Numărul curent: 36

Cronica ediţiilor:
Ediţii critice întrerupte de Ion Simuţ


Nu ştiu dacă aş putea (singur şi repede) să contabilizez toate ediţiile critice întrerupte, dar pot să spun cu toată certitudinea că sunt atât de multe încât constituie argumentul unui simptom cultural alarmant, ce ar trebui să ne preocupe în mai mare măsură. Amintesc câteva, numai din sfera marilor scriitori: Dimitrie Cantemir, Mihail Kogălniceanu, Titu Maiorescu, Al. Macedonski, Mihail Sadoveanu, E. Lovinescu, Cezar Petrescu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Lucian Blaga, Mircea Eliade. Minus situaţia mai specială a lui Mircea Eliade (a cărui serie de Opere îngrijită de recent dispărutul dintre noi Mihai Dascal a înregistrat în 1994 şi 1997 primele două volume), toate celelalte serii de Opere enumerate s-au oprit cu 10-15-20 de ani în urmă, în diverse faze de construcţie. Nu mă refer acum la cazurile de pauză mai scurtă (de până la cinci ani) între volumele unei ediţii, ci numai la acelea ce par fără speranţă într-o finalizare apropiată. Ce să mai zicem de cazurile notorii (Tudor Arghezi, V. Voiculescu şi alţii) în care ediţia critică nici nu a demarat? Ar merita şi ele un spaţiu de reflecţie. Nu ignor faptul că există foarte bune ediţii critice încheiate, nu multe, dar nici atât de puţine încât să fie neglijabile cantitativ. Promit să mă opresc într-una din cronicile viitoare şi la aceste cazuri fericite.



E o observaţie destul de la îndemână constatarea că ediţiile critice din operele clasicilor şi modernilor noştri înaintează foarte lent. Există explicaţii obiective, printre ele fiind prioritară aceea a dificultăţilor filologice şi documentare de realizare a unei asemenea misiuni. Uneori, pur şi simplu după decesul unui îngrijitor de ediţie nu există un succesor, deci nu poate fi predată şi preluată ştafeta unei munci intelectuale extrem de scrupuloase prin migală filologică şi respon-sabilitate culturală. Dar există şi explicaţii (să le zicem) conjuncturale. Între ele, lipsa unei finanţări adecvate şi ritmice ocupă locul întâi. Ministerul Culturii (sau cum s-o mai fi numind după diversele remanieri) ar trebui să-şi facă un program special din acest obiectiv, căci lucrurile nu pot trena la nesfârşit. Există alte cazuri în care nu ştim din vina cui ediţia critică merge într-un ritm atât de lent sau chiar se întrerupe, fără putinţă de reurnire eficientă. Ar însemna (şi ar trebui!) să facem investigaţii speciale, pentru a ne convinge când e vina editurii, când e vina îngrijitorului de ediţie, când e vorba de un viciu de sistem (politic, cultural, administrativ) care descurajează prin ignorare şi ignoranţă.

O altă problemă căreia i-ar trebui consacrată o analiză serioasă priveşte instituţia (adică editura) care să se ocupe de ediţiile critice. Am semnalat dezastrul privatizării total neinspirate a Editurii Minerva în 1999. Acolo s-a desfăşurat o considerabilă muncă de specialitate, unde Z. Ornea avea vechi state de serviciu în postura de redactor sau de coordonator. Academia Română, prin efortul preşedintelui ei, Eugen Simion, a încercat o soluţie prin înfiinţarea Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, în relaţie directă cu Institutul de Istorie şi Teorie Literară �G. Călinescu�. Se pare că, deocamdată, instituţia salvatoare este precară pe toate palierele, insuficient dotată şi ajutată. Se fac ediţii critice şi la Editura �Jurnalul literar�, îndeosebi pentru domeniul exilului, într-un proiect ambiţios susţinut cu competenţă de Nicolae Florescu. Se realizează bune ediţii critice şi la Editura �Saeculum�, animată de I. Oprişan, un editor cu experienţă şi un istoric literar de totală încredere. Şi ar mai putea fi date şi alte exemple pozitive, dar ele sunt izolate şi întâmplătoare. Un astfel de proiect de finalizare a ediţiilor critice trebuie să aibă un caracter sistematic şi să dobândească girul academic al unei munci ştiinţifice ireproşabile, desfăşurate după toate regulile şi principiile cunoscute.

Nu fac parte dintre aceia care, fără un minim discernământ, văd automat lucrurile în negru. Avem bune ediţii din opera multor scriitori. Unele, e adevărat, sunt afectate de ingerinţa blestematelor croşete, datorate cenzurii comuniste. Cu un efort suplimentar, situaţia e remediabilă. Nu e aici locul unui bilanţ general al ediţiilor critice (deşi o astfel de analiză detaliată punct cu punct, caz cu caz, ar fi foarte necesară pentru a alcătui un program de îndreptare), dar câteva cazuri din categoria ediţiilor întrerupte pot fi reamintite.

Sub bune auspicii a început la Editura Minerva ediţia critică din opera lui Mihail Sadoveanu (primul volum a apărut în 1981), pregătită ireproşabil de Cornel Simionescu, secondat în secţiunea de note şi comentarii de Fănuş Băileşteanu. Până în 1990 au apărut cinci volume, iar de atunci încoace abia trei, ultimul, 8, apărut (atenţie!) în 1997, ajunge până la povestirea Bordeienii şi alte scrieri situate la limita anului 1912. Evident că ne putem lamenta că, în acest ritm, nu vom prinde sfârşitul editării critice a operei lui Sadoveanu, gândindu-ne că s-ar putea să ajungă sigur la volumul 50, poate chiar 60. Despre o continuare a acestei ediţii nu am mai auzit nimic. Ar fi fost neapărat necesar un ritm mai alert de apariţie, cel puţin un volum pe an, dacă nu două, dar există riscul stupefiant de a avea un volum pe deceniu. Nu le fac un rechizitoriu îngrijitorilor ediţiei Sadoveanu, dar mă întreb ce se întâmplă, cum se explică acest blocaj.

George Gană, un alt istoric literar de un excepţional profesionalism, a început ediţia critică de Opere Lucian Blaga, în 1982, cu poezia, tipărită în două volume; a continuat în volumul 3 cu teatrul (o parte), apărut în 1986, iar volumul 4 (tot teatru) a venit abia în 1991 şi volumul 5 (ultimele două piese), în 1993. Volumul 6, deocamdată ultimul apărut, în 1997, cuprinde Hronicul şi cântecul vârstelor. După Luntrea lui Caron şi după aforisme, va veni vremea eseurilor şi a filosofiei lui Blaga. Mai e drum lung de parcurs, iar capătul nici că se vede, nici nu poate fi bănuit.

Opera lui E. Lovinescu e departe de a fi adunată integral într-o ediţie critică. Eugen Simion a cuprins cele mai importante studii, articole şi sinteze lovinesciene într-o ediţie lejeră, selectivă, fără aparat critic, adică într-o ediţie de explorare şi de familiarizare, alcătuită din 9 volume, apărute în intervalul 1969-1982 la Editura Minerva. O altă ediţie, cu adevărat critică, a declanşat constituirea unei viziuni mai detaliate asupra operei criticului, odată cu apariţia celui dintâi tom în 1982. Operaţiunea a continuat într-un ritm foarte bun până în 1989: câte un volum pe an, ba în 1988 chiar două, astfel că s-au adunat opt până în pragul schimbărilor politice decembriste. Deţinătorii acestei performanţe sunt îngrijitorii ediţiei: Maria Simionescu şi Alexandru George, performanţă realizată, evident, şi cu sprijinul Editurii Minerva, ale cărei merite trebuie să le pomenesc aici foarte des. Dar, după 1990, ediţia s-a împotmolit şi de atunci încoace abia a apărut volumul 9, în 1992, urmat de o pauză lungă şi dezamăgitoare. Să mai notez că ediţia a urmărit pe linie publicistică evoluţia criticii lovinesciene şi s-a oprit la nivelul anului 1922. Câte volume ar mai fi necesare pentru a transcrie activitatea criticului până în 1943 şi când le vom avea? Nu se ştie. Probabil că altcineva ar trebui să preia ştafeta, până ar avea de la cine învăţa ce să facă. E adevărat că în paralel Editura Minerva şi-a completat misiunea, în ceea ce-l priveşte pe Lovinescu, cu două gesturi excepţionale. A tipărit patru volume din �Sburătorul�. Agende literare, prin grija Monicăi Lovinescu şi a Gabrielei Omăt, cu adnotările lui Alexandru George, căruia i s-au adăugat ulterior Margareta Feraru şi din nou Gabriela Omăt, în intervalul 1993-2000, pentru ca ultimele două volume ale agendelor să apară în 2001 şi 2002 la Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, care a preluat rolul muribundei Edituri Minerva. Al doilea eveniment priveşte reeditarea Memorii-lor, în 1998, cu completări documentare şi publicistice realizate de Gabriela Omăt. Dar ediţia critică E. Lovinescu îşi aşteaptă continuarea şi în cadrul ei ar fi ideal să se înregistreze victoriile, cuceririle documentare pentru completitudinea operei. Ceea ce nu înseamnă că nu trebuie să existe o relaţie firească între orice ediţie critică şi publicările libere de aparatul de istorie literară. Dar asta e o altă problemă � una derivată, dar la fel de importantă.

Să mai semnalez trista suspendare a apariţiilor în succesiunea ediţiei critice de Opere Camil Petrescu (1-6, 1973-1984, cuprinzând numai poezia şi romanele) prin moartea îngrijitorului ei, Liviu Călin. O speranţă ar fi în preluarea acestei îndatoriri de continuare de către Florica Ichim, care a realizat în 2000 la Editura Gramar o bună ediţie a teatrului camilpetrescian, iar în 2003, tot acolo, o nouă ediţie a Notelor zilnice. Dar publicistica, dar filosofia, dar corespondenţa lui Camil Petrescu în seama cui rămân pentru a fi integrate într-o ediţie critică?

Pun punct exemplelor amintind că din ediţia critică de Opere Cezar Petrescu, îngrijită, adnotată şi comentată de Mihai Dascal, a apărut un singur volum, în 1985.

Care ar fi soluţia sau soluţiile? Starea ediţiilor critice e atât de gravă, de alarmantă, încât remediul nu poate veni de la sine. E absolut necesar şi urgent � acum, când e prea târziu � UN PROGRAM NA}IONAL DE EDI}II CRITICE, avizat de Academia Română şi patronat de o instituţie guvernamentală. Firesc ar fi ca acest proiect să cadă în responsabilitatea Ministerului Culturii, în eventuală combinaţie cu Ministerul Educaţiei şi Cercetării. Se poate porni minimal de la câteva ediţii critice ce trebuie repede continuate, pentru care să se organizeze concursuri pentru tineri filologi cu merite excepţionale şi să se acorde burse speciale de cercetare pe o durată de cel puţin doi ani, cu posibilitatea reînnoirii de contract, finanţate direct de un minister sau altul.

Mai e nevoie de ediţiile critice? Problema se poate pune şi aşa, cu maximum de scepticism. Dar răspunsul raţional nu poate fi decât unul singur: definitivarea unui corpus naţional de texte clasice este un imperativ cultural major, esenţial. În alte culturi există două sau trei ediţii critice pentru acelaşi autor. Modul de gestionare a patrimoniului cultural reprezintă blazonul actualităţii, forma de respect a tradiţiei care alcătuieşte identitatea naţională încorporată genuin în valorile estetice. Există o necesitate culturală imperioasă de autentificare periodică sau de reautentificare a textelor clasice, ca scrisori de acreditare a identităţii naţionale.