Numărul curent: 46

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Literatură:
E. Lovinescu - proze uitate de Gabriela Omăt


Reevaluarea cotării sale ca prozator, şi în primul rând ca romancier, a fost pentru E. Lovinescu cea mai râvnită atitudine din partea contemporanilor şi, desigur, a posterităţii. Criticul nu s-a ferit să declare că ar schimba fără şovăire statutul de cel mai important critic român din prima jumătate a secolului trecut cu acela de romancier de primă mână. Ceea ce nici contemporanii şi nici posteritatea nu i-au contestat a fost condiţia de artist - rafinat, incisiv, inconfundabil al prozei. însă mereu s-a avut în vedere mai întâi proza memorialistică şi, merit controversat în regim teoretic, proza artistă a criticii lui literare. E. Lovinescu însă a perseverat, a polemizat pe această temă ani de-a rândul şi a izbutit să impună pentru multe decenii în critica românească un stil în care dialectica ideilor e şi un spectacol de expresivitate personală. Nu accepta, ca etichetă a acestei formule, noţiunea de critică simbolistă sau impresionistă, pentru el critica fiind pur şi simplu proză; proză de idei, dar supusă, pentru eficienţă, rigorilor artei. E un fapt notoriu că în Criticele sale predomină portretistica, anecdotica şi romanescul construcţiei, că multe din portretele Criticelor au fost transferate în Memorii şi că a recomandat ca memorialistica să-i fie citită ca �prelungire" a operei de istoric literar. Pe măsură ce cunoaşterea adâncită a prozatorului E. Lovinescu, în dimensiunea sa de nuvelist şi romancier, va câştiga teren, reţeaua de vase comunicante a întregului său scris se va dovedi probabil inextricabilă. Răutăcios, G. Călinescu - şi nu e singurul - l-a învinuit pe E. Lovinescu că ar fi scris, în toată viaţa lui, nu peste o sută cincizeci de cărţi, cum îi plăcea să se ştie, ci una singură, în care, �ca figuranţii de operetă", aceleaşi idei, personaje şi mase de text circulă într-un perpetuu du-te vino. E adevărat, dar sancţionarea negativă a acestei realităţi e o chestiune de punct de vedere.
Din 15 iunie 1940 - data, marcată în �agenda" criticului, actualmente în curs de editare, devansează cu o lună pe cea făcută publică de romancier, 13 iulie 1940 - şi până în ultimele luni de viaţă, E. Lovinescu a lucrat la ceea ce considera a fi opera lui capitală de prozator: romanul-frescă, de peste 4000 de pagini, Mălurenii. O exclamaţie euforică, înregistrată de agendă în 20 august 1940: �Sunt romancier!", e legată de �descoperirea unui mare filon" pentru subiectul Mălurenilor. Din puţina materie publicată se vede clar că Mălurenii e un roman cu cheie, în care autorul şi-a retopit mare parte din bagajul observaţiilor de memorialist şi moralist. Chipuri familiare din portretistica sa, de la Cincinat Pavelescu şi Al. Bogdan-Piteşti la Mihail Dragomirescu, Nichifor Crainic (personajul Ilarie, care apare şi în unul din fragmentele reproduse mai jos), sau N. Davidescu, spre a avansa numai câteva nume, se discern ochiului familiarizat cu lumea literară românească a primei jumătăţi de secol trecut. Frapantă e şi proiecţia de sine în unele personaje, ca Sergiu Mălureanu însuşi, protagonistul romanului, sau Petrăchel Coroi. Lacunară, prin pierderea unui caiet de însemnări, agenda nu poate confirma deocamdată şi data încheierii cărţii, anunţată de E. Lovinescu a fi fost 8 martie 1942. Se ştie că, din versiunea definitivă a romanului, a realizat şi a dactilografiat numai jumătate, care s-a pierdut în binecunoscute împrejurări vitrege. Se află, la Paris, în păstrarea doamnei Monica Lovinescu, autograful primei versiuni, brute, a Mălurenilor. în ultimul său testament, din 10 mai 1943, E. Lovinescu recomanda nepublicarea acestui manuscris: �Moartea surprinzându-mă, am marele regret de a lăsa în stare de nepublicare cea mai mare lucrare a vieţii mele: romanul Mălurenii. Manuscrisul, sub forma întâia, cuprins în vreo opt caiete, este dus la bun sfârşit; copia lui redusă mult e făcută numai pe trei sferturi; aproximativ o jumătate e chiar bătută la maşină. Totuşi nu se poate publica nimic dintr-o lucrare care mi-a luat atâta muncă. Cele opt caiete, ca şi copia aflătoare în două tocuri de carton, rog să fie depuse la Muzeul regional din Fălticeni, unde sunt şi celelalte manuscrise ale mele."
Fragmentele din Mălurenii publicate în presă de E. Lovinescu (şi unul apărut postum) aparţineau desigur versiunii definitive. Până acum erau cunoscute unsprezece dintre ele, inventariate şi descrise mai întâi de Ileana Vrancea, în E. Lovinescu. Artistul (1969). Documentarea în vederea editării agendelor �Sburătorului" a adus - deocamdată - la lumină, cu certitudine, încă două secvenţe din Mălurenii: Apostol Burdea (cu menţiunea: �Fragment") şi Apostol Burdea în dilemă, publicate în Acţiunea din 6 şi 12 februarie 1942. Va fi interesantă identificarea, cândva, a prototipului real al acestui personaj, lucrat în mod evident �după natură". Sunt şanse mari ca o altă remarcabilă proză, necunoscută până astăzi istoricilor literari, cu subiect insolit şi dificil de clasat, I-a pus Dumnezeu mâna în cap, să fie încă o recuperare din versiunea revizuită a Mălurenilor. A apărut tot în 1942, în Vremea din 3 mai, cu menţiunea �Nuvelă de E. Lovinescu". Scrise cu un condei în excelentă formă, ar fi suficiente motive ca prozele pe care le repunem acum în circulaţie să resuscite discuţia asupra romancierului E. Lovinescu. Era, pentru el, gestul cel mai aşteptat din partea posterităţii.


