identităţilor. Dispariţia autorităţii unice, precise, din semiotica socio-politică, a dus - aşa cum se întîmpla odinioară în tragediile shakespeariene, atunci cînd eliminarea monarhului medieval prin violenţă antrena haosul universal - la ambiguitate axiologică şi despiritualizare. Psihologiile devin tipologii, identităţile se uniformizează şi dispar într-o globalizare alienantă. De aceea, investigaţia postmodernităţii trebuie să înceapă mereu cu asumarea crizei ipostasice, la nivel psihologic şi cultural şi, doar printr-o astfel grilă, să se treacă la hermeneutica "postmodernismului", care nu devine altceva decît o consecinţă a depersonalizării macrosistemice.

În subsidiarul "terapiei" cînd nostalgice, cînd sarcastice, a lui Lodge, distingem această "temă" serioasă, dezvoltată subtil şi rafinat în text. Autorul se dovedeşte, în acest roman, preocupat mai curînd de mentalităţi şi psihologii - interese care, în operele anterioare, treceau în plan secund, datorită focalizării pe simetria narativă şi simbolismul cultural. Avem în faţă, indubitabil, un roman al crizei, cu atît mai mult cu cît faptul în discuţie iese din învelişul epic şi pare să iradieze către biografic. Fără prea mari eforturi de decodificare parabolică, îi putem bănui pe însuşi scriitor şi lumea lui disimulaţi, (auto)ironic, undeva în spatele edificiului textual.