Numărul curent: 42

Cronica Ideilor:
Eşecul lui Camil de Sorin Lavric

In cazul lui Camil Petrescu, renumele s-a concentrat în prenume. E unul din rarele exemple cînd memoria colectivă reţine un autor nu după literele numelui de familie, ci după sonoritatea aparte a literelor de botez. E îndeajuns să spunem "Camil" ca să ştim despre cine este vorba. Aşa cum constata, pe bună dreptate, Ion Ianoşi în volumul O istorie a filozofiei româneşti - în relaţia ei cu literatura (Biblioteca Apostrof, Cluj, 1996), nimănui nu i-ar trece prin minte ca, vorbind despre Blaga, să spună "Lucian" şi atît, sau, referindu-se la Călinescu, să scrie simplu "George". Iar scrupulul acesta onomastic nu vine dintr-o făţarnică politeţe, ci din constarea banală că, trimiterea fiind prea vagă, nu am putea preciza la cine anume se referă. Sunt prea mulţi cei care răspund la "Lucian" sau la "George" pentru a preschimba aceste prenume în peceţi identificatoare de sine stătătoare.
De aceea, e o carenţă lexicală inevitabilă aceea de a trebui să numim un om prin îmbinarea a cel puţin două nume, fără a mai pomeni de situaţiile tot mai dese cînd nici măcar împreunarea lor nu ne mai ajută să-i precizăm identitatea. Deficienţa aceasta nu e sesizabilă în cazul lui Camil, al lui Nichita, al lui Titu sau al lui Nae. Haloul notorietăţii lor s-a adunat în prenume, eclipsînd sonoritatea numelui. Iar dezechilibrul creat de focalizarea atenţiei asupra prenumelui este atît de izbitor încît putem vorbi de o înglobare a numelui în prenume, de o asimilare mergînd pînă la dispariţia termenului absorbit.
Fenomenul psihologic pe care se sprijină acest proces de fagocitoză onomastică e cel al codului cultural dintr-o epocă. Prenumele devine nu numai poreclă, adică marca de identificare, dar şi simbol: o încărcare a cuvîntului cu mănunchiul de însuşiri ale omului viu. Literele se molipsesc cu trăsăturile personajului şi se transformă în substitutul lui. Cuvîntul "Camil" are deja ceva din aerul inconfundabil al purtătorului. Altfel spus, Camil nu mai e un prenume, ci un personaj, un personaj al cărui portret îl surprinde foarte bine G. Călinescu în Viaţa românească (în studiul "Camil Petrescu, teoretician al romanului") din 1939: "Cu faţă de beduin, cu ochi străvezii, el se aprinde, se agită cu atîta ingenuitate, încît nu vede nimic suspect în calmul provocator al celorlalţi şi mai ales spune lucruri enorme, aşa de enorme încît d-l E. Lovinescu a încercat să-i facă din asta o trăsătură caricaturală. Dar n-are dreptate, pentru că enormitatea d-lui Camil Petrescu este o consecinţă a bunei-credinţe cu care discută şi un mijloc eroic de a scoate pe adversar din poziţiile lui. Vorbitorul e conştient de a fi căzut de pe linie şi se întoarce cordial pe drumul cel cuminte, rîzînd el însuşi de propria-i ieşire. D-l Camil Petrescu este impetuos în discuţie, mergînd pînă la extravaganţă cu disperare şi luciditate, dar armele sale sunt serioase, şi cred că este unul din cei mai de seamă dialecticieni pe care i-a produs generaţia după război." (apud Anton Adămuţ, p. 38)
Excesele şi izbucnirile de orgoliu ale lui Camil nu au rămas nepedepsite. Ele au fost încondeiate de contemporani cu o voluptate maliţioasă şi neînfrînată, al cărei rezultat a fost naşterea unei savuroase memorialistici în jurul numelui său. Eugen Lovinescu, Mihail Sebastian, Petru Manoliu, Mircea Eliade, Constant Ionescu au scris pagini delicioase despre paroxismele ideatice ale scriitorului. Iată, de pildă, cum îl vede Lovinescu: "Cînd strănută, Camil priveşte în jur cu satisfacţia unei acţiuni inedite: orice ai face a fost făcut mai întîi de dînsul şi orice idee ai exprima, a fost exprimată de dînsul într-un vechi articol de cel puţin cinci ani. E nu numai cel dintîi în timp, dar şi cel dîntîi în valoare; e cel mai mare ziarist şi polemist; e cel mai mare poet şi critic literar, e omul cel mai inteligent." (apud Anton Adămuţ, p. 16) De altfel, primul capitol din cartea lui Anton Adămuţ oferă un eşantion pitoresc din aceste mărturii, pe cît de corozive pe atît de verosimile, privitoare la expansivul şi neconvenţionalul Camil. Oricum, judecînd după destinul cultural pe care l-a avut ulterior, dramaturgul s-a răzbunat postum asupra contemporanilor: luminile batjocoritoare în care a fost înfăţişat nu s-au răsfrînt dăunător asupra cotei literare. Faima i se păstrează neştirbită, în pofida umbrelor ce i-au acoperit posteritatea şi, mai ales, în ciuda concesiilor servile pe care le-a făcut în timpul comunismului: piesa Bălcescu şi romanul Un om între oameni rămîn pete incriminatoare ce-i maculează profilul scriitoricesc.
Prodigios şi contorsionat, muncit de un demon al voinţei de afirmare în toate, omul de litere Camil nu numai că a vrut să se manifeste pretutindeni, dar, ca o însuşire pledînd pentru incorigibila sa vanitate, a vrut pe deasupra să reuşească în tot. Rezultatul e cel pe care îl ştim azi: eşecuri incontestabile, dintre care poezia şi filozofia sunt desemnate de specialişti ca părţile cele mai precare ale operei sale. Despre acest din urmă eşec - filozofia lui Camil aşa cum este expusă în lucrarea Doctrina substanţei - se ocupă Anton Adămuţ în lucrarea (Şi) filozofia lui Camil Petrescu. Autorul este profesor la Catedra de Istoria filozofiei şi hermeneutică de la Facultatea de Filozofie a Universităţii "Al. I. Cuza" şi s-a dovedit de-a lungul anilor un consecvent cercetător al gîndirii lui Camil. Cum însuşi autorul mărturiseşte în "Argument", volumul de faţă s-a născut din dorinţa de a-l repune pe filozof într-o lumină ceva mai favorabilă decît cea de care a avut parte în ultimii ani.
"Nu ştiu cîtă lume ia în serios pe filozoful Camil Petrescu. Nu ştiu nici dacă multă lume acceptă că există o filozofie a lui Camil Petrescu. Ştiu însă că noocratul a fost pus la zid fără nici măcar cea mai sumară judecată, ba obligat să-şi plătească şi glonţul care l-a doborît. ş...ţ Nu îmi propun să arăt, extrem de explicit, cît este de filozof Camil Petrescu şi dacă are sau nu filozofie. Nu cred că în felul acesta se pune problema şi, la drept vorbind, nici nu ştiu dacă este aici vreo problemă. Vreau pur şi simplu să povestesc ce i s-a întîmplat lui Camil Petrescu în clipa în care s-a luat la trîntă cu filozofia şi cu filozofii. Atît şi nimic mai mult! Asta pentru că ni se întîmplă fiecăruia să nu găsim nici un răspuns la o argumentare, deşi n-am fost deloc convinşi; argumentele adversarului ne-au răpus, dar nu ne-au schimbat şi părerile. Rămînem la adevărul nostru pur şi simplu. Numai că adevărul nu e niciodată pur şi rareori e simplu. În tot cazul, nu e niciodată la mijloc, căci adevărul nu e valoare de interval. În ceea ce mă priveşte, ţin mult la Doctrina substanţei fiindcă-i văd neajunsurile. Nu sunt puţine şi nici nesemnificative. Pe de altă parte, nu sunt însă nici un cititor care face mofturi. Pînă la urmă, viaţa sfîrşeşte prin a găsi pentru noi personajul pentru care suntem făcuţi." (pp. 9-10)
Dat fiind interesul nestins cu care Anton Adămuţ l-a studiat de-a lungul timpul pe Camil, personajul pentru care viaţa i-a arătat că este făcut e chiar autorul Jocului ielelor. Volumul de faţă pledează în favoarea acestei constatări, cu atît mai mult cu cît, în urma lecturii cărţii, Anton Adămuţ se arată un cunoscător avizat al ideilor lui Camil. Fidel deprinderilor de pedagog pe care şi le-a cizelat în activitatea universitară, Adămuţ scrie o carte după tipar didactic. Cele mai bune capitole din carte sunt cele preliminare, acolo unde cititorul este introdus în Doctrina substanţei după o prealabilă prezentare a surselor filozofiei camilpetresciene: Descartes, Hegel, Bergson, Husserl şi Kant sunt predecesorii de care Camil e legat prin tributul de a le fi împrumutat ideile.

Pe de altă parte, dacă ne amintim cît de prolix şi de confuz e Camil în Doctrina substanţei, putem spune că Anton Adămuţ a făcut tot ce putea face ca să povestească inteligibil o carte anevoie de străbătut. Din păcate, pe măsură ce înaintează în conţinutul Doctrinei substanţei, exegetul împrumută ceva din prolixitatea filozofului comentat: în ochii cititorului, paginile despre "evoluţia în subspecie" şi "devoluţie" sau despre opoziţia dintre "noos" şi "energia primară" rămîn acoperite de un văl opac de neînţelegere constantă. Cititorul nu pricepe mare lucru, chiar citind de două ori aceeai pagină. Capitolul cel mai obscur e al cincilea - "Ortologie şi ortogeneză substanţialistă" -, lectorul capotînd deseori în încercarea de a intui ceva din ceea ce se întîmplă în paginile acelea: e întîmpinat de un jargon abstract şi solid precum cremenea, în corpul căruia tentativa de a despica mici felii de înţelegere omenească e sortită eşecului. În toate aceste pagini, principala vină o are stilul comentatorului, prea fidel textului analizat pentru a putea, luînd o minimă distanţă faţă de litera lui, să propună o variantă de interpretare la îndemîna cititorului.
Dar ca o contrapondere menită a atenua impresia de obscuritate voită a textului, pasaje demne de a fi citate răsar din cînd în cînd. Iar o menţiune aparte se cuvine notelor de la sfîrşitul fiecărui capitol: detaliate şi clare, ele au o fluenţă care le transformă în bucăţi de lectură ce pot fi citite de sine stătător. Mărturisesc că am citit cu mai mult interes notele de la capitolul V şi VI decît conţinutul propriu-zis al capitolelor. Principalul motiv este că sunt limpezi şi au marele avantaj de a fi fost curăţate de platoşa absurd de emfatică a terminologiei camilpetresciene.
Una peste alta, principala virtute a Doctrinei substanţei este că a fost scrisă de Camil. În schimb, dacă ar fi fost semnată de un autor al cărui nume nu se concentrează în prenume, ea ar fi fost de mult dată uitării. De aceea, supravieţuirea titlului e meritul prenumelui. Aproape că îţi vine să spui că autorul lucrării este un gînditor cu mult mai fin decît reiese din paginile ei. De aceea, e un prilej de uimire să vezi cum un filozof implicit, aşa cum a fost întotdeauna Camil în romane, în gazetărie şi în piesele de teatru, a putut să eşueze atît de lamentabil atunci cînd şi-a propus să fie un filozof explicit - ca în Doctrina substanţei.