Gabriela Omăt




I-a pus Dumnezeu mâna în cap
În dogoarea amiezii de august, popa Grigore venea călare prin prăfăria şoselei. Era un om de vreo şaizeci de ani, voinic încă, roşcovan, sângeros chiar, cu o barbă rară, prin care nu se încâlcise nici un fir de păr alb, cu ochii verzi, aprigi, cu câteva pişcături de vărsat în plinul obrazului; era chipeş şi călărea voiniceşte pe roibul încomat. Fusese de dimineaţă la nişte fâneţe îndepărtate, pe costişa de la Dâmburile ce-i veneau peste mână, trecuse şi pe la livezile de pruni, vreo cinci pogoane, de unde scotea o ţuică cunoscută prin partea locului. înstărit, popa! Avea şi vreo sută de pogoane de arătură în marginea satului, grădini de pomi, fâneţe, zăvoi, lua şi de la oameni, făcuse o cooperativă şi pornise şi o bancă. îl blagoslovise, ce-i drept, Dumnezeu şi cu copii: doi băieţi, amândoi pre-oţi, unul la Costeni, peste deal, şi cel mai mic, Mihăiţă, chiar în sat, urmând să-i ia biserica, patru fete, două măritate cu preoţi cuprinşi vieţii de la Curtea de Argeş, de la vânători de munte, iar alta cu feciorul popei Matei, care e avocat la Târgovişte, intrase în politică şi ajunsese deputat; avea în familie şi un om cu trecere la Bucureşti! înainte de a se întoarce la amiazi acasă, părintele Grigore se mai abătuse, cum făcea adesea, şi pe la Sărăţeni, sat la vreo şase kilometri depărtare de Puieşti: singurul ghimpe al existenţei lui. Pe lângă apele sărate de mai demult, de vreo zece ani se găsiseră şi izvoare de pucioasă; se făcuseră de atunci nişte băi cu instalaţii primitive, unde veneau acum târgoveţii de la Curtea de Argeş, de la Piteşti, de la Târgovişte, ba chiar începuseră să vină familii şi din Bucureşti: oamenii locului se chiaburiseră; faţa satului se schimbase.
- Sărut mâna, naşule, îl întâmpinară din stânga vorbele unui bărbat tânăr, ivit şi el călare de pe un drumeag de ţară ce străbătea nişte ogoare de porumb înalt de un stânjen.
- Cu Domnul, finule, îi răspunse popa Grigore, dându-i mâna ca să i-o sărute.
Necunoscutul era învăţătorul Ilie Gheorghe, un bărbat simpatic, înstărit şi el, cu pământ şi pruni, cu bani la bancă şi la cooperativă; om de încredere al popei, prieten al lui taică-su, Dumitru, învăţătorul cel bătrân al comunei, răposat demult.
- De ce pari aşa de îngândurat, părinte Grigore?
Ca şi cum nu l-ar fi auzit, popa mormăi:
- Vin de la Sărăţeni.
- Cum merge �sezonul", naşule?
- Plin, finule, răspunse părintele obidit, plin ochi, de nu mai încap...
- A dat norocul peste ei.
- Apoi de aia stau şi eu şi nu mă dumiresc, oftă popa, cu ce vom fi greşit noi lui Dumnezeu de le-a dat lor tot şi nouă nimic. Nu le erau de ajuns apele sărate, unde veneau târgoveţii să facă băi, acum le-a mai dat şi pucioasă, de nu mai răzbesc de lume străină. Ce, noi nu ne-am arătat vrednici de milostenia lui Dumnezeu? Nu ne îngrijim de biserică, de şcoală, n-am făcut cooperativă şi bancă, nu ne vedem de rosturile noastre cu trudă?
- Ei, las', părinte, că vin şi la noi familiile de târgoveţi ce nu mai încap acolo...; mereu iau şi românii noştri un ban pentru găzduire, pentru cărăuşie; dacă nu curge, pică.
- Vorbişi şi dumneata, finule! Apoi nouă de picături ne arde? De pomana lor? Cine nu încape la ei, vine la noi. Mare ispravă! Cu ce te simţi dumneata sau eu mai procopsit?
- Avem şi noi de toate... Pământ, pruni, pădure, alături, cooperativă, bancă.
- Avem, avem, fireşte că avem, dar astea le-am muncit noi cu palmele noastre, le-am agonisit cu muncă, nu ne-au venit cu huzur. Nu ni le-a dat Dumnezeu, ci noi. Lor le-a picat de-a gata, din pomana Domnului şi apa sărată, şi apa aia puturoasă de pucioasă.
- Las', părinte, că-i bună şi apa noastră rece, după care râvnesc dânşii. Ei, ei... ce bine o să ne prindă acum câte un pahar din fântâna sfinţiei tale, de care s-a dus zvonul în şapte sate, că-i cea mai bună din partea locului.
- O fi ea bună, nu zic nu, dar nu ne aduce bani, finule; şi banul e tot, să o ştii dumneata de la mine, că eşti încă necopt...
învăţătorul Ilie tăcu, uitându-se pieziş pe sub gene la popa ăsta atât de aprig după bani. El era mulţumit cu ce moştenise de la taică-su şi cu ce agonisise el; numai părintele Grigore nu se mai sătura, parcă avea să ia ceva cu dânsul în mormânt.
- Şi apoi, dacă ar fi oameni de ispravă, reluă popa, calea-valea, dar aşa, îi cunoşti şi dumneata, oameni de nimic. Le-a pus Dumnezeu mâna în cap şi nu ştiu să tragă foloasele din mila lui. Le-a dat sare..., le-a dat pucioasă şi nu se pricep să le exploateze cum trebuie. Cum aveau să se priceapă fraţii Cutui şi alde Bughea şi alde popa Vâslaru? M-am uitat şi azi cu jale la băi. Alea-s instalaţii? Nici tu stabiliment ca lumea..., nici tu otel..., nici tu local de distracţii..., că dacă vine târgoveţul la ţară îi trebuie să se distreze... nu numai cu gramofonul..., nici tu parc, nici tu orchestră... ţărănie curată... se baligă vitele prin faţa �stabilimentului", de mai mare ruşinea. Ia să fi avut noi pucioasă, să fi văzut, finule, ce cazinou îi mai trăgeam în faţa bisericii..., ce mai băi, numai marmură şi faianţă. Aşa a dat Domnul norocul cui nu-l merită şi pe noi ne-a uitat, de ne zbuciumăm cu fâneţe şi pruni, simpli ţuicari, mă rog, nu proprietari de băi, unde am fi tras şi o linie de drum de fier...
Intraseră de mult în sat, răscolind cu copitele cailor praful uliţei şi hămăitul amorţit al câinilor osteniţi, moleşiţi de căldura namiezei. Ajunseră în faţa casei popei - clădire mare, gospodărească, într-un fund de grădină plină de flori, cu sticle colorate în vârf de beţe; Ilie voi să-şi ia rămas bun; şcoala era mai departe, la vale.
- Tot vorbeai de apă rece, finule, vino de bea un pahar cu o dulceaţă, după atâta zăduf, că pe noi ne-a urgisit Domnul să umblăm pe la fâneţe, pe la pruni, nu să stăm la umbră în parcul stabilimentului de băi...
Ilie era şi el însetat.
- Bucuros, naşule.
Intrară, scoborâră de pe cai, pe care îi dădură în grija lui Tonea, omul de la grajd (părintele avea vreo patru perechi); din cerdacul înalt se ivi şi coana preoteasă.
- Dă-ne câte o dulceaţă, Hisafto, strigă popa de jos, că ne-a toropit căldura umblând peste dealuri şi văi, ca oameni nevoiaşi ce suntem.
Se aşezară la o masă în cerdacul acoperit cu plante acăţătoare. Trimise pe Matache, un flăcău din curte, să le scoată apă de la fântână.
- Apă rece, mă, că doar atâta ne-a dat Dumnezeu nouă, pe alţii i-a găsit mai vrednici de mila lui şi le-a dat pucioasă, nu mai vorbesc de ăia cărora le-a dat şi păcură.
Nu-i ieşea popei din cap pucioasa de la Sărăţeni... Coana Hisafta aduse şerbetul de trandafir şi Matache veni cu cana de apă scoasă atunci din fântâna adâncă, săpată chiar în gardul casei, aşa că jumătate era afară, spre uliţă, de se opreau ţăranii, în şiruri lungi de căruţe, ca să bea din �fântâna popei", cum i se spunea până hăt departe, în satele dimprejur... Băură pe nerăsuflate un pahar, însetaţi cum se aflau... Părintele Grigore strâmbă puţin din nas.
- Ce zici, finule?
Finul Ilie nu spuse nimic; şi el strâmbase puţin, dar se stăpânise repede.
- Parcă-i stătută... I-ascultă, netotule, se repezi el la Matache, asta nu-i apă scoasă acum din fântână, era în ciutură şi nu ţi-ai dat osteneala s-o slobozi până la fund. Hai şterge-o, neghiobule, de scoate alta, că noi atâta avem pe suflet, apă chioară, dar bună.
Părintele îşi vărsa necazul pe trândăvia oamenilor; gura i se umpluse de amărăciune. Mai băură un pahar, dar pe încetul:
- Ei drăcie, bombăni popa; ce zici, finule, nu-ţi pare că are un gust coclit?
- Ştiu eu, naşule, se feri Ilie - dacă ţi se pare sfinţiei tale, trebuie să fie aşa...
Mai gustă popa, mai gustă Ilie.
- Apa asta duhneşte a ceva, hotărî părintele Grigore. Să ştii, finule, că i-ai menit a rău. Prea ai lăudat-o că e bună şi rece; şi-a întors Dumnezeu faţa de la dânsa, cum şi-a întors-o de la mine mai demult. Ia bea şi tu, Hisafto! Ce zici, maică?
- Ce să zic, Grigore, parcă are ceva coclit.
Nişte oameni se opriseră cu boii la fântână.
- Care eşti tu acolo? strigă popa.
Erau Timofte şi Bârneaţă.
- Ascultă, mă Timofte, scoate şi tu o ciutură şi spune-mi cum găseşti apa!
Timofte scoase, înghiţi o dată şi pe urmă scuipă ce-i mai rămăsese în gură.
- Pute rău, părinte, se oţărî omul, şi-şi văzu de drum.
Popa rămâne nedumerit câteva minute cu capul între mâini:
- Ce să mai fie şi bătaia asta a lui Dumnezeu? Se vede că l-am bârfit.
Deodată şi-l ridică, luminat de o idee:
- Mai toarnă, Hisafto, câte un pahar, şi mie, şi finului.
Băură atenţi o înghiţitură...
- Ce zici, finule?
- Ce să zic, naşule?
- Cum, nu zici nimic? făcu popa, zâmbind ironic, superior. Rău, finule, rău că nu zici nimic. Nu-ţi dă prin gând?
- Nu.
- Rău, rău. Află, finule, că s-a întors Dumnezeu şi spre mine, că prea m-a văzut necăjit. Ei, tot n-ai înţeles?
Ilie dădea a tăgadă din cap.
- Rău, finule. N-ai priceput că mi-a ascultat Dumnezeu rugăciunea; e pucioasă, finule.
Ilie căscă ochii mari.
- Ia de mai gustă o dată.
Ilie mai trase o înghiţitură; se strâmbă, dar dădu din cap:
- Se prea poate să ai dreptate, părinte.
- Se poate! Ce cuvânt, Ilie! Sigur! Vorba lui Timofte: pute rău, părinte! Las' să pută! Ne-a pus şi nouă Dumnezeu mâna în cap; ce, numai ălora de la Sărăţeni? Iată că s-a tras izvorul de pucioasă sau de fier, ştiu eu, şi la noi, în fântâna mea. Adică eu nu meritam mila Domnului - numai netoţii ăia de la Sărăţeni?
- Mai e vorbă, părinte? încuviinţă învăţătorul.
Chemă şi pe Hisafta:
- Ce zici, Hisaftă? Nu-i aşa că e minerală? avu prudenţă popa să-i spună el înainte, ca să nu mai paţă ce păţise cu Ilie.
- Trebuie că e minerală, întări convinsă Hisafta, care era din Ardeal.
Mai sorbi şi Măriuţa, fata lor mai mică, măritată cu popa Radu; şi ea fu de aceeaşi părere.
- Ei, finule, înţelegi acuma belşugul ce-a dat peste noi, peste sat?
- înţeleg, părinte, mormăi Ilie, cum să nu înţeleg!
Hisafta aduse în grabă ţuică, măsline şi tot ce era de trebuinţă ca aperitive; închinară pentru prosperitatea viitoare a Puieştilor şi se despărţiră plini de voioşie.
Pe seară tot satul ştia că răzbiseră apele minerale în fântâna popei şi că peste oameni avea să vină belşugul ca peste cei de la Sărăţeni...
Rumânii se opreau la fântână, încercau să bea, dar apa le părea coclită, scuipau şi plecau.
- Le pute, proştii, nici nu bănuiesc ce berechet a dat peste dânşii, îşi spunea popa Grigore în barba-i rară, roşcată.
Cum pe uliţă era şi multă cărăuşie, ţăranii din alte sate se opreau la fântâna popei, beau şi-şi adăpau boii şi caii. Părintele Grigore se uita pieziş... �îmi beau apele", îşi zicea el înciudat.
Fântâna nu mai avea apă, ci �ape"... Nu se frământă însă mult cu gândul şi găsi leacul. A treia zi ea era acoperită cu nişte capace groase de lemn, prinse într-un lacăt greu, a cărui cheie o purta popa în buzunarul pantalonilor ca un lucru de preţ. Se minunau ţăranii de străşnicia popii, dar zvonul că belşugul dăduse peste dânşii îi mai îmbuna. �Ştie popa ce face."
Rând pe rând veniră la dânsul fruntaşii satului, contabilul de la moară, primarul, notarul, câţiva proprietari din împrejurimi, perceptorul, inspectorul plăşii. După ce-i ospăta pe toţi, la urmă le oferea şi câte un păhărel din apa fântânii. Nu mai făcea risipă: un păhărel doar de ţuică. Toţi gustau din el cu atenţie, cu încordare, ca mari cunoscători.
- Ei, ce zici, primarule? zâmbi popa superior.
Primarul dădu din cap.
- Ce să zic, părinte? E cam coclită.
- Zi că pute; nu-ţi fie ruşine de vorbă rea; pute, ăsta-i adevărul... Apa pute, dar banul n-o să pută.
Primarul încuviinţă.
Părintele Grigore trimise trei sticle la Bucureşti, la analiză, ca să vadă ce anume minerale conţinea; era sigur că analiza va ieşi mai bine decât cea a apelor de la Sărăţeni. Trăsese din fântână câteva sticle, din care vărsa, ca dintr-o doctorie, tuturor cunoscuţilor, tuturor musafirilor, doar un păhărel. Avea planuri mari. Duminica următoare făcu masă în cinstea �apelor" - îşi adună familia toată, pe cei doi băieţi, popi, şi pe cele patru fete cu bărbaţii lor, doar maiorul de vânători lipsea, fiind la concentrare; pe Manda cu bărbatu-su, deputatul Stăniloaie, care aduse şi pe prefectul judeţului, Toader Tudose (venise şi rândul poporului să ia frânele puterii), pe câteva �personalităţi" din Târgovişte, preşedintele federalei, preşedintele unei bănci agrare, câţiva avocaţi, �oameni de finanţe", cum spunea popa, cu importanţă, încântat de atâţia târgoveţi cu trecere şi la Bucureşti. Erau vreo treizeci în tot; întinse două mese mari sub cei doi nuci stufoşi din grădină, chiar lângă fântână. Mâncare şi voie bună din belşug. Popa îşi expuse planurile... Avea de gând să ridice stabilimentul de băi chiar în curte, în jurul fântânii; îşi va dărâma bineînţeles casa, clădindu-şi alta pe locul ce-l avea nu departe de şcoală; pe locul mare din faţa bisericii va ridica un cazinou şi un otel, plantând un parc de brazi de jur-împrejur, până în fund de tot, la �curmătura dealului"... Vedea mare, modern... Va avea nevoie, fireşte, de bani; vor contribui toţi ginerii şi feciorii lui; vor apela şi la cooperativă, şi la federală, şi la o bancă agrară, şi la vreo bancă din Bucureşti; avea nevoie de concursul autorităţilor, al statului, pentru că era vorba de o bogăţie naţională şi de sănătatea publică (�nu-i aşa, domnule doctor?" - pentru că era de faţă şi doctorul primar al judeţului). Toţi îi făgăduiră concursul lor şi al statului... După ce mâncară se desfundară nenumărate sticle de vin de Dealul Mare, lăsându-se în voia planurilor, bând pentru prosperitatea Puieştilor.
- Nu, nu, strigă popa, pentru prosperitatea Puieştilor nu cinstim cu Dealul Mare, ci cu �apele" de la Puieşti... Vino, mă Matache neică, şi desfundă două sticle din apele �din fântâna popei".
Matache desfundă cele din urmă sticle şi turnă fiecăruia într-un ţoi de ţuică, de o gustare, ca ceva de preţ. Toţi strâmbară din nas; unii scuipară şi pe jos.
- E coclită rău.
- Spuneţi că pute, nu vă ruşinaţi, se înfoia părintele Grigore, satisfăcut. Las' că banii n-o să pută. Era vorba lui; nu ieşea din ea.
Dădu duşcă două ţoiuri, fără să se strâmbe, ca şi cum ar fi băut cine ştie ce vin rar.
- Şi să nu credeţi că e puturoasă pentru că e stătută; aşa-i de la izvor. Ia fă-te încoace mă Matache neică, şi scoate-ne o ciutură din izvorul No. 1 al apelor minerale �Părintele Grigore Ciuntu" - glumi el, întinzându-i cheia...
- Poftiţi, mă rog, şi domniile voastre cu păhărelul la izvorul tămăduirii, să bem chiar de acolo.
Chefliii îşi luară toţi ţoiurile, mai vrând, mai nevrând, ca să facă plăcere popei, înconjurând fântâna.
- Trage, Matache neică, trage, ca să vadă şi dumnealor cum ne-a pus Dumnezeu mâna în cap.
- Nu ştiu de ce-i grea ciutura, părinte...
- Cum să nu fie, dacă-i plină de aur?...
Când ajunse sus, Matache scoase dintr-însa o javră uriaşă, pe jumătate putrezită. Era Tărcuş, câinele din curte, care dispăruse de vreo săptămână. Musafirii începură să scuipe, vărsându-şi sufletul; lovit de dambla, părintele Grigore se prăbuşi pe spate la pământ, cu ochii holbaţi la cer, de unde Dumnezeu îi pusese, în sfârşit, mâna în cap.

