Numărul curent: 39

Semn De Carte:
E. Lovinescu: cealaltă faţă a lunii de Gheorghe Grigurcu


Să recunoaştem: cele mai adecvate, mai corecte, mai fără cusur judecăţi critice ajung a se uza, a eşua în locuri comune. Nimic nu rezistă timpului care le reduce strălucirea iniţială, le acoperă cu o penumbră ce le face uneori să apară chiar prolixe, indigeste, extrem de puţin atractive, pentru o conştiinţă receptoare dornică a-şi conecta obiectul la propriile sale tensiuni, a-l "actualiza". Din care pricină e nevoie de eforturi exegetice neîntrerupte, care, în special în cazul autorilor de seamă, să proiecteze noi lumini pe suprafeţele operelor, curăţindu-le de straturile frazeologiei respectuos-didactice, ale truismelor pe cît de "admirative" pe atît de parazitare. E nevoie, o nevoie presantă, de-a împrospăta periodic abordarea critică a trecutului. Căci, în pofida impresiei, că "totul s-a spus" în legătură cu un creator, rămîn totdeauna piste necercetate, raporturi ori măcar nuanţe inedite în structura creaţiei sale, pe care un analist înzestrat e capabil a le pune în valoare. Caracterul exhaustiv al unei cercetări n-ar putea fi decît o iluzie. E tocmai ceea ce ne demonstrează Lucian Raicu, în legătură cu E. Lovinescu, într-un amplu capitol al volumului d-sale, foarte substanţial în ansamblu, intitulat Calea de acces.

Prospectînd, cum s-ar spune, cealaltă faţă a lunii, dl Raicu ne revelă un E. Lovinescu în destule privinţe neaşteptat. Nu altul decît cel îndeobşte cunoscut, deşi, în rama acestei imagini habituale, plin de surprize, ca şi cum într-un perete aparent compact s-ar deschide o uşă secretă, fără a-i schimba configuraţia. Iese astfel la iveală un E. Lovinescu mai complex, mai umanizat, ergo mai profund. Nu e vorba de-o "dezlegare", cum s-a afirmat în sensul platitudinii senzaţionalului, a "enigmei" sale, ci, dimpotrivă, de-o sporire a acesteia, de factură paradoxală, tocmai graţie operaţiei de decriptare. Mentorul Sburătorului devine mai apropiat de cititor, oarecum mai familiar, prin descoperirea unor centri vitali ai personalităţii sale, care, deşi intuiţi, n-au atras pînă acum atenţia în chip expres, probe ale unei organicităţi general umane, nu neapărat demne de-a fi mitizate, cît mai curînd realiste, demitizante. E o intimizare, o "îmblînzire" a fiinţei înaintaşului, ce risca a ajunge captivul unei efigii solemne, intuşabile. Hagiografiei i se preferă tratarea nemijlocită, neretuşată. în această perspectivă E. Lovinescu e pus sub semnul unei confesiuni a lui Montaigne: "Je m'engage difficilement". Deoarece, crede criticul, marele nostru predecesor nu s-ar fi aflat la largul său cînd era pus în situaţia de-a se pronunţa, doritor fiind mai curînd de-a evita, de-a ocoli, de-a amîna cît mai mult verdictul. Momentul iniţial al demersului său ar fi fost un scepticism pasiv, dintr-un scrupul înalt al conştiinţei care era, desigur, la un moment dat, somată a se opri din jocul său deliberativ la o singură idee, dar foarte probabil şi dintr-o natură temperamentală placidă, nehotărîtă, abulică. De aci o notă de modestie stranie şi ea în contextul unei autoconştiinţe profesionale pozitive, cu caracter dominant: "Activitatea mea critică, mărturisea E. Lovinescu, s-a desfăşurat, după cum se ştie, sub semnul eclectismului, adică fără un punct precis de raportare, într-un cuvînt a fost impresionistă, şi nu dogmatică - ea nu rîvnea de a se pune în fruntea curentelor literare sau de a-şi asuma roluri mesianice". Oare nu conţine notificarea acestui "eclectism" o recunoaştere a relativităţii cu rol de frînă, întrupate de-o anume conformaţie psihică? A posturii dilatorii dictate de-o idealizare a actului critic, neconcordante, la urma urmei, cu condiţionările realului? "Dinspre partea sa, a sufletului său, E. Lovinescu ar fi preferat să amîne încă, să aştepte, să mai vadă ce se întîmplă, decît să opteze pentru atitudinea integral Ťmodernistăť". Criticul