Numărul curent: 42

Comentarii Critice:
E. Lovinescu - 125 - Confesiunile unui critic de Ion Simuţ

E Lovinescu (31 octombrie 1881-16 iulie 1943) a năzuit continuu spre o autodefinire deplină şi cuprinzătoare. A meditat stăruitor la faptul dacă ideologia are o justificare în psihologia cugetătorului. Nimic surprinzător în principiu pentru o asemenea năzuinţă, dacă nu ar fi vorba de un critic! E. Lovinescu a pus în relaţie întotdeauna, nu în aceiaşi termeni de-a lungul timpului, modul său de a gândi literatura cu propria biografie. Autodefinirea i se părea, în fiecare etapă a biografiei sale, o datorie de onestitate. A fost frământat fără încetare de întrebarea de ce gândeşte aşa şi nu altfel. Într-o primă fază a crezut că ideile vin dintr-o anumită psihologie, pentru ca ulterior să se lupte cu propriul temperament moldovenesc, orientat greşit (liric, nostalgic, pasiv, rural sau provincial, oricum contemplativ - deci tradiţionalist), pentru a-şi impune o direcţie în consonanţă cu spiritul timpului (spre epic, urban, obiectivitate, depăşirea complexelor, autoanaliză lucidă, psihologism, voinţă de sincronizare europeană - deci modern). A simţit o contradicţie internă pe care trebuia să o împace sau să o rezolve. Opera lui E. Lovinescu (critica, proza, memoriile) a fost străbătută, de la un capăt la altul, de această interogaţie despre sine, de la cele două volume de debut Paşi pe nisip (1906) până la cărţile apărute în ultimul său an de viaţă (1943), cele despre Titu Maiorescu (Titu Maiorescu şi posteritatea lui critică; Titu Maiorescu şi contemporanii săi).

E. Lovinescu a fost şi a rămas, de la tinereţe până la senectute, o natură confesivă, ce s-a accentuat. Aşa se explică apariţia unor texte esenţiale ca mărturisire şi autoexplicitare, cum sunt volumele de Memorii (I, 1930; II, 1932; III, 1937), Aqua forte (1941), considerat ca al patrulea volum de memorii. Dar sinteza unei autobiografii spirituale o reprezintă două mărturisiri, una directă, intitulată Cariera mea de critic (1942) şi alta într-o variantă indirectă, atribuită cronicarului imaginar Anonymus Notarius (ambele publicate în volumul omagial din 1942, apărut la împlinirea vârstei de 60 de ani a criticului).

Procesul autoreflexiv nu e doar unul de bilanţ al senectuţii, ci o formă permanentă de autointerogaţie şi de autocontrol, pentru ca autorul să nu-şi scape niciodată lui însuşi. E. Lovinescu îşi explicitează periodic, chiar cu riscul unor repetiţii, modul de a înţelege critica, practica analizei scrierilor contemporane, raportarea la trecut, obligaţiile faţă de tradiţie, exigenţele faţă de prezentul şi de viitorul literaturii române. E. Lovinescu este cel mai confesiv dintre criticii români, situându-se şi din acest punct de vedere, ca din atâtea altele, la antipodul lui

G. Călinescu, ceva mai tânărul său coleg de breaslă. Dacă nu a scris un jurnal propriu-zis (agendele de la cenaclul "Sburătorul" sunt un bruion de jurnal, un aide-mémoire pentru redactarea memoriilor), cel puţin nu a repudiat jurnalul şi, în compensaţie, şi-a scris memoriile, judecându-se pe sine la fel de aspru ca şi pe ceilalţi, şi-a plasat evoluţia într-un anumit context. G. Călinescu a detestat jurnalul şi orice formă de exhibare a sinelui, ce i se părea cu atât mai condamnabilă cu cât ar fi venit din partea unui critic. Nu privilegiez (teoretic) nici una dintre cele două structuri, constat numai o diferenţă frapantă. G. Călinescu este un critic subiectiv anticonfesiv (ceea ce nu e deloc un paradox, întrucât toată opera trebuie să fie o confesiune indirectă), în timp ce E. Lovinescu este un critic subiectiv confesiv prin excelenţă (ceea ce nu e deloc un pleonasm, întrucât confesiunea emană atât de opţiunea pentru impresionism, cât şi din necesitatea de a-şi fonda convingerile estetice pe o anumită disponibilitate psihologică, particulară, deci irepetabilă). E. Lovinescu s-a studiat pe sine cu extraordinară minuţie, ilustrând ca nimeni altul (între criticii români) virtutea autocunoaşterii. S-a supravegheat moral, şi-a problematizat alegerile de stil (trecerea de la un conservatorism lingvistic la o neologizare mai îndrăzneaţă a limbajului critic), a detaşat etape, pe care şi le-a asumat nu doar stilistic, ci şi existenţial. A extins impresionismul de la un mod de a trăi şi de a percepe lumea, predestinat de un fond iraţional, la un mod de a gândi şi de a recepta valorile, în acord cu o raţiune superioară. A transformat scepticismul şi relativismul dintr-o banală filosofie de viaţă într-o motivaţie profundă a esteticii şi a criticii literare, articulată într-o teorie a mutaţiei valorilor estetice.

Confesiunea lovinesciană este, în egală măsură, o probă de moralitate, o formă de onestitate şi o cale de câştigare a credibilităţii. Un portret interior al criticului de la "Sburătorul" riscă să reproducă îndeaproape confesiunile din Memorii. E. Lovinescu are o rară conştiinţă de sine, ajunsă până în pragul "posesiunii de sine", cum ar spune Georges Poulet. E interesant şi instructiv de urmărit tocmai acest proces de luare în posesie a propriei psihologii, ca fundament al unei ideaţii personale. O coordonată majoră a confesiunilor din Memorii o constituie tocmai psihologia creaţiei critice lovinesciene. Cum a luat naştere impresionismul ca opţiune definitorie, cum se acordă cu sine şi cum au fost posibile idei ca revizuirile, mutaţia valorilor estetice, modernismul şi tot eşafodajul teoretic în raport cu propria individualitate? - iată ce interogaţii declanşează procesul de conştiinţă lovinescian. A-l urmări înseamnă a ne situa într-un moment privilegiat, conform idealului de cunoaştere formulat de Georges Poulet în admirabilul său eseu despre Conştiinţa critică: "a-l cunoaşte pe celălalt, coincizând cu actul prin care reuşeşte el însuşi să se cunoască".

Conştiinţa critică lovinesciană se centrează pe câteva întrebări esenţiale, ca forme de autoverificare. E. Lovinescu vrea să afle dacă sunt autentificate ideile critice de entitatea psihologică a autorului. Cercetează dacă acestea corespund fondului de sentimente şi credinţe intime, dacă sunt confirmate interior. Ultimele capitole, XXXII-XXXVI, din volumul II de Memorii, reprezintă punctul de vârf al acestei investigaţii, realizate sistematic cu scopul de a vedea cât de firesc şi cât de organic cresc ideile critice pe "solul afectiv". În prima tinereţe, criticul miza numai pe acordul deplin dintre idei şi temperament: "Avem ideile temperamentului nostru" - scria Lovinescu în finalul unui mic studiu, aflat în prelungirea tezei lui de doctorat de la Sorbona, despre Jean Jacques Weiss. Dar în 1932, la apariţia volumului II de Memorii, E. Lovinescu îşi dădea seama că această explicaţie e parţială: "Reacţiunile imediate, actele reflexe, ideile curente sunt, negreşit, determinate de temperament, dar, în afară de această floră instinctuală la îndemâna oricui şi esenţială primitivului, omul cult, cugetătorul se poate ridica deasupra temperamentului său în elaboraţii ideologice neizvorâte din solul afectiv, ci contrariidu-l chiar, prin posibilitatea bovarică a individului de a concepe şi a se concepe altfel" (în cap. XXXV). Dacă la începuturile sale criticul E. Lovinescu se credea rezultatul pur al omului temperamental, la maturitate distingea între contribuţia temperamentului la constituirea unei ideologii şi contribuţia omului bovaric. Depăşise în acest fel faza Jean Jacques Weiss prin Jules de Gaultier (pe care nu-l aminteşte aici), a cărui carte despre bovarism o va fi asimilat ceva mai târziu. E. Lovinescu analizează în cap. XXXV din Memorii II prin ce se manifestă la el "proiecţia fidelă a psihologiei scriitorului" în operă şi consideră aşa-zisul său "simbolism", ca şi relativismul, de natură temperamentală. E. Lovinescu va pune în seama unei inspiraţii muzicale (pe care o va ironiza Camil Petrescu în pamfletul său antilovinescian) capacitatea sa de speculaţie intelectuală, derivată, paradoxal, din stări sufleteşti obscure şi din resursele inconştientului. Tot în seama simbolismului său temperamental pune E. Lovinescu "realizarea unei critici fără afirmare şi fără negare, fără întrebuinţarea ponderelor materiale ce fixează valorile în cifre şi cantităţi, a unei critici de valori imateriale, fără calificări, a unei critice de nuanţe şi de sugestie". În expresie, claritatea, de sorginte clasică, l-a pus în contradicţie cu obscurităţile de tip simbolist (vagul sau echivocul), dar situaţia a fost rezolvată de intervenţia "omului deliberativ, capabil de a concepe şi alte forme de cugetare sau de expresie decât cele ale temperamentului său". Criticul avea acum o modalitate de înţelegere mai complexă a personalităţii. În prima tinereţe acordul dintre idei şi temperament era singurul conotat pozitiv. La maturitate, constata că această linearitate cauzală nu există în această formă pură. Dar Lovinescu agrea aceste deducţii şi arăta cu satisfacţie felul în care relativismului său temperamental pornea dintr-un scepticism funciar, ale cărui idei, la rândul lor, au o justificare psihologică profundă: "Îndărătul relativismului întregei mele opere se află, prin urmare, o realitate sufletească, conştiinţa de fiecare minut, stringentă, pururi actuală, şi nu teoretică, a neantului universal ce nu putea împinge decât la o viziune cosmică în care valorile se degradează şi se estompează în indiferenţa totală. Deşi putea duce la anarhie morală sau, cel puţin, la contemplativitate pură, sensul acut şi prezent al labilităţii n-a dus nici la una, nici la alta; nimicind până şi germenele voinţei de putere, în virtutea paradoxului trăit de oricine din noi, a lăsat neatinsă necesitatea activităţii spirituale dezinteresate, care, lipsită de finalitate, fatală, iraţională şi irezistibilă, domină, astfel, într-un peisagiu de cenuşe" (finalul capitolului XXXV din Memorii II).

Mărturisirea fondului psihologic generator al concepţiei critice e un act de onestitate şi o probă a moralităţii. La originea activităţii criticului trebuie să situăm gestul simbolic al loialităţii şi al demnităţii, al acordului cu sine, al voinţei de a fi în consonanţă cu tendinţa sau dispoziţia sa naturală. Echilibrul său numai astfel era satisfăcut şi menţinut. Mărturia unui contemporan, Dan Petraşincu, e întru totul revelatoare: "Lovinescu era mulţumit de sine însuşi. El refuza tot ceea ce l-ar fi putut tulbura sau clinti din viziunea sa de viaţă, limpede, latină şi, în fond, avea o mare aversiune faţă de asimetriile moderne". Cu o acută conştiinţă de sine, Lovinescu ţinea să arate că e, fără efort, Lovinescu: identitatea sa e născută din destinul său "natural".

Tot ce a scris Lovinescu, de la simplul foileton critic la Istoria civilizaţiei române moderne, de la Istoria literaturii române contemporane la Memorii şi tomurile despre Maiorescu, provenea dintr-o irepresibilă nevoie a confesiunii.