(Vremea, an. XIV, nr. 646, duminică, 3 mai 1942.)




Apostol Burdea
(Fragment)

Apostol Burdea se născuse într-un sat moldovenesc; fusese poate învăţător; trecuse, oricum, printr-o şcoală normală ori seminar. Părăsise de mult cariera didactică, dacă a avut-o; de un sfert de veac era cunoscut în capitală ca luptător cultural. înfăţişarea corespundea omului: corp ascetic, scheletic chiar, cap cât un pumn, privire blajină, plângăreaţă, bărbiţa de peri roşi de molii, frunte de un deget, tivită de un breton roman, sub care tremurau nişte ochelari scoşi şi puşi în fiecare clipă; sperietoare de paseri înfăşurată în haine largi, curgând pe trupul deşirat; adus din spate, îl mai trăgea spre pământ şi o servietă plină de manuscrise, de broşuri, de petiţii, de ziare vechi. Neînfricat poet patriotic şi publicist cultural, la orice revistă sau în orice aşezământ subvenţionat... Izbutise la început numai prin înfăţişarea lui jalnică, de om nemâncat, cu lacrimi în glas şi cu ochi extatici, plini de năzuinţi nobile pentru prosperitatea neamului. �Să-i facem loc şi lui Apostol" - spuneau toţi, crezându-l nemâncat, insectă strivită între paginile unei cărţi. Numai târziu s-a băgat de seamă că, deşi nimic nu părea să se prindă de dânsul, omul nemâncat mânca nesăţios. Nu se ştia ce face cu banii; viţii nu i se cunoşteau; copii nu avea. Oricât i se da, hainele continuau să curgă pe trup, ochii să-i caute blânzi, să implore aproape, un loc, o subvenţie, o sinecură, un premiu. Colabora la toate foile închinate ridicării culturale a neamului, mai ales a satelor, cu o producţie felurită, ce pornea de la articole practice asupra alimentaţiei şi higienei ţăranului, până la articole de cultură propriu-zisă şi poezii patriotice cu Basarabi şi Muşatini, cu plăieşi, logofeţi şi zimbri, la toate serbările naţionale şi omagiile aduse eroilor neamului, într-un stil propriu, arhaizant, cu cuvinte alese din cronicari şi din cărţile bisericeşti, �românizând" totul: pe Dumnezeu, credinţa şi guturaiul; totul împotmolit într-o frazeologie umflată, saturată de adjective goale, dar �neaoşe"; ziua de naştere a unui bărbat politic, sub pana lui, se înscria �în calendarul emoţiei şi închinării obştei româneşti". Expresii ca: �dârzeniile şi vârtoşeniile neînfricate româneşti", �străduinţele voievodale în oblăduirea vladnicei energii româneşti", �viforoasele răzburneli ale străfundurilor româneşti" înfloreau sub pana lui natural, ca florile câmpului în brazda plugului.

De mulţi ani nu mai era societate, aşezământ cultural, revistă sau ziar patriotic la care Apostol Burdea să nu participe de drept: colaborator, redator, director, raportor, consilier cultural, conferenţiar al cercurilor rurale, director al ateneelor populare din capitală, inspector al teatrelor săteşti, misionar propagandist în provinciile dezrobite, referent al Casei Şcoalelor, membru al societăţii �Cultul şrând şters în periodic, n.m., G.O.ţ umbând cu servieta subsuoară, famelic, cu priviri mioape şi idealiste, grăbit totuşi să nu scape un loc sau o sinecură culturală, vreo misiune specială, încasând jetoanele de prezenţă cu anticipaţie, sub cuvânt că e �în mare lipsă" - lucru verosimil după înfăţişarea lui ascetică şi nemâncată, cu hainele căzându-i de pe trupul scheletic, urca scările ministerelor, aşteptând ceasuri în anticameră, pe bănci desfundate; protesta împotriva nedreptăţilor ce i se făceau mereu şi se prezenta cu o listă de revendicări: fonduri la o revistă pe care avea intenţia să o scoată pentru înălţarea maselor, cheltuieli de deplasare pentru o misiune, cumpărarea unui stoc mai mare dintr-o carte a lui, potrivită pentru bibliotecile şcolare. Când i se acorda totul şi ministrul era bucuros că scăpase de dânsul, Apostol Burdea adăuga în pragul cabinetului, cu glasul lui stins, de om nemâncat:
- Şi mai e ceva, domnule ministru.
Pe lângă epitetul de �cultural", Burdea mai era poreclit �şi mai e ceva".
Ştiindu-i obiceiul, după ce-i satisfăcuse toate dorinţele, pentru a glumi, unul din miniştri i-o luase înainte, spunându-i la despărţire:
- Ei şi acum ce mai e, domnule Burdea?
- Ce să fie? nu se lăsase el bătut. Mai e petiţia nevesti-mii.
Simina Burdea era directoarea unei şcoli de menaj din capitală, unde Burdea avea casă, masă, ca la o şcoală de menaj, serviciu, totul gratuit; ca şi bărbatu-su, şi ea avea totdeauna ceva de cerut: spor de întreţinere, însărcinată cu inspecţia tuturor şcolilor de menaj din ţară, se lupta mereu cu încasarea indemnizării de deplasare; spor la capitolul furnizării banchetelor didactice, ale directorilor şi inspectorilor din ministere, ale serbărilor şcolare, ale patronilor liceelor culturale. Burdea se însărcina apoi cu prezentarea tuturor reclamaţiilor doamnei Simina Burdea, născută Pomană, din Comana.

Specialitatea lui nu se mărginea numai la vânarea misiunilor, sinecurelor, însărcinărilor culturale, ci se lărgea la obţinerea tuturor premiilor literare. Se călise încă de tânăr în concursuri de începător: premiul de sonet sau de imnuri naţionale la reviste provinciale, premiul de teatru sătesc etc. Trecuse însă de mult de stâlpul acestor debuturi modeste; toate broşurile sau volumele lui de poezii obţineau azi un premiu sau mai multe, din obiceiul de a scoate acelaşi material uşor schimbat sau ti-
tluri diferite. Eroicele deveniră, astfel, Imnuri de vitejie sau Sursum corda! dobândind fiecare câte un premiu: al �eroilor neamului", al societăţii �Oituz", al �Crucii roşii", al �Scriitorilor militari" - ca să ajungă la urmă la premiul Societăţii scriitorilor români, al Academiei Române, al Fundaţiilor Regale.

(Acţiunea, an. III, nr. 426, 6 februarie 1942.)


Apostol Burdea în dilemă

Când află că asociaţia Ara, pusă la cale de Sergiu Mălureanu cu scopul de a �regenera arta" - de unde şi numele -, era pe cale de a fi recunoscută de stat, trecând prin Parlament ca persoană morală, înzestrată cu mari venituri, Apostol Burdea petrecu o noapte de nesomn. Deşi de obicei adulmeca toate premiile, toate viziunile, toate sinecurile culturale, se înşelase asupra viitorului societăţii Arei, la a cărei întemeiere nu voise să ia parte; nu se încrezuse în destoinicia de organizare a lui Sergiu. Fiindcă scăpase prilejul de a fi cel dintâi - cum era totdeauna - nu-i mai rămăsese decât de a fi cel din urmă, un Calvar, pe care se silea să-l îndulcească cu o vorbă a Mântuitorului, în gura căruia găseşti toate vorbele ce îndulcesc suferinţele. I se prezentă, aşadar, lui Sergiu, cu aerul lui de veşnic nemâncat, cu servieta subsuoară, cu barba putredă, cu figura suptă, cu privirea pierdută de ascet şi mucenic al unei misiuni naţionale. în ton plângăreţ, cu ochii peste cap, porni o lungă jelanie: fusese totdeauna un persecutat al vieţii; îl lăsase acum la o parte şi de la constituirea societăţii Ara, nu-l chemase, nu-l consultase; devotamentul lui pentru binele public - putea spune chiar experienţa - îi erau totuşi cunoscute. Scopurile activităţii lui de aproape patruzeci de ani au fost cele ale Arei: regenerarea artei prin patriotism şi simţământ moral. Când idealul vieţii lui era pe cale să se realizeze printr-un organism recunoscut de stat, alţii mai interesaţi şi mai şireţi trecuseră peste dânsul, cu tot trecutul lui plin de lepădare de sine pentru înălţarea culturală a neamului. Dacă cei ce-l văzuseră la lucru îl putuseră călca în picioare, ce mai avea de aşteptat de la posteritate?

Totul plângea în el: glasul, ochii, barba rară şi putredă, cravata ca o funie răsucită, de care părea spânzurat, hainele stoarse ca o rufă, servieta unsuroasă de sub braţ, adevărat pui sub protecţia cloştei. Sergiu încercă să-l liniştească: nimeni nu fusese chemat anume; venise cine voise; nu era doar un secret; discutaseră chestiunea împreună de multe ori şi nu crezuse în izbânda societăţii. Meritele lui naţionale erau neîndoioase; ar fi bucuros să lucreze împreună la Ara; locurile din comitet se distribuiseră, dar putea colabora la revistă. Burdea dădu melancolic din cap; era prea puţin pentru dânsul; primi totuşi cu resemnare. Se pregăti să plece; la uşă se opri.
- Mai e ceva, dragă Sergiu.
Sergiu zâmbi; nu-şi uitase formula tradiţională, de om care totdeauna mai avea ceva de cerut.
Burdea o luă de departe, în fraze întortocheate, reţinute, interminabile. Societatea nu se putea onora decât onorându-şi precursorii; unii luptaseră zeci de ani pentru aceleaşi idealuri de regenerare, pe timpuri eroice, când nu se percepeau taxe de spectacole, cărţi, cinematografe, pentru a răsplăti pe luptători; trebuia găsită o formulă pentru ca nedreptatea să fie îndreptată, un mare premiu de pildă.
Sergiu îi înţelese gândul şi zâmbi lăuntric.
- Ideea e bună, zise; mi-o însuşesc; unul din punctele programului nostru va fi de a încununa activitatea luptătorilor din trecut şi de acum pe terenul cultural; vom institui un premiu anual.
Burdea şovăi o clipă, acru.
- Exagerezi, îşi ridică el ochii extatici spre cer; premiul nu trebuie bagatelizat, ci să fie masiv, nu trebuie să fie repetat prea des, sau chiar deloc.
Intenţia i se străvedea limpede: să i se acorde lui un mare premiu naţional pentru activitatea culturală din trecut şi, pe urmă, să se suprime.

Sergiu zâmbi din nou; îi făgădui că �va studia chestiunea". Burdea ieşi, în sfârşit, obidit, îndoit, ca şi cum ar fi dus în spate destinul neamului întreg. Pe scară îl întâlni pe Ilarie, rotund, tuciuriu, cu un muc de ţigară lipit de un colţ al gurii, privind, ca de obicei, lateral.
- Dragă Ilarie, suspină el extatic, aseară am avut una din cele mai puternice emoţii; şedeam cufundat în meditaţiile mele obişnuite, cu foaia de hârtie albă dinainte, aşteptându-mi inspiraţia, când auzii un foşnet de aripi ca de liliac pătrunzând prin fereastra deschisă; o lumină opalină pătă amurgul; un înger se lăsă fâlfâind din văzduh ca mesagerii divini ai poeţilor antici, cu aripioare la picioare. Căzut în extaz, prosternat în faţa antreului, i-am ascultat ca în vis dojana şi îndemnul: �Ai cântat neamul şi tradiţia, dar ai uitat ortodoxia, piatra unghiulară a existenţei noastre seculare", mi-a spus. Mi-am înclinat capul vinovat, e o mare lipsă în activitatea mea. O recunosc şi m-am jurat să-mi răscumpăr vina închinându-mi restul vieţii ortodoxiei. Când mă trezii, plin încă de lumina cerească, ca de un polen divin, am scris un psalm de mulţumire lui Dumnezeu, povestind şi viziunea, adevărata cale a Damascului.
Privind tot pieziş şi scuipându-şi mucul de ţigară pe treptele de marmoră, Ilarie îi strânge moale mâna, fără convingere şi cu teama ca să nu se apuce şi Apostol Burdea să vadă îngeri.
- Cam târziu, dragă. Dar, în sfârşit. Să vedem. Dă-o la Ara.
Burdea plecă amar, obidit. Nu adulmecase dincotro avea să bată vântul. Nu crezuse în destinele Arei, şi iată că ea devenise o societate recunoscută de stat, puternică, cu subvenţii; nu adulmecase nici vântul poeziei ortodoxe, şi Ilarie îi suflase biserica şi resursele ei. Tinerii vedeau azi îngeri; stolul lor se înmulţise descinzând din văzduh în diferite capitole bugetare. El de abia acum se dezmeticise.
- "Prea târziu", îi spusese Ilarie, înfigându-i un pumnal în inimă. îmbătrânise, constată învins, trăgând după sine servieta-i plină de manuscrise morale şi culturale.
Dacă ar fi ascultat cel puţin de sfaturile nevesti-sii, doamna Simina Burdea născută Pomană, directoarea Şcoalei de menaj Despina Doamna, care mereu îi spunea:
- Lache, să nu laşi niciodată pe altul să-ţi ia smântâna de pe oală!

(Acţiunea, an. III, nr. 431, joi, 12 februarie 1942.)