Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
E. C. Grenville Murray – primul traducător de poezii româneşti în engleză de Ion Taloş

Eustace Claire Grenville Murray este un autor foarte puţin cunoscut literaturii noastre: articolul dedicat de Petre Grimm traducerilor din literatura română în engelză1, a trecut neobservat de cercetători, dar Murray e autorul unui volum intitulat Doine, or the National Songs and Legends of Roumania, apărut la Londra, în două ediţii (1854, 1859). El cuprinde o introducere (p. VII-L), 33 de texte (19 din colecţia de poezii populare a lui Alecsandri, iar restul, din creaţia originală a lui Alecsandri şi Bolintineanu, p. 1-114), adnotări (p. 115-141), şi note muzicale (şase arii, paginate separat 1-21).

Deşi e primul traducător de poezii populare româneşti în engleză, numele lui nu e citat în cele două istorii ale folcloristicii noastre: Gh. Vrabie2 şi O. Bîrlea3, nici în Dicţionarul etnologilor români, de Iordan Datcu4, şi nici în studiul introductiv al lui D. Murăraşu5 la ediţia critică a colecţiei Alecsandri. Sunt citaţi, în schimb, J. E. Voinescu (Les Doïnas, 1853, 1855: cu un singur text folcloric: Gruie Grozovanul); Jules Michelet (Légendes démocratique du Nord, 1854: Mihu şi Mioriţa); Alecsandri (Ballades et chants populaires de la Roumanie, 1855: 24 texte);Henry Stanley (Rouman Anthology, 1856: opt texte din colecţia Alecsandri, în original, din care patru şi în traducere engleză); W. v. Kotzebue (Rumänische Volkspoesie, 1956: 16 balade, 8 cântece, 1 basm); J. C. Schuller (Rumänische Volkslieder, 1858: 6 balade); G. Vegezzi Ruscala (1858: Înşiră-te mărgărite), şi Antonin Roques:, cinci texte, începând din 1860.

Aşadar, prima traducere masivă de poezie românească în engleză (1854) e necunoscută.6 În introducerea cărţii, Murray scrie pe larg despre istoria noastră, şi caracterizează generaţia de scriitori de la 1848. Simplu spus: e autorul englez cel mai devotat şi mai bine informat în problemele româneşti în jurul lui 1850. Lucrarea lui a contribuit la formarea, în Occident, a opiniei favorabile Unirii Principatelor Dunărene.

Se găseşte, totuşi, în cultura noastră şi altceva despre Murray înafară de articolul lui Grimm? Da, în Bibliografia generală a etnografiei şi folclorului românesc. I. 1800-1891, Murray figurează sub nr. 4291 cu The National Songs and Legends of Roumania, 1859, cu menţiunea că materialul n-a fost văzut, ci preluat din Degenman, iar sub nr. 5431, cu Six national airs of Romania. Arranged for the Piano by Henriz, 1854. Atât.

Cine era însă acest autor care îşi încheia lucrarea la 12 sept. 1853, în arhipelagul Prince’s Island, în Marea Marmara, aproape de Istanbul? De unde cunoştea istoria, literatura şi folclorul României? De unde avea cele şase melodii româneşti şi cum se face că a tradus şi din cea de a doua broşură a colecţiei Alecsandri în chiar anul apariţiei ei ?

Din studiul lui G. R. Berridge, Diplomacy and journalism in the Victorian Era: Charles Dickens, the Roving Englishman and the «white gloved cousinocracy»7 aflăm că Murry era fiul ilegitim al lui Richard Grenville, „second Duke of Buckingen and Chandos”, cu actriţa Emma Murry; născut în 1824 şi înregistrat iniţial sub numele mamei, şi-a adăugat, prin anii 1840, numele tatălui: Grenville. În 1848 era înmatriculat la Oxford, iar în 1850, prin protecţia lui Charles Dickens şi a lordului Palmerston, devine ataşat al ambasadei britanice la Viena. De aici colaborează, încălcând legile diplomaţiei, la Morning Post, cel mai anti-austriac ziar britanic; ca pedeapsă, e transferat din strălucitoarea capitală imperială, în aprilie 1852, la Hanovra, iar în octombrie al aceluiaşi an, ca, „5th paid attaché”, la Constantinopol. În 1854 e consul la Mitylene, pe insula Lesbos; în 1854 se întoarce în Anglia, iar între 1857-1868 e consul-general la Odesa, după care revine în Anglia. Moare la 20 decembrie 1881, în zona parisiană, la Passy, în exil.

E considerat un „enfant terrible” al jurnalismului şi diplomaţiei britanice victoriene, „condamnat” „to a wandering exile between the Ottoman capital, London, the Danubian Principalities, and the Crimea”. Nu ştim dacă a avut funcţie de diplomat în Principate, dar apropierea lui de români şi de cultura română trebuie să se fi petrecut la Constantinopol, adică după octopmbrie 1852. Poate a fost, cum scrie Berridge, un diplomat itinerant. Oricum, a fost cucerit de românii pe care i-a cunoscut: „I confess to a peculiar affection for the Wallachians” – scrie el în Pictures from the Battle Field (1856, p. 128)8 –, în care descrie pe larg călătoria, în toamna şi iarna anilor 1854-1855, de la Rusciuc la Giurgiu şi Bucureşti („the liveliest place under the sun”), apoi la Craiova („a nice, fresh, clean, pretty little town”) şi Orşova.

În introducere aflăm că Murray avea legături personale cu Ion Ghica „whose unaffected kindness and zeal, in siding me to make this little Work as perfect as possible, I can hardly acknowlwdge too gratfully”. Ghica i-a oferit cele şase melodii. S-au cunoscut, probabil, la Constantinopol, unde Ghica fusese delegat de Comitetul Revoluţionar; după eşuarea revoluţiei de la 1848 a rămas zece ani în exil, între 1854-1858 fiind guvernator al insulei Samos. Bune relaţii avea cu D. Bolintineanu, care, după eşecul revoluţiei a trăit în exil, la Paris şi Constantinopol. „Unele dintre cele mai frumoase doine au fost culese de Bolintineanu, care m-a ajutat cu multe informaţii interesante” – scrie Murray.

Introducerea antologiei, care ar merita să fie tradusă în româneşte, e scrisă ca de un român; ea abordează trecutul Principatelor Dunărene, limba, cultura, literatura română, tradiţia orală. Dar cu ce entuziasm şi cu câtă încântare scrie! În engleză! În una dintre perioadele cele mai brizante ale istoriei Principatelor Române. „Ţările cunoscute sub numele de Moldova, Valahia, Basarabia, Bucovina, Banat şi Transilvania au format, în vechime, ţara dacilor”, un popor războinic, care vorbea aceeaşi limbă ca geţii, iar zeul lor era Zamolxis, fost discipol al lui Pitagora, care a adus o religie bazată pe sistemul marelui său maestru; după moartea lui a fost onorat ca şef al divinităţilor lor. Murray scrie despre înfrângerea lui Domiţian la Talpa, în Vlaşca, de către Decebal, despre cucerirea Daciei de către Traian şi transformarea ei în colonie romană; poporul de vânători şi păstori a trăit în pace până la apariţia turcilor în Europa. El informează despre întemeierea principatului Munteniei, lupta de la Nicopole, tratatele Munteniei şi Moldovei cu Înalta Poartă, Mihai Viteazul şi turcii, uciderea lui de către un emisar al lui Basta, Banul Mărăcine, anul revoluţionar 1848 şi traduce cele 22 de puncte ale proclamaţiei de la Islaz. Scrie apoi despre: fertilitatea pământului, exporturile de grâu, instituţii, boieri şi ţărănime, franceza ca lingua-franca în societate, teatre, opere italene, preoţi şi călugări, ţigani deveniţi „slaves to the Boyards”.

Limba, cultura, literatura. Murray mărturiseşte că a scris cartea din memorie, departe de cărţi şi de oameni, deci fără posibilitatea de a consulta pe cineva, şi regretă că ştie prea puţine lucruri despre doine (XXVII). Limba derivă, evident, din latină. „Dialectul” românesc sau valah a rămas în colibele ţărăneşti şi în afecţiunea poporului şi are mai multe asemănări cu limba lui Virgil şi Cicero decât dialectele din Yorkshire cu engleza lordului Palmerston ori decât dialectul din Marseille cu franceza lui M. Guizot.

Lăutarii sunt menestreli ambulanţi. Cântecele voiniceşti au fost transmise de tradiţia orală şi de bătrânii cronicari (XXVIII-XXIX). Multă veme Valahia şi Moldova, oprimate de puterea fanariotă, n-au avut altă literatură decât Psalmii lui David (XXVII), dar prin căderea fanarioţilor a început o eră nouă. Murry caracterizează scriitorii corect, sintetic şi conform aprecierilor de care se bucurau în epocă. Astfel, Ion Eliade a restaurat limba şi literatura naţională, alături de Văcărescu şi Mumuleanu, în Valahia, de Asachi şi Conachi în Moldova; s-au făcut traduceri din franceză, dar acestea suferă încă influenţa fanarioţilor. În 1832, literatura din România a făcut un pas înainte prin întemeierea de către Eliade în Muntenia şi de Asachi în Moldova a unor tipografii şi, urmând exemplul lui Maior, Şincai, Klein, Lazăr, Ţichindeal şi Laurian au purces la purificarea limbii, izgonind cuvintele de origine străină.

Primul poet cu reputaţie este Alexandrescu, un gentlemen valah, care a ţinut multă vreme sceptrul cântecului; el s-a născut poet; în compunerile lui naive şi cu un har deosebit există ceva feeric, dar face marea greşeală ca, în loc să se inspire din istoria ţării sale, din casele boiereşti, sau să ia Oltul ori Dunărea ca motive de inspiraţie, imaginaţia lui umblă pe scene străine. A publicat o colecţie de poeme mai bună decât împrumuturile din lord Byron sau Lamartine; fabulele şi cele în care vorbeşte de lucruri familiare, au fost primite cu entuziasm; a demisionat din armată, ceea ce i-a sporit popularitatea (XXXXXI).

Cârlova a scris câteva poezii inspirate din suferinţele şi speranţele ţării: „Ruinurile Târgoviştei”, vechea capitală a Valahiei, amintind de gloria trecută a ţării. Stilul lui e elevat, pasionat, înduioşător şi îmbrăcat într-un nobil şi energetic patriotism.

În Moldova, Negruzzi cântă fetele frumoase ale Iaşilor şi a scris câteva nuvele, dintre care cea mai bună e Zoe. A tradus din Puşkin, Byron şi Hugo, care nu sunt uşor de recunoscut. Stilul lui e foarte elegant, iar versurile lui au prea mult spirit şi har, pentru a fi considerate imitaţii.

Kogălniceanu a publicat un volum din Istoria Moldo-Valahă, un fel de cronică împrumutată din excelenta Istorie a Principatelor, de Fotino – un tânăr de la care se pot aştepta multe.9 Transilvăneanul Aaron, fost profesor de istorie la Colegiul Sf. Sava din Bucureşti, a scris o istorie a principatelor, dar cu tot meritul, e prea uscată pentru cititorul obişnuit.

Ion Ghica este autorul cărţii despre măsurile şi greutăţile aflate în uz şi are alta sub tipar. Nicolae Bălcescu, mort de tuberculoză în 1852, s-a dedicat încă demult studierii istoriei ţării; a publicat în 1846 un tratat foarte echilibrat, pregătit cu mare grijă şi efort, multe lucruri fiind extrase din arhivele mănăstireşti, despre forţa militară a României în trecut.

George Sion e cunoscut prin spumoase satire, iar Constantin Rosetti, prin imitaţii ale lui Beranger, care au doar un succes limitat în timp. Tineri de cea mai mare promisiune intră în rândul scriitorilor, dar, din nefericire pentru literatură, influenţaţi de evenimentele politice, încetează de a mai scrie. Ion Voinescu, unul dintre cei mai buni scriitori din Valahia, „sleeps upon his laurels”. Constandin Negri, acum guvernator în Galaţi, a rămas doar cu fermecătoarea cărticică intitulată Trei nopţi la Veneţia. Anton Pann s-a făcut remarcat mai mult prin stilul burlesc şi singular decât prin talent; e un Bürger al României. Alecsandri în Moldova şi Bolintineanu în Valahia au realizat mult pe un teren virgin. Primul se inspiră din munţii şi pădurile ţării sale, al doilea redă în versuri de o eleganţă neobişnuită cele mai interesante fapte din istoria ei.

Murray deplânge severitatea cenzurii şi faptul că, după revoluţia din 1848, aproape toţi scriitorii: poeţi, istorici, prozatori, au fost alungaţi din ţară. Unii au murit, iar cei care au supravieţuit, „despair of being able to return to their homes”. Una dintre cele mai dureroase consecinţe ale evenimentelor recente este că oamenii care s-au implicat în revoluţie, sunt cel mai puţin dornici să se amestece în politică.

Oameni valoroşi, chemaţi de diferite preocupări ale vieţii, rătăcesc în ţările care vreau să-i primească, „as idlers and good-for-nothings” (XXXVI); în Anglia, America, Sardinia, Turcia sunt mii de asemenea oameni nefericiţi, ducând o viaţă dureroasă, ruginindu- şi existenţa, departe de casă şi de neam – fără speranţă, fără lucru, fără bani. Tineri încă fără barbă cresc seduşi de vreun vag vis de libertate, însufleţiţi de vreun discurs al lui Cicero sau Demostene, confundând emoţia cu convingerea. E crunt să vezi tineri crescând fără rost, hoinărind, căzând zilnic tot mai jos (XXXVI). În timp ce eu scriu aceste rânduri, alţii, de mare talent, ruginesc – unii tineri de mare şi nobilă promisiune se duc la biliard sau la „absinthe”, din cauza absolutei imposibilităţi de a găsi ceva de lucru, pentru că nicio virtute umană nu poate permite omului să stea „«entre ses quatre murs» for ever”.

Tradiţia orală. Doinele. Termenul Doine, din titlul primei ediţii a fost înlăturat la a doua, deoarece volumul nu cuprinde nicio singură doină. Poate că Murray fusese influenţat de titlul volumului lui Alecsandri: Doine (1842-1852), din care a preluat trei texte, dar între timp s-a lămurit cu speciile folclorului românesc. A păstrat titlul The National Songs and Legends of Roumania, mai potrivit atât cu textele de natură orală, cât şi cu cele de autor, dar asumate de popor.

Dacă un călător ajunge într-o casă ţărănească, aude doine şi vede frumosul dans Hora, care aminteşte figurile de pe vasele antice (XXV); portul românesc e în alb, cu brâu în culori vesele; bărbaţii poartă părul lung, căzut în dezordine de sub pălăriile cu boruri late, şi, împreună cu mustăţile lungi, răsucite, dau o expresie cavalerească splendidelor lor feţe; femeile au părul lung, împletit, pe spate, poartă fota – un fel de şorţ brodat – care ajunge până la genunchi –, picioarele goale şi – zice Murray – unde ai văzut, călătorule, „more picturesque figure?” (XXVII)

„Unele dintre cele mai frumoase doine au fost culese de Bolintineanu”. „Eu nu am niciun merit” („I claim no merit”, p. XLIII), şi: „nu îmi lipseşte regretul că o chestiune aşa de fermecătoare şi graţioasă a căzut în mâini atât de stângace”. El se vede ca unul care a primit un coif de nestemate spre păstrare, dar a pierdut jumătate din ele. „Am făcut tot posibilul să îndeplinesc fidel ceea ce mi-a fost încredinţat, dar unele mi-au scăpat; şi când compar numărul şi frumuseţea nestematelor care mi-au fost încredinţate cu ceea ce a rămas în coiful meu pe jumătate gol, sincer, nu puţin mă tulbur.” Totuşi, a rămas suficient din farmecul original al acestor cântece, pentru ca o mână mai dibace să repare „ceea ce, probabil, am stricat eu” – scrie Murray.

„Şi încă ceva – continuă jurnalistul britanic –, eu cred că nu m-am înşelat cu privire la frumuseţea doinelor”. „Soarta lui Ossian, cântecele nordului, baladele şi romanţele spaniole ar fi destule pentru a-mi da speranţa în succesul acestei cărţi”; nu mă gândesc la succesul propriu. „Doinele îmi pare că au ceva din caracterul lui Ossian; doar că în locul încetinelii, gravităţii şi înceţoşării (misty) unei naţiuni ca cea scoţiană, doinele sunt cântecele unui popor care trăieşte sub cerul de vară şi ale cărui visuri sunt pline de razele soarelui, de flori, de lună, de stele şi de mări argintii.”

„Dacă Doinele vor oferi cititorului numai jumătate din plăcerea pe care mi-au dat-o mie, va fi încântat şi de atâta: ele au fost culese în una dintre cele mai fericite luni ale vieţii mele – una dintre acele perioade scurte şi plăcute ale existenţei noastre, a cărei memorie trebuie să o facem mai bună după aceea” (CLV-XLVI).

Spuneam că Murray şi-a scris cartea în Prince’s Island, în apropiere de frumosul Istanbul. „M-am dus acolo bolanv – declară el –, iar când m-am însănătoşit, ele şdoineleţ au constituit ocupaţia mea.” Aşezat picior peste picior pe o sofa turcească, doinele au crescut zilnic în mâinile mele. Fereastra mea dă spre mare, şi, când ochiul meu zăboveşte pe apele învolburate, în această stare de spirit „which follows illness”, când ascult vântul de nord, care vine râzând peste apele de miazăzi, pe care le trezeşte din somnul lor adânc, cântecele par să le urzească asemeni perlelor din povestea lui „Sirte Margarite”. Am părăsit ţara de poveste „among Frank beauties, wise birds, and talking suns.” Munca mea are într-însa o fascinaţie indescriptibilă. Cântecul adormitor al barcagiului grec, rostindu- şi iubirea când îşi trage caicul uşor pe sub geamul meu, se purifică în minunata baladă a fetei „of the laureltree, or the daring chant of Miho the young before the robber chief” (XLVII).

Murray traduce în proză 33 de texte; unul (Tătarul) e reprodus şi în original, după V. Alecsandri; din colecţia Alecsandri provin: Mioriţa, Soarele şi Luna, Toma Alimoş, Codreanu, Bujor, Şalga, Blestemul, Bogatul şi săracul, Inelul şi Năframa, Păunaşul Codrilor, Mihu Copilul, Gruie Grozavul, Bogdan, Constantin Brâncoveanu, Sârb sărac, Vidra, Turturica şi Cucul, Balaurul, (Mihnea Vodă şi) Radu Calomfirescu. Semnificativ e şi faptul că, deşi îşi încheie introducerea la 12 septembrie 1853, anul apariţiei celei de a doua broşuri a lui Alecsandri, nclude în carte cinci dintre textele ei. Bolintineanu sau Ghica i-au trmis, probabil, un exemplar cald încă, din care Murray a selectat acele texte.

Murray preia şi 11 poeme din opera lui D. Bolintineanu: Fata din dafin, Muma lui Ştefan cel Mare, Fata Ferentarului, Fata de la Cozia, Banchetul (Mihai la masă), Mihai salvând stindardul, Mircea, Mihai şi călăul, Cerbul, Înşiră- te Mărgărite, Trandafirul şi Soarele; din creaţia originală a lui Alecsandri au fost preluate: Mărioara Florioara, Făt-Logofăt, Tătarul.

După mai bine de 16 decenii de la apariţie, lucrarea lui Murray continuă să fie aproape necunoscută la noi. În Anglia însă, trei reviste prestigioase au publicat recenzii în aprilie 1854. În The Critic, John Crockford10 face o critică foarte severă, scriind: „Here is a capital subject, very ill used by Mr. Murray”: în cele 50 de pagini ale introducerii nu se găseşte nici o propoziţie referitoare la temă. Dând exemplul celebrilor culegători de poezii populare: Claude Fauriel (Grecia) şi Wilhelm Müller (Germania), scrie că îi vine greu să considere doinele ca National Songs, dar aşteaptă ca menestrelii români să ocupe cât mai curând un colţişor în inima englezilor. Un singur pasaj obţine aprobarea lui, şi anume, cel în care Murray regretă că o chestiune atât de încântătoare a căzut „into such clumsy hands”. Prin urmare, Crockford nu dispreţuieşte textele româneşti, ci mâinile în care au căzut acestea; el reproduce Mioara şi Tatar, ca mostre de poezie românească. În The Athenaeum, J. Francis11 ar fi dorit ca Murray să fi oferit mai multe texte ale acestei „most peculiar literature”. El găseşte că introducerea conţine puţine informaţii şi e deformată de pledoaria „in favor of political refugees”, iar unele adnotări sunt scrise saucily, iar altele hastily. Totuşi, el recomandă cartea şi reproduce textele: The Daughter of the Laurel Tree şi Michael saving the standard. În The New quarterly review, C. B. Norton12 scrie că volumaşul se poate face el însuşi cunoscut, dar recenzentul „se aventurează” în a profeţi „an extensive popularity”. Textele sunt „intrinsicaly so graceful and so butiful, that they will be read, recurred to, and remembered, by all who have once seen them”. E singurul recenzent care citează pasajul cu Ossian şi deosebirea dintre scoţianul încet, grav şi înceţoşat, şi românul luminos, care trăieşte sub cerul de vară. Introducerea – scrie Norton – conţine informaţii foarte interesante despre poporul şi literatura Principatelor. El reproduce My pretty Fawn şi Michael saving the standard.

Cele trei recenzii îl apreciază foarte diferit pe autor, dar valoarea textelor traduse e recunoscută de toţi. Prin Murray, literatura română cultă şi orală pătrunde în lumea anglo-saxonă, alături de Ossian, de Fauriel şi de Wilhelm Müller. O companie deosebit de onorabilă.

Ion Taloş


Note:
1 Cele dintâi traduceri englezeşti din literatura română, în Petre Grimm: Scrieri de istorie literară. Ediţie îngrijită şi prefaţată de Liana Muthu. Cluj-Napoca: Eikon 2012. Cf. şi E. D. Tappe (The Rumanian Anthologies of. E. E.şsicţ Grenville Murray and Henry Stanley. În: Revue de Littérature Comparée 30, 1956, p. 399-405).
2 Gheorghe Vrabie: Folcloristica română – Evoluţie, curente, metode – Bucureşti 1968
3 Ovidiu Bîrlea: Istoria folcloristicii româneşti. Bucureşti, 1974.
4 Iordan Datcu: Dicţionarul etnologilor români. Autori. Publicaţii periodice. Instituţii. Mari colecţii. Bibliografii. Cronologie. Ediţia a III-a, revăzută şi mult adăugită. Bucureşti 2006.
5 V. Alecsandri: Poezii populare ale românilor. Ediţie îngrijită de D. Muăraşu. Bucureşti, 1971, p. XXX.
6 Şi Charles M. Carlton, Thomas Amherst Perry, Ştefan Stoenescu susţin că „apparently” primul traducător al literaturii române în engleză e Eustace C.G. Murray (Romanian Poetry in English Translation. An Annotated Bibliography &Census 1740-1996. Iaşi: The Center for Romanian Studies 1997, p. 7).
7 http://gberridge.diplomacy.edu/
8 Comentarii face E.D. Tappe (E. C. Grenville Murray and Rumania. În: Revue de Littérature Comparée 39, 1965, p. 439-448).
9 Dionisiu Fotino: Istoria generală a Daciei sau a Transilvaniei, Ţării Munteneşti şi a Moldovei, apărută, în trei volume, în limba greacă (1818-1819) şi tradusă mai târziu de George Sion (1859).
10 The Critic, 15 aprilie 1854, p. 213-213; http://serach.proquest.com/docview/4877772? accountid=10218.
11 The Athenaeum, issue 1379, din 1 aprilie 1854, p. 399-400.
12 The New quarterly review and digest of current literature, British, American, French and German din aprilie 1854, vol. 3 (10), p. 228-229.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara