Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Educația văzută de Ramon Llull de Grete Tartler

În seria devenită deja „tradițională”, Biblioteca de Cultură Catalană, Jana Balacciu Matei își continuă importanta strădanie de transpunere a operelor lui Ramon Llull (1232- 1316), vestitul filozof și teolog devenit martir datorită morții prin lapidare, la 82 de ani, în misionariat. Singular în scolastica medievală prin cunoașterea arabei, pe care o învățase timp de nouă ani cu un intelectual cumpărat ca rob, spre a avea cum să intre în dialog cu teologii musulmani, Llull este și un cunoscător al filozofiei și literaturii celor pe care voia să-i combată, preluând idei, pilde, capitole întregi din operele filozofilor sau povestitorilor arabi și adaptându-le. În acest sens sunt date de obicei ca exemplu Lògica del Gatzel, un compendiu pe baza logicii filozofului al-Ghazali (Algazel), m.1111, Llibre d’amic e amat și Cartea contemplării lui Dumnezeu, scrieri mistic-enciclopedice puternic marcate de sufism.
Cele două cărți recent traduse la Meronia, Doctrina Pueril și Cartea Minunilor, ambele menite educării unor cititori laici fără prea multă instrucție (inclusiv religioasă), poartă la rândul lor marca unei îndelungate imersiuni în cultura arabă. Doctrina Pueril, sau Despre educația copiilor (scrisă între 1274-1276), adresată fie unui tânăr căruia trebuia să-i dezvăluie calea, fie chiar propriului său fecior (căci, înainte de a avea în 1263 viziunea lui Iisus crucificat, care l-a determinat să își schimbe viața, Llull fusese curtean, educatorul prințului Iacob II de Aragon, se însurase și avusese doi copii), pare să fie o transpunere catolică a versiunilor de specula regis care circulaseră în Orient, cărți de sfaturi pentru viitorii domnitori (dar nu numai). Într-un fel, acestea pot fi socotite primele cărți pentru mințile tinere, căci aveau și un limbaj accesibil, bogat pilduitor. La rândul ei, Doctrina Pueril și-ar putea revendica întâietatea pe meleagurile occidentale, căci a apărut mult înainte de opera teologului ceh Comenius, și chiar a cunoscutului dominican Lorens d’Orléans (care, în Somme le roi, după cum arată în introducere Joan Santanch Suñol, tratează la rândul său probleme fundamentale precum cele zece porunci, articolele de credință, păcatele capitale, virtuțile, Tatăl nostru, darurile Sfântului Duh etc., compilând și din Doctrina pueril – disponibilă în versiune occitană).
Chiar de la început, în Despre un singur Dumnezeu și Despre Treime, Llull își declară intenția de exprimare pe înțelesul elevului („Știi de ce îți vorbesc atât de simplu? Ca mintea ta să se obișnuiască să se înalțe spre a înțelege, iar voința ta să se înalțe spre a-l iubi pe Dumnezeu”) și insistă asupra situării credinței mai presus de înțelegere: „Ești dator, fiule, să crezi aceste lucruri pe care ți le spun ș…ț, ești dator să-ți zăgăzuiești înțelegerea și să te ridici prin lumina credinței”. „Așa cum lampa merge în față spre a lumina drumurile, la fel credința precedă înțelegerea”. Ca în cărțile arabe de adab, lumea de jos e descrisă drept loc al stricăciunii, iar iertarea în viața de apoi e condiționată de lepădarea din timp a păcatelor. Penitența (Jana Balacciu Matei folosește pe bună dreptate echivalențe latincatolice) duce la evitarea pedepselor infernale, așezând sufletul „în slava cerească eternă”. Dacă nu alege viața monahală, contemplativă, tânărul e îndemnat să se căsătorească, neuitând că „onorurile părinților, bogăția posesiunilor, banii, nimic nu este la fel de important pentru menținerea căsătoriei cum sunt bunele obiceiuri”. Înțelepciunea devine neîndoielnică prin Duhul Sfânt, care „luminează intelectul uman, așa cum lumânarea aprinsă luminează camera” și care le dăruiește unora un intelect mai înalt și mai subtil, ajungător la Dumnezeu. Llull recunoaște însă că deja în secolul al XIII-lea înflăcărarea insuflării trebuia ajutată prin studiu: „(Azi), intelectul oamenilor s-a înălțat, prin obiceiuri și prin scrieri și este acum nevoie de dovezi și argumente spre a le arăta necredincioșilor adevărul credinței catolice; trebuie să ne străduim să învățăm diferite limbi și să dobândim învățăturile necesare”. „Nu mai suntem în vremea miracolelor, zelul era mai mare în timpul apostolilor decât acum. Ca să-l cunoască și iubească pe Dumnezeu, trebuie să se dea lupta cu inteligența lor, cu ajutorul demonstrațiilor”. Acest accent pe nevoia de a studia limbi străine (neeuropene) e una din flamurile gândirii lui Llull, cel care la Conciliul de la Viena a determinat întemeierea catedrelor de ebraică, arabă și chaldeană la Universitățile din Paris, Oxford, Bologna și Salamanca, devenind astfel un impuls de referință pentru orientalistica occidentală; cel care, spre a determina conversiunea prin rugăciune (nu prin forță militară), folosea cu naturalețe concepte organizate după modus loquens arabicus, modul de vorbire al arabilor.
Comentând, în capitolul privind cele șapte arte, știința naturii, face referiri (dar fără să-l numească) la Aristotel, de fapt folosind pluralul, „filosofii”: ceea ce arată că l-a cunoscut pe Aristotel prin Alfarabius și Avicena: „Îți voi spune succint ce intenție aveau filosofii în cărțile lor și apoi vom vorbi despre altele. În Metafizica filosoful intenționează să arate lucrurile comune tuturor științelor și tratează despre cele dintâi care trebuie să fie, și anume substanțele spirituale, arătând ordinea, natura și esența lor. Și aceasta pentru a ajunge să găsească o primă substanță spirituală, eternă, infinită, desăvârșită, care să fie prima cauză și cauza finală a tuturor lucrurilor, de la care și prin care toate sunt ordonate, și aceasta este Dumnezeu.” Etc. Apropierile de Avicena se văd mai ales în capitolul Despre suflet, unde LLull preia aproape identic expunerea despre cele cinci puteri sufletești, despre imaginație și despre „sufletul rațional, care este nemuritor”.
Llull are multe capitole de orientare enciclopedică, nu doar teologică, vorbind despre educația în sens social a copiilor, despre istorie (vârstele omenirii), diferite științe etc.; toate se încheie însă cu pomenirea lui Dumnezeu, ca țintă supremă.
La fel avea să procedeze în Cartea minunilor, așezând în final capitolele despre paradis și infern, după altele privind creația, morala, educarea – pe calea care trebuia să ducă, în final, la mântuire. Llibre de meravelles a fost scrisă la Paris, între 1288-1289, iar „minunile” trebuie înțelese ca minunări față de pildele și întâmplările luminând întrebări despre Dumnezeu, îngeri, cer, elemente, plante, metale, animale, om etc. Protagonistul Felix, călător prin lume, va dobândi cunoaștere prin mirare, studiind în primul rând realitatea înconjurătoare și comportamentul oamenilor, minunându-se de perechile virtuți/vicii, încercând să descifreze pilde – cu cât mai obscure, cu atât mai potrivite întipăririi cunoștințelor. Și aici găsim din belșug inspirație din literatura arabă: din Kalila și Dimna (în Cartea a VII-a despre animale, fabulă politică în care domnitorul e învățat să se ferească de mincinoși sau falși sfătuitori; Kalila și Dimna, culegere de pilde/fabule indiene ajunse în Europa prin traducere arabă, fusese deja tradusă în spaniolă și latină), sau din O mie și una de nopți. Deși concluziile sunt de multe ori sumbre și referirile la moarte, frecvente, cu ajutorul acestor fabule și istorioare orientale Llull a știut să devină foarte „colorat”, încercând să evite, pe cât posibil, didahiile neatrăgătoare.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara