Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Editura Kriterion, o şcoală de democraţie – interviu cu Elena Diatcu-Schmidt – de Simona Sora

Fenomenul Kriterion Nu întâmplător, colocviul dedicat – de către Institutul Maghiar din Bucureşti, Institutul Cultural Român, Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale şi Asociaţia Domokos Géza – celor 45 de ani de la înfiinţarea Editurii Kriterion a început pe 18 mai, ziua în care s-a născut Domokos Géza (spiritus rector al Editurii Kriterion), dar şi ziua comemorării genocidului tătar din Crimeea. Căci editura aceasta multiculturală, înfiinţată la Bucureşti şi mutată apoi la Cluj, publica literatură, sociologie sau studii culturale nu doar în maghiară şi germană, cum se crede îndeobşte, ci şi în turco-tătară, idiş, slovacă, ucraineană, ruso-lipoveană. Între evocare personală şi proiect al dialogului intercultural s-au desfăşurat şi cele două zile ale colocviului – prima la Institutul Cultural Român, iar cea de-a doua la Institutul Ballasi din Bucureşti.

Istoric de profesie, Mihály Zoltan Nagy, vicepreşedinte ICR, a inclus această întâlnire într-un proiect al Institutului Cultural Român („Diagonale“) privind multiculturalismul şi istoria comunităţilor naţionale în România. Chestiunea de bază ar fi, a spus vicepreşedintele ICR, memoria colectivă, felul în care ea este păstrată de anumite instituţii culturale de prestigiu şi felul în care, odată cu trecerea timpului, se nuanţează prin interpretarea faptelor. Două interogaţii fundamentale au fost, astfel, enunţate în debutul colocviului de la ICR: în primul rând, ce n-ar trebui să uite niciodată o comunitate; în al doilea rând, ce se întâmplă dacă această memorie colectivă se pierde? Un subiect sensibil, mai ales că „memoria colectivă nu a pătruns coerent în memoria socială, în istoria scrisă, în manualele şcolare, în cărţi“. O carte despre istoria Editurii Kriterion ar fi esenţială pentru panorama instituţiilor culturale din România anilor 1970-1989 – a conchis Mihály Zoltán Nagy – şi, cu siguranţă, pentru istoria cenzurii în România.

Între fenomenele editoriale ale României comuniste, Kriterion a fost un caz cu totul special, o formă de normalitate aproape occidentală, nu doar prin atmosfera cosmopolită şi intens profesionalizată a mediului, ci şi prin cultura dialogului, a diplomaţiei şi a negocierii inteligente cu puterea dictatorială. Personalitatea lui Domokos Géza, evocată de toţi participanţii la întâlnire, a fost decisivă pentru toate aceste lucruri, iar portretul rezultat din cele 47 de volume ale dosarului pe care i l-a întocmit Securitatea e ilustrativ pentru războiul de uzură la care au fost supuse personalităţile de anvergură în România comunistă. Discuţiile moderate de Elena Diatcu- Schmidt, şi la care au participat Baki Ymeri, Dagmar Maria Anoca, Yusuf Nevzat, Gheorghe Sarău, Emin Emel, Iulia Deleanu, George Grigore, Octavia Nedelcu, H. Szabó Gyula, au pendulat – cu nostalgie şi umor – între confesiune şi dialog multicultural, acel dialog direct legat de „Fenomenul Kriterion“, de instituţia care a coagulat personalităţi puternice şi profesionişti de primă mărime.

Cea de-a doua zi a colocviului, la Institutul Maghiar din Bucureşti, a fost deschisă de András László Kósa, neobositul director al Institutului Balassi, printr-o dezbatere despre demonii ideologici din jurul „Fenomenului Kriterion”. Printre intervenţiile extrem de interesante şi de discutate, nu numai istorico-ideologic, dar şi literar, au fost cea despre „Dosarul Géza Domokos“ a lui Zoltán Novák (chestiunea „dublei legături“, zecile de dosare la securitate, personalitatea rară a directorului de la Kriterion), cea despre „Kriterion în oglinda filajului fostei Securităţi“ a lui József Lörincz (reevaluarea relaţiei cu Ungaria din 1984, elita politică şi culturală maghiară în 1956 şi 1968, controlul ideologic în cultură) sau cea despre „Kriterion – concepţii, programe, practică“ de Katalin-Ágnes Bartha.

Nu întâmplător, Péter Domokos, fiul directorului legendar de la Kriterion, a încheiat prima zi a colocviului aniversar identificând Editura Kriterion cu oamenii care au lucrat acolo, de-a lungul celor 45 de ani, într-o comunitate perfect comparabilă cu cele din Europa de Vest. „Kriterion sunteţi dumneavoastră“, a conchis Péter Domokos, în ziua în care tatăl său ar fi împlinit 87 de ani. Şi chiar aşa a fost.

Există redactori de carte legendari, oameni care, din umbră, au făcut, zeci de ani la rând, ca lucrurile să meargă, ca anumite edituri să fie şi şcoli de redactare, de traducere, de democraţie. Dna Elena Diatcu- Schmidt este o asemenea figură, iar prezenţa sa între redactorii şi colaboratorii Kriterionului, la aniversarea a 45 de ani de la înfiinţarea acestei edituri, a spus totul despre felul în care anumite instituţii îşi respectă profesioniştii.

Mi-a plăcut foarte mult felul în care aţi moderat întâlnirea de la ICR, de aniversare a 45 de ani de la înfiinţarea Editurii Kriterion: cu exactitate, nostalgie, realism şi umor. Aşa era şi atmosfera la Kriterion?

A fost un dar nepreţuit faptul că Institutul Cultural Român, Institutul Maghiar din Bucureşti şi Asociaţia Domokos Géza au avut iniţiativa de a sărbători cei 45 de ani de existenţă a Editurii Kriterion, ca semn de preţuire a activităţii pe care editura, sub conducerea directorului ei, scriitorul Domokos Géza, a avut-o, mai ales în anii nu prea prielnici culturii minorităţilor. Colocviul a adunat nu numai foştii angajaţi ai editurii, ci şi colaboratorii săi, astfel că aproape fiecare minoritate a avut măcar un reprezentant. Ne-am întâlnit colegii, pe unii chiar după mai bine de două decenii, cu bucuria tinerească a revederii, dar şi cu amintirile dragi pe care fiecare le are despre anii trăiţi în mijlocul familiei Kriterion.

Editura Kriterion a fost o instituţie de cultură atipică pentru anii ’70-’80, care a făcut posibilă afirmarea literaturii minorităţilor din România, în limba lor maternă, care a format şi lansat scriitori aparţinând diferitelor etnii, trăitoare de secole pe pământ românesc. Pornind la drum cu patru redacţii – maghiară, germană, sârbă şi idiş – sub îndrumarea respectatului om de cultură Domokos Géza, şi-a lărgit treptat evantaiul limbilor cu slovaca, ceha, ucraineana, rusa, turca, tătara, albaneza, armeana şi rromani. Atmosfera la Kriterion era una degajată, propice muncii, iniţiativei, înţelegerii şi cunoaşterii reciproce. Varietatea problemelor legate de cultura, tradiţiile, limba maternă ne-a făcut pe toţi mai sensibili, mai atenţi faţă de ceilalţi.

Meseria de redactor de carte nu se învaţă la facultate. Ea se fură de la cei cu multă experienţă, dar îţi şi oferă posibilitatea cunoaşterii unor noi domenii. Poate vă mai amintiţi, erau edituri specializate în tehnică, artă, literatură universală, literatură clasică şi contemporană, literatură pentru copii. Editura Kriterion, cu specializarea pe care o avea, a trebuit să facă faţă unor domenii variate în care se afirmau scriitorii minoritari. În Editura Kriterion au lucrat profesionişti de marcă, ce şi-au iubit meseria, au iubit cartea.

Cât de semnificativ vi s-a părut faptul că aţi sărbătorit 45 de ani de la înfiinţarea Editurii Kriterion pe 18 mai, ziua în care s-a născut Domokos Géza, dar şi ziua comemorării genocidului tătar din Crimeea?

18 mai era ziua de naştere a directorului nostru, prilej de bucurie întotdeauna, dar şi de solidaritate. Nu de puţine ori, aniversarea a fost umbrită de tot felul de măsuri administrative sau politice, care ne puneau la încercare. Îmi amintesc cât de emoţionat a fost directorul nostru la împlinirea a 60 de ani. A primit în dar un coş împletit din nuiele în care se aflau, din partea fiecărei etnii, obiecte tradiţionale, cu semnificaţii adânci – o vază din ceramică albă de Modra, un săculeţ brodat pentru tutun de narghilea, broderii tradiţionale de pe Valea Mureşului, ouă împodobite cu mărgele. Aceste gesturi din partea colaboratorilor nu rămân simple amintiri.

18 mai este o zi tristă atât pentru tătari, cât şi pentru umanitate. Într-o singură zi au fost deportaţi de Stalin toţi tătarii din Crimeea, mulţi găsindu-şi sfârşitul pe drumurile către Siberia. Urmaşii supravieţuitorilor s-au întors în patria lor – Insula Verde – abia în timpul lui Gorbaciov. În această zi, toţi tătarii comemorează genocidul fraţilor lor.

Îmi spuneaţi la un moment dat că limba slovacă în care se scria în România în timpul comunismului era o limbă subtilă, cu un parfum aparte, diferită de limba slovacă din Slovacia, şi un instrument extraordinar pentru literatură. Cum se creează genul acesta de enclave lingvistice şi cât de importantă este, în acest sens, o editură dedicată literaturilor minoritare?

Critica literară făcea această remarcă demnă de reţinut. Literatura scriitorilor minoritari era apreciată pentru un anume parfum, pentru tematicile abordate, pentru maniera de prezentare a personajelor, pentru un ceva care nu se încadra în obişnuit. Şi era de înţeles pentru noi. Aceşti scriitori erau beneficiarii nativi a două culturi, cultura română şi cultura ţării-mamă. Aceşti scriitori erau produsul a două culturi armonios împletite, opera lor era rezultatul izvoarelor de inspiraţie din cele două ţări. Nu de puţine ori, cărţile editate de Kriterion primeau premii literare prestigioase. Îşi spunea cuvântul multiculturalitatea pe care aceste lucrări o respirau şi o degajau cu generozitate. Şi încă un aspect foarte important: scriitorii aparţinând minorităţilor naţionale construiau continuu punţi de cunoaştere, de înţelegere şi respect între acestea şi populaţia majoritară.

Aţi lucrat la Editura Kriterion între 1971 şi 1997. Care au fost principalele etape, care au fost oamenii care v-au marcat? Se poate vorbi despre un „Fenomen Kriterion”?

Am lucrat în mai toate serviciile din editură, de la cel redacţional la cel economic şi de relaţii cu publicul. Ani de zile am străbătut ţara în lung şi-n lat pentru a cunoaşte comunităţile, a le încuraja să-şi ceară dreptul la expresie în limba maternă, în condiţiile în care în adeseori oficialităţile locale refuzau să recunoască existenţa minorităţilor pe teritoriul judeţului lor. Nu o dată se întâmpla ca oficialii să nu anunţe desfăşurarea unui eveniment, sperând că lumea nu va veni la întâlnirea noastră cu cititorii. În cele din urmă, solidaritatea era mai puternică şi sălile erau pline de oamenii dornici să vadă cărţi apărute în limba lor maternă. Un astfel de eveniment a fost consemnat şi în dosarul de securitate al lui Domokos Géza, comentat în zilele aniversare de la Institutul Maghiar din Bucureşti de către Lörincz József, cercetător la Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale din Cluj- Napoca.

Am condus serviciul economic câţiva ani, după ce atât directorul economic, cât şi economistul editurii au plecat într-o lume mai bună. Dispariţia lor a îndurerat colectivul nostru, fiind un moment de grea cumpănă pentru bunul mers al instituţiei. La îndemnul lui Domokos Géza, mă înscrisesem, în 1975, la a doua facultate, la Relaţii Economice Internaţionale din cadrul ASE, dânsul având planuri mari, la acea dată, în legătură cu exportul de carte. Rezultatele notabile de la începutul anilor ’70 ne-au dat speranţe că vom reuşi să facem un export de carte pe măsura ambiţiilor noastre. Ne înşelasem însă. Mi-am dat licenţa în 1979, astfel că la începutul anilor ’80, când editura a rămas fără conducere economică, am preluat, la propunerea directorului, serviciul economic. Nu era prima mea dragoste, tot redacţia mă pasiona. Dar am strâns din dinţi şi am mers mai departe. Lucrurile se schimbaseră mult. Nu mai făceam export decât cu ţările socialiste, iar cu acestea, numai pe bază de reciprocitate, aşa că a trebuit să facem faţă unor limitări absurde, impuse de Centrala Editorială, privind numărul de titluri şi tirajele cărţilor.

Am fost o mare familie, unde fiecare dintre noi se simţea acasă. Rigorile de prezenţă au fost îmblânzite de conducătorul instituţiei, care realiza că redactorii au nevoie adesea de o documentare profundă, pe care biblioteca editurii nu o putea oferi. Astfel, aveam săptămânal o zi în care puteam frecventa marile biblioteci din Bucureşti, ceea ce ne dădea un sentiment tonic de libertate. Evenimentele – vesele şi triste – din viaţa fiecăruia dintre noi erau şi ale colegilor noştri. Apariţia cărţilor era întotdeauna prilej de sărbătoare pentru noi şi autori. N-am să uit gestul unui colaborator tătar care, la apariţia primului volum de folclor tătăresc, după mai bine de 50 ani, a luat cartea în mână, a deschis-o solemn, cu nemărginită grijă, şi a sărutat- o. Îmi mai amintesc ce clacă am făcut cu toţii în tipografie, într-o zi de 31 decembrie, când a trebuit să pregătim apariţia unui titlu important în planul editurii. În Editura Kriterion era o atmosferă aparte, unde fiecare ştia ce are de făcut, unde satisfacţia lucrului util şi riguros îţi dădea energia necesară să treci peste restricţiile impuse de un regim din ce în ce mai opresiv.

Dl Zoltán Novák a vorbit, în cea de-a doua zi a colocviului, la Institutul Balassi, despre strategia lui Domokos Géza de „a da întotdeauna ceva de mestecat sistemului represiv“. Cum erau privite, în editură, presiunile politice?

Îmi amintesc câte frământări, câte nopţi nedormite am avut până la obţinerea acceptului Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste privind publicarea unor titluri în limba idiş incluse în planul nostru editorial. România nu recunoscuse la acea vreme că nenumăraţi evrei din Moldova au fost deportaţi în Transnistria şi, ca atare, nu se pomenea despre trenurile morţii ce plecaseră din gările noastre. Cărţile în limba idiş care apăreau la Kriterion erau, în marea lor majoritate, memorii, eseuri ale unor oameni vârstnici, eventual martori oculari, ce încă mai vorbeau şi citeau în idiş – limbă care acum nu mai are vorbitori în ţara noastră. La editarea cărţilor în limbile pentru care nu aveam redactori angajaţi în editură, apelam la colaboratori externi. Din păcate, nu întotdeauna colaboratorul editurii îl simpatiza pe autor, iar editura purta răspunderea. La începutul anilor ’80, luni de zile, am avut o brigadă de activişti, care stătea tot timpul în editură – avea chiar un spaţiu pus la dispoziţie –, urmărind pas cu pas toate activităţile noastre. Ştiam şi noi, probabil şi observatorii noştri, că ne facem doar datoria, dar atmosfera sumbră instalată era menită să ne descurajeze orice iniţiativă creatoare.

Aveam în bibliotecă romanul lui Molnár Ferenc, Băieţii din stada Pal, Poveştile populare maghiare din Ţara Bârsei, Povestirile despre Nastratin Hogea, dar nu m-aş fi gândit niciodată că Iarna bărbaţilor de Ştefan Bănulescu a apărut la Editura Kriterion. Se pare că principalul criteriu în editarea plurilingvă de la Kriterion era chiar valoarea literară...

Eram conştienţi că aproape toată literatura clasică română era tradusă în maghiară şi germană. Existau multe traduceri în română ale operelor literare clasice maghiare şi germane. Mai puţin sau aproape deloc era însă cunoscută literatura minorităţilor din România. A fost iniţiativa directorului Editurii, Domokos Géza, de a înfiinţa Colecţia „Biblioteca Kriterion”, pe care a îngrijit-o personal, unde s-au regăsit în limba română operele scriitorilor contemporani minoritari. Astfel s-a deschis o fereastră spre cunoaşterea valorilor acestor culturi. Treptat, cărţile editate de Kriterion în limba română s-au impus în peisajul literar românesc, colecţia căpătând un binemeritat renume prin contribuţ ia sa la cunoaşterea reciprocă, făcând posibil dialogul intercultural autentic, în ciuda tuturor restricţiilor apărute. Cunoaşterea şi respectul reciproc au fost comandamente permanente ale editurii, întărind solidaritatea colectivului de redactori, făcând posibilă depăşirea cu răbdare şi înţelepciune a tuturor absurdităţ ilor promovate, din obiedienţă sau raţiuni politice, de către forurile tutelare.

Atmosfera de lucru, dorinţa de a oferi şanse egale de afirmare intelectuală tuturor creatorilor aparţinând minorităţilor naţionale au creat un mediu stimulator. Am iniţiat multe lansări de carte, în spaţii neconvenţionale. Astfel, am fost prezenţi în satele izolate din Maramureş, Deltă, Valea Ghimeşului, Munţii Bihor, Clisura Dunării.

Cunoaşterea bogăţiei acestor culturi, a tradiţiilor, a religiei a oferit fiecăruia dintre noi perspective generoase, deschidere către orizonturi culturale largi, disponibilitate şi înţelegere, care, în final, neau îmbogăţit nu numai intelectual, ci şi sufleteşte. Toate acestea, în bună parte, le datorăm directorului nostru, care prin Kriterion ne-a schimbat vieţile, a ştiut să instaureze la locul de muncă o atmosferă prielnică studiului, muncii în echipă, constituindu-se aici o şcoală a democraţiei. Rezultatele s-au văzut prin numeroasele reuşite ale noastre în spaţiul editorial românesc şi nu numai. Cărţile noastre au fost apreciate, pentru conţinut şi aspect estetic, la toate târgurile de carte din ţară şi străină tate – numeroasele titluri premiate cu aceste ocazii stau mărturie. De pildă, în 1991, UNESCO a sărbătorit 750 de ani de la naşterea poetului Yunus Emre, poet intrat în legendă şi folclor, versurile lui fiind recitate şi cântate de toţi turcii . Cu această ocazie, municipialitatea oraşului Istanbul a organizat un simpozion unde a fost invitată şi Editura Kriterion, care tocmai publicase un volum bilingv turcromân Güldeste – Poemele iubirii. Am avut o mare satisfacţie când organizatorii ne-au felicitat, noi fiind singura editură care participa la eveniment cu o frumoasă şi elegantă carte. Noua Bibliotecă din Alexandria are acum pe rafturile ei Colecţia „Bibliotheca Islamica”, apărută la Kriterion.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara