Numărul curent: 50

Comentarii Critice:
E. Lovinescu - 125 - Bovarismul ideologic de Ion Simuţ

Dacă s-ar fi lăsat în voia temperamentului său, E. Lovinescu nu ar fi promovat sincronismul şi modernismul şi ar fi rămas un critic mediocru. Nu ar fi lipsit mult ca E. Lovinescu să se menţină şi să se complacă într-o atmosferă de resemnare şi fatalitate. Premisele scepticismului său filosofic acolo ar fi condus. Afirmaţia "avem ideile temperamentului nostru", pronunţată ca o lege inflexibilă, nu ar fi dus departe, neîngăduindu-i să se lupte cu propriile inerţii, pe care şi le cunoştea foarte bine: paseismul, refugiul în amintire, contemplativitatea, provincialismul moldovenesc, melancolia sumbră provocată de ineluctabilul zădărniciei universale. Ar fi trebuit să devină un critic fidel al colegului său de şcoală Mihail Sadoveanu, pe care îl şi întâmpină de altfel cu analiză minuţioasă a povestirilor sale de debut, din 1904. Diferenţierea de orientare o resimţea ca pe o datorie profesională, după cum mărturiseşte în seria de articole de opinie Literatura şi critica noastră, publicate în 1905 în "Epoca" şi incluse în volumul I din Paşi pe nisip: "Nimeni nu are mai multă afecţie pentru Sadoveanu decât eu, prietenul vechi de copilărie şi de şcoală, şi nimeni nu urmăreşte mai cu interes sforţările ce face talentul său pentru a se stăpâni. Povestirile sale desigur erau opera unui talent ce se afirma. Ele aduceau cu ele o poezie nouă şi un stil în care se recunoştea o mână de adevărat scriitor. Dar aceste povestiri mai veneau încărcate cu nişte elemente romantice, ce proveneau direct din literatura populară a haiducilor şi erau de o natură nu tocmai recomandabilă". În 1905 sau 1906, E. Lovinescu nu-l judecă din punctul de vedere al modernismului, căci el nu se cristalizase încă, nici din punctul de vedere general al unei critici de direcţie, căci tânărul exeget crede că "un critic nu influenţează niciodată pe un adevărat artist". E. Lovinescu se călăuzea în aprecierea sa de un criteriu mult mai puţin controlabil: el judeca în absolut, din punctul de vedere al exigenţei lui Tucidide de a se plasa în perspectiva veşniciei. Dar aceasta însemna că nu se limitează la înclinaţiile propriului temperament, acceptând ca acesta să-i dicteze gustul şi selecţia. Criticul a ştiut de timpuriu că nu sămănătorismul, nu proza lui Mihail Sadoveanu, oricât de apropiată afectiv, nu acestea trebuie să dea sensul de dezvoltare şi de emancipare a literaturii române. De aceea a dezlănţuit polemica împotriva direcţiei sămănătoriste a lui Nicolae Iorga, arătându-i eroarea, retardarea, persistenţa într-un ţărănism patetic, liric, naturist - cel mai adesea fals şi fără orizont. În 1905-1906 nu-i contrapunea ceva explicit lui Nicolae Iorga, pentru că E. Lovinescu era de părere atunci că un critic nu trebuie să inventeze curente literare. Dar mai târziu, când va oficia în cenaclul şi revista "Sburătorul", va avea un răspuns clar, în sensul modernismului.
Sincronismul, modernismul, liberalismul erau "ideile revoluţionare" ale lui E. Lovinescu: revoluţionare atât pentru contextul conservator românesc, dominat de junimişti, cât şi pentru disponibilitatea psihologică a militantului. În capitolul XXXVI, ultimul din Memorii II, E. Lovinescu se străduieşte să explice mecanismul psihologic prin care se afirmă "natura bovarică" a ideilor sale revoluţionare: "Caracterul de analiză psihologică a acestor pagini mă obligă să arăt că o astfel de ideologie nu e ieşită din prelungirea unei dispoziţii temperamentale, ci se prezintă ca o creaţiune bovarică, nu în sensul căutării unui complement spiritual, ci al unei libere deliberări speculative. O cultură clasică, o formaţie intelectuală în sânul disciplinelor junimiste, un temperament static şi conservator nu mă indicau, desigur, la rolul de teoretician al democraţiei şi al liberalismului la care am ajuns, totuşi, prin intuiţia şi studiul fenomenelor sociale regizate de un determinism împotriva căruia lamentaţiile sunt inutile". Omul deliberativ l-a completat fericit pe omul temperamental în constituirea personalităţii lui E. Lovinescu. Criticul e foarte atent la acest proces extrem de delicat al construcţiei de sine. E una din coordonatele majore ale Memoriilor, alături de aceea care evidenţiază comedia vieţii literare prin portrete şi anecdotică de semnificaţie psihologică. Simptomele psihologiei personale, sintetizate în principal în lupta dintre temperament şi bovarism, sunt puse, necruţător, în relaţie cu simptomele vieţii literare.
E. Lovinescu a legat adeziunea sa la modernism de capacitatea creatoare, deviantă, a raţiunii în raport cu temperamentul şi şi-a explicat-o - cu ajutorul nedeclarat al lui Jules de Gaultier - "prin posibilitatea bovarică a individului de a concepe şi a se concepe altfel". E surpriza unei deschideri, a unei ieşiri din determinismul psihologic strict. În construcţia unei individualităţi, dialectica interioară a omului temperamental şi a bovarismului, iniţiativa "omului deliberativ" dau structura particulară. Lovinescu a accentuat mereu relaţia intimă a ideilor sale cu "solul afectiv". Referitor la personalitatea sa, a subliniat de repetate ori atributele de organicitate şi "proiecţia fidelă a psihologiei". Am văzut că această proiecţie nu e, totuşi, fidelă în totalitate. Dispoziţia bovarică, pe care o considera, cu oarecari ezitări, la fel de importantă în structura psihologică dihotomică, a privit-o uneori cu un uşor sentiment de vinovăţie: "voi sublinia - scrie în Memorii II, cap. XXXV - numai aderenţa psihologică, valoarea muzicală a Ťmutaţieiť, ca şi a relativismului de la baza ideologiei mele, care, departe de a fi o manifestare bovarică (s. n.), reprezintă expresia temperamentală cea mai fidelă, valabilă nu numai pentru valorile estetice, ci şi pentru toate celelalte valori, fără excluderea chiar a celor morale". Ideea generatoare a sistemului său (relativismul) e pusă, în mod evident, sub semnul prelungirii directe din temperament, ca şi cum o astfel de deducţie i-ar conferi o legitimitate mai mare. Iar la originea relativismului se află scepticismul, adică "senzaţia neantului universal". Această idee generatoare e - după cum am subliniat - "departe de a fi o manifestare bovarică". Se află mascat aici gestul de înlăturare a unei posibile învinuiri, prevenind astfel o înţelegere greşită. Edificiul psihologic lovinescian şi sistemul teoretic derivat erau refractare incoerenţei, sciziunii interioare. După cum s-a putut uşor observa, chiar structura sa psihologică, oricum mai complexă decât era dispus să o arate, Lovinescu avea tendinţa să o simplifice, printr-un gest care trădează, la un singur termen. În orice caz, nu concepe temperamentul şi bovarismul ca o antinomie generatoare de conflict interior şi de instabilităţi, ci ca fiind într-o relaţie de contiguitate şi compatibilitate. "S-ar zice că el a căutat întotdeauna firele ascunse care leagă între ele până şi cele mai opuse atitudini" - scrie cu îndreptăţire Florin Mihăilescu în eseul E. Lovinescu şi antinomiile criticii (1972).
Imaginea pe care o are E. Lovinescu despre sine e una dintre cele mai lucide şi mai bine articulate din literatura română. Iar această imagine despre sine poate constitui un stimulator punct de pornire pentru studiul operei lovinesciene. În volumul său de eseuri Critica de atelier (1983), Marian Papahagi a relevat capacitatea lovinesciană de autoanaliză şi francheţea autoexplicitării resorturilor ascunse: "Foarte în general spus, operele lovinesciene se citesc unele pe altele, ca într-o mise en abîme, se comprimă şi substituie una pe alta într-atât încât, până la urmă, de foarte de sus, Lovinescu ne poate apărea ca fiind autorul unei singure cărţi, o carte despre sine al cărei arhetip pluteşte în toate înfăţişările particulare pe care a vrut să i le dea criticul". Tendinţa de destăinuire a criticului capătă o extindere mai largă, până la a se confunda cu întreaga operă.
Aurel Sasu şi-a construit un întreg eseu critic, excelent în analize şi deducţii, pe această idee a naturii confesive a personalităţii lovinesciene: Eul suveran. Paradigme lovinesciene (Ed. Dacia, 1994): "Ce altceva sunt volumele lui Lovinescu, memorii sau romane, decât jurnalul unei nedesminţite nevoi de a se mărturisi, de a se analiza, de a-şi fixa datele vieţii afective, intelectuale şi publice, de a se judeca în amănunt şi recapitulativ, la fiecare sfârşit de an, de a judeca şi pe alţii în notaţii sobre şi cu acea incisivitate maioresciană, atât de caracteristică, mai târziu în discursuri şi critice, totul cu metodă şi disciplină riguroasăť". Romanele ciclului Bizu completează confesiunea. Memorii-le arată că Lovinescu îşi posedă şi îşi înţelege personalitatea până în cele mai mici detalii. "Este oare întâmplător faptul - se întreabă Aurel Sasu - că iniţial partea întâi a Memorii-lor trebuia să cuprindă o încercare de autoportret intitulată Călătorie în jurul spiritului meu?" E. Lovinescu face un interesant obiect de studiu din propria subiectivitate, din construcţia şi evoluţia personalităţii sale.