nu s-a grăbit şi dinspre partea sufletului nimic nu-l impulsiona să se grăbească, să tranşeze, menţinîndu-se mai cu voie bună în Ťeclectismulť iniţial, ce-i reprezenta mai exact formula sufletească şi deprinderea naturală a omului de cultură nepărtinitor-tolerant". Observaţie ce se leagă de o altă trăsătură pe care Lucian Raicu o detectează la E. Lovinescu şi anume un "infantilism" ce s-ar manifesta în conduita sa literară pînă tîrziu, practic pînă la sfîrşit, constînd într-o hipersensibilitate la contrarietăţi, într-o vulnerabilitate "imatură", de ins fără apărare: "Orice contrarietate de natură literară, se confesează criticul într-o scrisoare, mă mîhneşte cu mult mai mult decît ar trebui". Să fie o deficienţă sau o virtute? Dl Raicu socoteşte că sîntem în măsură a indica aci mai curînd o virtute, un fel de-a fi care "i-a fortificat pasiunea şi a păstrat-o pînă la sfîrşit într-o stare de Ťprospeţimeť, de emoţionantă puritate, de neprihănire, de care nu beneficiază cei ce nu ştiu sau nu mai ştiu, cu timpul, să sufere pe viu, fără obişnuitele ipocrizii şi fără asumarea unor tactici protecţioniste". Chiar dacă termenul de "imaturitate" e discutabil, nu putem decît a contrasemna această conservare a sensibilităţii vibrante drept un factor benefic, apt a garda individualitatea în pofida tuturor adversităţilor, un mijloc al unei lustraţii spontane prin intermediul "suferinţei pe viu". Un test - de foc - al identităţii lăuntrice.

Oarecare mirare, consideră Lucian Raicu, poate stîrni şi faptul că, în scrisul lui E. Lovinescu, remarcabila claritate şi rigoare a conceptelor se situează pe o bază iraţională, atestată într-o manieră neechivocă de însuşi autorul Memoriilor, a vagului muzical, a inefabilului unor dispoziţii sufleteşti. Pe de-o parte expresia limpidă, de-o fermă tăietură a celui ce-a plăsmuit nu doar pagini de critică aplicată, ci şi un sistem estetic de-o solidă articulaţie, de cealaltă parte un "subsol" decisiv, incontrolabil, al eului neconceptualizat. "Am precizat încă din primul volum al acestor Memorii, scria E. Lovinescu, natura muzicală a mecanismului meu estetic, a cărei prezenţă se semnalează şi în unele fenomene ce-mi păreau altfel inexplicabile, cum e, de pildă, inhibiţia resimţită în faţa necesităţii de a improviza literatura pe subiecte ocazionale", pentru a reliefa "necesitatea absolută şi absurdă de a proceda, nu numai în lucruri mari, ci şi în cele mici, din acelaşi principiu generator al unei stări muzicale". Iată aşadar un mecanism abscons, de factură orfică, a severului clasicism lovinescian! Un mecanism care denotă apropierea actului critic de cel liric, fundamental, precum un embrion al oricărei creaţii, inclusiv a celei avînd ca rezultat o strictă structurare cerebrală, menit a explica asocierea (compatibilitatea) "impresionismului" de-atîtea ori suspectat, dacă nu de-a dreptul rejectat, cu "ideea literară". Mai mult, întru spaima pedanţilor, patronul Sburătorului nu se dă în lături de la utilizarea noţiunii de "transă". Marcînd profunditatea "inspiraţiei", "transa" ar fi indispensabilă funcţionării condeiului creator, deoarece îl eliberează de automatizarea inhibantă a convenţiei: "Neputinţa transpunerii cu orice prilej într-o astfel de transă, precizează E. Lovinescu, sau disproporţia efortului faţă de rezultate e fatal, prin urmare, să trezească o revulsie aproape categorică dinaintea Ťmaterialului ocazionalť într-un scriitor ce s-a refuzat cu energie mecanizării şi şi-a rezervat modesta lui putere de creaţie numai pentru rarul moment muzical, în care dispare orice inhibiţie. Lucian Raicu se întreabă cu schepsis, spre a răspunde printr-o negaţie de bun-simţ: "Istoria civilizaţiei române, Istoria literaturii române să fie opera unei dispoziţii muzicale sau chiar a uneia (cum spune apăsat şi provocator E. Lovinescu) de Ťtransăť sustrasă inhibiţiilor şi dificultăţilor Ťraţiuniiť? De ce nu!".

O altă "ciudăţenie" a lui E. Lovinescu, examinat pe reversul său umbros, o alcătuieşte raportul acestuia cu "materia primă" a activităţii sale care e cititul şi scrisul. Lectura în cantitate prea mare i se pare un obstacol în calea scrisului, iar scrisul e subminat de simţămîntul "zădărniciei", atît de specific lovinescian, activ încă din anii tinereţii: "M-a apucat un mare dezgust de hîrtia înnegrită. Aşa mi se întîmplă totdeauna. Cînd citesc mult, nu mai scriu eu". Sau: "Mi se pare aşa de zadarnic, şi mi se pare că s-a mîzgălit atîta hîrtie, că mă cutremur de sila de a o mai pîngări şi eu". Cum poate un critic, şi încă unul cu o operă impresionantă inclusiv din punctul de vedere al cantităţii, să se lamenteze astfel? Cum se poate înfăţişa, fie şi-n paginile-i epistolare, care însă chezăşuiesc un plus de sinceritate, "cutremurat de sila (chiar aşa)" de-a mai citi, de-a mai scrie? Atari stări negative se intercondiţionează însă la un nivel de adîncime cu cele de echilibru productiv, interesul faţă de scrisul Celuilalt se pierde şi în acelaşi timp se regenerează prin experimentarea "urîtului", tentaţia renunţării semnificînd o şansă a continuităţii. Contrariile se resping şi se atrag concomitent! Acest dublu aspect al relaţiei dintre ele duce la "crizele năpraznice", consemnate cu lealitatea de E. Lovinescu, dar şi la spectaculoase, major constructive revirimente. Lucian Raicu se arată şi de data asta admirabil comprehensiv: "Pasiunea autentică presupune existenţa unor crize, străbaterea periodică a urîtului. De multe ori trebuie să i se fi Ťurîtť de critică marelui critic. Cu siguranţă. Altfel n-ar fi de înţeles!". Tot aci se cuvine explicată "mizantropia" lui E. Lovinescu, incriminată de unii contemporani "cu conştiinţa prea agitată sau prea temătoare", cum se exprimă, delicat, dl Raicu. "Mizantropie" care ar reprezenta un pandant pe plan social al "urîtului" înscris în planul conştiinţei de sine. Dar a fost cu adevărat mizantrop E. Lovinescu, s-ar fi ascuns într-adevăr sub masca seninătăţii sale olimpiene o criză de încredere în semeni? Un scepticism cu miză antiumanistă a unui individ care, în urma unui şir de dezamăgiri, s-ar fi limitat a nu mai investi în cei din jurul său decît o simpatie exclusiv literară? Răspunsul lui Lucian Raicu merită credit cu toată alura sa uşor dubitativă: "Rămîne însă de văzut dacă i-a izbutit efortul de desprindere, renunţarea la Ťsentimenteť prea scump plătite şi dacă nu cumva acţiunea sa literară, printre contemporanii intens stimulaţi să se realizeze în opere, nu era tot o formă, încă mai concentrată, a capacităţii de devotament". Altfel zis, o dăruire sublimată, însă avînd consecinţe nu mai puţin palpabile, consistînd în rodul nespus de îmbelşugat al cenaclului ce l-a condus, implicînd o colaborare în substanţă creatoare cu Celălalt.

O menţiune specială merită, ca să ne exprimăm aşa, racordul la prezent, al temei în chestiune, pe care-l stabileşte... cu sau fără intenţie, Lucian Raicu. Are încă circulaţie figura unui E. Lovinescu abstras, confiscat de "esteticul pur", făcînd tabula rasa din circumstanţele istorice, concrete ale mediului în care şi-a desfăşurat activitatea, un soi de icoană a dezangajării, bună de scos la ceremonii mai mult ori mai puţin oficiale, la care să se închine cu pitorească evlavie paznicii templului. Şi cu toate acestea marele critic s-a simţit dator, cînd astfel de circumstanţe au devenit vădit neprielnice, să-i îndemne pe scriitori şi mai ales pe comilitonii săi din domeniul criticii la o atitudine "militantă", "bărbătească". N-a ezitat a acuza lipsa de solidaritate a confraţilor în faţa unor atacuri care, în fond, nu vizau doar o persoană, ci întregul corp al celor ce s-ar fi cuvenit să se arate însufleţiţi de un crez comun, şi care, în bună lege morală, n-ar fi trebuit a se disocia tocmai în faţa primejdiei: "La noi nu există, constata cu mîhnire mentorul Sburătorului, nici umbra unui simţ de solidaritate. Aşa ne-am deprins, să ne vedem asasinaţi cei mai buni prieteni ai noştri, fără nici un fel de emoţie. E de ajuns că n-am participat şi noi la asasinat. Conştiinţa noastră se mulţumeşte cu atît". Pretins egocentricul, vanitosul, mizantropul E. Lovinescu s-a simţit pururi obligat interior a interveni în favoarea celor într-un fel sau altul ultragiaţi din rîndul breslei sale: "Să-şi vadă amicii literari rămînînd cu braţele încrucişate, privind cu filosofie stelele de pe cer în momentele cînd pe pămînt se petrecea brutala agresiune, făcîndu-se că nu văd nimic, a fost una din marile uluiri (repetate) ale lui E. Lovinescu". N-ar fi aceasta şi una din "uluirile" noastre, ale celor de azi? Să fim sinceri: cîţi dintre "amicii" noştri literari renunţă la a contempla stelele de pe cer pentru a ne sări în ajutor cînd ne aflăm în impas? Dar să ne oprim în final la o propoziţie a lui Vladimir Streinu, excerptată şi comentată de Lucian Raicu: "Dezinteresul, ca nivel de moralitate, este o valoare exemplară a biografiei sale" (e vorba de E. Lovinescu). Ah, deranjanta biografie! Acea biografie care se vede minimalizată, răstălmăcită ori dată la o parte la ora actuală, deşi e - orice s-ar spune - un element generator al operei, un garant al fidelităţii acesteia faţă de sine. Evident, oportuniştii şi ariviştii ce cultivă frecvent un lovinescianism de paradă, care nu-i împiedică a reprima brutal revizuirile, nu se simt bine în faţa biografiei precum în faţa unui detector de minciuni. De facto, e de părere Lucian Raicu, nu există critici mari cu o biografie ambiguă. Spre a urma astfel: "ŤDezinteresulť de care vorbeşte Vladimir Streinu (...) este o condiţie mai generală a criticii, nu numai în planul moral, dar şi în cel al realizării estetice şi se lasă citit în aerul de obiectivitate - în sine frumoasă şi infinit sugestivă - al paginii lovinesciene, în Ťmersulť ei liniştit, netulburat, potrivit unui simţ intern al legitimităţii celor scrise. Deoarece interesul extraliterar, meschin, fie şi drapat cu toga detaşării, impietează asupra "realizării estetice", conturbă "simţul intern" al celor scrise, le delegitimează, dovedind că biografia defectuoasă se deversează inevitabil în operă. Cuvîntul acesteia e trădat odată cu canonul etic de care nu poate fi realmente dezlipit, ceea ce recursul la E. Lovinescu confirmă cu prisosinţă.