Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
„ECHINOX”- 45* de Ion Pop

Cifra 45, care numără anii grupării şi revistei „Echinox”, adună astăzi un număr de oameni, foarte tineri cândva sau tineri acum, ca să-şi aducă aminte că au fost şi că mai sunt încă.
În fond, numeroasele promoţii echinoxiste au fost ale unor lucrători într-un tot mai larg atelier de creaţie, în care tineri de limbă română, maghiară şi germană s-au angajat, nesiliţi decât de propria vocaţie, să-şi facă ucenicia, să-şi articuleze personalitatea. „Atelierul de creaţie” a fost formula sub care a caracterizat proiectul, de la primul număr al publicaţiei noastre, redactorul ei şef, Eugen Uricaru; este şi cea folosită apoi de neuitatul Marian Papahagi şi de noi toţi. Ea numeşte un spaţiu de exersare luminos obstinată a uneltelor scrisului, fără alte ambiţii în afara şlefuirii spiritului prin cultură şi a formării personalităţii de autentic om al scrisului: literar, filosofic, ştiinţific, artistic. Or, în contextul regimului totalitar pe care l-am străbătut mai bine de două decenii, un asemenea atelier de creaţie a avut de întâmpinat destule obstacole, opoziţii, ostilităţi, începând cu cenzura mereu în stare de vigilenţă chiar şi anii fragilei liberalizări ideologice, - şi nu mai puţin după pretinsa, mincinoasa ei desfiinţare prin 1977. Cei care au avut de-a face la început cu oficiala Direcţie a Presei, apoi cu diferitele trepte ale altor cenzuri, ale comitetelor de partid universitare sau judeţene, pot măsura efortul enorm de rezistenţă şi supravieţuire a unei publicaţii cum a fost cea a noastră, cu pierderi de pagini întregi şi secvenţe de text, de fraze şi cuvinte eliminate ori înlocuite sub pretextele eterne că „asta se poate interpreta şi altfel” ori că „nu e momentul”. Se amâna, de fapt, sine die, chiar momentul mereu aşteptat al „adevărului” despre noi şi despre lumea noastră, negându-se şi natura însăşi a limbajului literar, prin definiţie conotativ, simbolic şi polisemic. Am putut înregistra însă, pe acest drum dificil, şi victorii cu care ne mândrim, reuşind să publicăm texte cu substrat critic, replici demne la diversiunea ideologică, şi, mai ales ilustrând ceea ce s-a numit „rezistenţă prin cultură”, refuz direct ori mai puţin direct ale devalorizării actului de creaţie, afirmare a valorilor autentice, de la numele mari ale culturii române, la cei mai tineri scriitori în curs de formare. Nu pot fi omise, desigur, momentele de cedare la presiunile politicuilui, cu primele pagini acoperite de texte de nimeni citite, găunoase, preluând sloganurile obligatorii, şi nici unele versuri sau eseuri filosofice „pe linie”, confecţionate, ce-i drept, mai mult sub presiune decât de bună voie; însă orice spirit lucid va nota disproporţia enormă, profund semnificativă, între aceste vizibile compromisuri cu caracter aproape de regulă şi lege sub dictatura comunistă, şi restul sumarului, supus altor soiuri de exigenţe, ale calităţii gândului şi expresiei, care au făcut din publicaţia Universităţii clujene un reper în presa culturală a epocii.
Pentru anii în care s-au afirmat primele promoţii echinoxiste, adică între 1968 şi 1983, când tripleta din fruntea „Echinox”- ului, adică Marian Papahagi, Ion Vartic şi Ion Pop, a fost „eliberată din funcţie” (1983 era anul în care era desfiinţat şi Cenaclul de Luni bucureştean), pot depune directă mărturie: linia majoră a acelei direcţii a fost exigenţa valorică, pe de o parte, iar pe de alta, exigenţa etică, cultivarea simţului răspunderii, al construcţiei şi onestităţii intelectuale. În ce mă priveşte, am vorbit mereu în legătură cu mica societate echinoxistă despre o „prietenie exigentă”, încurajând spiritul critic, francheţea opiniei, refuzul negocierilor cu veleitarismul şi nonvaloarea. Echipele următoare ale grupării şi revistei s-au străduit tot atât de perseverent să menţină ştacheta valorică atinsă – în condiţii de grave constrângeri ideologice – sub conducerea lui Aurel Codoban, militând, apoi, în primul deceniu de după Revoluţie, când la cârma publicaţiei se aflau Ştefan Borbély şi Corin Braga (după scurtul episod marcat de studentul Dan Şeuleanu), pentru o formulă mărturisit academică, dedicată cercetării de performanţă, cu ambiţii europene înalte, într-un moment de descătuşare intelectuală, cu importante iniţiative în materie de reformă învăţământului universitar. Urmând calendarul, itinerarul echinoxist a înregistrat, sub conducerea lui Horea Poenar, câţiva ani de întoarcere spre scrisul cu precădere literar, poezie, proză, eseistică, realizate într-un spirit oarecum mai destins, să-i spunem „postmodern”, „deconstructiv”, cu accente ludice, alăturându-se, de altfel, unui anumit nou „puls al vremii”, dar manifestând nu o dată şi atitudini nonconformiste, critice faţă de mediul universitar – de unde şi micile-mari ponoase de care au avut parte. În fine, în ultima vreme, când ştafeta a fost predată unei şi mai tinere generaţii, universitarul şi poetul Rareş Moldovan, legat şi biologic de familia „Echinox”- ului, s-a străduit şi se străduieşte să menţină nivelul înalt al scrisului echinoxist cu o echipă înnoită şi înfruntând, poate mai mult ca niciodată, mari dificultăţi prozaic-financiare...
Dincolo de diferenţele de accent, ca să zic aşa, „stilistic” ale fiecărei echipe redacţionale, orice istoric al grupării va putea înregistra totuşi o mare unitate şi consecvenţă a liniilor directoare: miza a rămas mereu pe construcţia culturală, spiritul însufleţitor a fost pe întreg parcursul celor patru decenii şi jumătate voinţa de edificare prin cultură a tinerilor, a conştiinţei lor responsabile faţă de actul de creaţie, fără veleitatea de a propune o ideologie literară anume, ci înscriindu-se firesc şi productiv în evoluţia culturală mai latgă. Cred că această consecvenţă şi face ca atributul „echinoxist”, intrat deja de mult în conştiinţa critică românească, să fie un motiv de mândrie pentru toţi cei care o ilustrează drept certificat de valoare, marcă de calitate, „brand” între toate onorant.
Impunătoarea bogăţie spirituală acumulată în aceşti ani a fost alimentată în chip salutar şi de formula unică în acest timp în cultura română a trilingvismului revistei noastre, tipărită, cum se ştie, în cele trei limbi ale Transilvaniei – română, maghiară şi germană. Lozinca adesea pur retorică a ideologiei de partid, chemând la înfrăţirea dintre „români, maghiari, germani şi alte naţionalităţi”, a ajuns să primească la „Echinox” substanţă concretă, anunţând o formă de multiculturalitate fertilă, un spirit de cooperare şi de comunicare ce s-a dovedit a fi benefic şi rodnic în timp. Multe dintre prejudecăţile şi reticenţele moştenite de un trecut istoric frământat au putut fi înfruntate şi depăşite în familiile noastre mixte, paşi importanţi spre mai buna cunoaştere şi înţelegere a „celuilalt” au fost făcuţi prin traduceri şi glose critice reciproce, s-au născut şi consolidat nu puţine prietenii frumoase şi durabile. La ora antologărilor, de pildă ale poeziei tipărite în cele trei limbi în paginile „Echinox”-ului, se poate constata, pe de altă parte, în ce măsură fiecare parcelă culturală cultivată a dat roade, înnoind limbajul literaturilor respective, promovând talente autentice, astăzi nume de vază în geografia spirituală românească, germană ori maghiară. O numărătoare rapidă ar conduce spre aproximativ trei sute de nume de poeţi, prozatori, critici literari, cercetători în domeniul „umanioarelor”. Însumate, cărţile lor alcătuiesc deja o impunătoare bibliotecă. Au început, de la o vreme, să se adauge pe rafturile ei şi cărţile despre scrisul echinoxist, suita de valoroase „caiete Echinox” ale Centrului de studii ale imaginarului, „Phantasma”, de sub tutela lui Corin Braga, cercul de aleasă ţinută intelectuală „Eranos”, ghidat de Ştefan Borbély, un masiv Dicţionar „Echinox”...
În vremuri foarte puţin libere, micul terioriu numit „Echinox” a încercat şi a reuşit în mare măsură, să fie un fel de oază luminoasă, în opoziţie cu un alt primitivism, acel „spirit primar agresiv” de tristă memorie. Regretatul coleg şi prieten Petru Poantă, plecat de curând dintre noi, a evocat în paginile splendide ale cărţii sale de acum un deceniu, Efectul „Echinox”, acest „loc, într-un timp suspendat; un fel de insulă mitică, unde erau posibile evenimente fondatoare şi iniţiatice. În acest adăpost miraculos s-a născut Echinoxul, ca o epifanie secularizată. (...) Spaţiul acesta, devenit, pentru moment, centrul lumii”, un „tărâm, fericit al culturalismului”, definit de un Gabriel Liiceanu ca „idee profană a mântuirii prin cărţile citite şi scrise”. O trimitere la Harold Bloom, din care se citează frumoasa sintagmă a „confruntării individului solitar şi liber cu măreţia, într-o vreme de nou conformism al „corectitudinii politice”, rotunjeşte sugestiv imaginea acestui spaţiu privilegiat în felul său, apărat de încrederea încăpăţânată în valorile edificatoare ale culturii.
Astfel de rostiri pot apărea ciudate la ora la care ne regăsim, dar eu cred că trebuie să le reactualizăm cu un curaj înnoit, împotrivindu-ne tendinţelor dizolvante, scepticismului demobilizator, în fond comod, autoculpabilizării perpetue, inerţialei, de la o vreme, automarginalizări, pentru a recuceri demnitatea profund afectată a scrisului, a culturii umaniste. E un act de necesară recuperare spre care doar acea invocată memorie activă, întrebătoare, ne poate conduce, până la deschiderea altor căi, spre alte şantiere de construcţie spirituală.
Dacă suntem atenţi la ceea ce se petrece în imediata noastră apropiere, observăm că tocmai generaţiile tinere par a se trezi la o conştiinţă mai limpede, mai exigentă cu lumea în care trăim, mai critică faţă de demisiile de tot felul, de afacerile impure, cu vânzări de munţi şi de conştiinţe, angajându-se în lupta cea nouă, poate decisivă la această oră, cu inerţia, indiferenţa, iresponsabilitatea, incompetenţa şi multele variante ale trădării de sine şi, cutez să spun, ale mai gravei, înaltei trădări de ţară. Poate că aceste ultime propoziţii vor fi sunând acum prea retoric şi prea patetic. Dar am ţinut să le rostesc în acest spaţiu în care s-a pronunţat o voce înaltă şi nobilă care vorbea despre „Datoria vieţii noastre”, pe când se întemeia această Universitate, după marea Unire. Un spaţiu care nu e departe nici de bronzul Şcolii Ardelene, aşezat lângă noi ca un neclătinat semn de exclamaţie. Echinoxul s-a împărtăşit, prin ani, din acest mare spirit şi trag nădejde că oamenii de sub această emblemă vor avea voinţa şi energia de a-l continua şi întări.


_________________
* Fragmente din Cuvântul rostit la Adunarea festivă din Aula Magna a Universităţii „Babeş-Bolyai”, în ziua de 6 decembrie 2013.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara