Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
După-amiaza gândurilor de Dan Stanca

Dau timpul înapoi cu nu știu câți ani și mă aflu în toamna lui 1981. Eram foarte tânăr pe atunci și făceam naveta la Giurgiu unde primisem repartiție ca profesor de engleză la Școala Generală nr. 4 din localitate. Tatonam literatura neștiuitor, dar ca orice făptură naivă îmi făceam cele mai semețe iluzii. Nu călcasem niciodată la Cenaclul de Luni al domnului Nicolae Manolescu, nici la Cenaclul „Junimea” al lui Crohmălniceanu. Consideram în neștiința mea că aceia care citesc acolo fac o literatură măruntă și nu au acces la idei. Judecată, desigur, tipică de ignorant, dar necesară până la un anumit moment. Dacă în prima tinerețe nu crezi până în pânzele albe în unicitatea ta, atunci mai târziu, când, să zic, îți vine mintea la cap, nu mai faci nimic. Contactul cu scrisul celorlalți este o operație de maximă smerenie pe care o realizezi abia după ce în solitudine te-ai închipuit un geniu. Nu ești de la început „aliniat” fiindcă riști să rămâi așa toată viața. Pe timpul navetei – și acum țin minte stațiile unde oprea trenul – aveam în mână o carte din care mai citeam, pe care uneori doar o răsfoiam, aveam, deh, figură de intelectual care se respectă. Treceau pe lângă mine în acel bou-vagon militari care lucrau la garnizoana din Mihai Bravu, apoi țărani care nu mai aveau ce face în satul lor și-și găsiseră loc de muncă într-unul din marile combinate falimentare ale regimului ceaușist. Aveam desigur colegi și colege în aceeași situație cu mine, profesori care sperau că odată și odată o să termine cu naveta și o să lucreze în București. În seara aceea de toamnă a anului 1981, mi-aduc perfect aminte că răsfoiam – vai, ce snob! - volumul Dincolo de bine și rău al lui Nietzsche, într-o versiune englezească, Beyond good and evil, cumpărat de mine cu alți patru ani în urmă, în 1977, dintr-o librărie din Oslo, unde beneficiasem de o bursă la un „International Summer School”, ce vremuri... Vedeam pe atunci zburând pe cerul de safir al nordului avioane NATO și de unde să știu că după mai bine de trei decenii aceleași avioane vor ajunge și în draga mea țărișoară. În altă ordine de idei, nu am înțeles de ce titlul cărții filosofului german a fost astfel tradus de vreme ce în germană este Jenseits Gutes und Schlechtes, iar schlecht, din câte știu, nu înseamnă rău, ci greșit. Rău parcă este „böse”. Tot așa nu înțeleg de ce volumul lui Cioran a fost tradus Demiurgul cel rău când în franceză este Le mauvais demiurge și nu le „le mechant demiurge”. Sensul, la fel, ar fi demiurgul eronat sau care se află în eroare, și nu cel rău, dar încă o dată, acestea sunt observații aiurea...
Atunci, în tren, într-o toamnă mohorâtă, cu Nietzsche în brațe, am citit din cartea sa niște rânduri care mi-au mers la inimă și au declanșat în mine un entuziasm de care am fost mândru ani și ani. Rândurile acestea au tocmai în vedere titlul articolului de față. Ce spune insurgentul filosof, care a dat peste cap toată metafizica europeană de până atunci? Că de fapt tot ce a făcut el și a pus pe hârtie nu reprezintă decât după- amiaza gândurilor, doar această ipostază a lor a putut el s-o redea, s-o înfățișeze, s-o picteze în mii și mii de nuanțe, dar atât, din toate acestea însă nimeni nu va putea  ghici cum au arătat de fapt gândurile și ce au exprimat în dimineața lor... Iar apoi pe același ton deznădăjduit sublim se referă la aceste gânduri ca fiind – citez în engleză – „you sudden sparks and wonders of my solitude”. Poate entuziasmul meu din acele clipe a fost exagerat. Cu toate acestea,   sexagenar, retrăiesc acea emoție și, fir-ar să fie, nu mă rușinez deloc.
Am acum mintea rece și pot să evaluez mesajul lui Nietzsche, cu bătaie lungă. Este vorba de intuiția poetului care-l bate pe filosof. Este folosită o metaforă, dar nu plasticizantă cum ar zice Blaga, ci revelatorie, o metaforă care scurtcircuitează și sare într-un plan uluitor. Distincția dintre „după amiaza” și „dimineața” gândurilor exprimă de fapt diferența dintre universul presocratic, al marilor trăiri și viziuni, și cel ulterior caracterizat prin conceptualizări, analize și, evident, printr-o diminuare a „originarului”. Distincția o știe foarte bine orice absolvent de filosofie. Problema, bineînțeles, este aceea dacă întradevăr crede în ea și nu o ia de-a gata. Din păcate, a doua variantă este valabilă. Dar sunt convins că, citind fragmentul acesta din Nietzsche, își învinge comoditatea și, pur și simplu, va vedea dincolo, adică va sparge blindajele culturii sale academice și va adulmeca dâra acelei lumi vii, când gândul și fapta erau inseparabile.
De atunci, cum am spus, s-a scurs amar de vreme. Mi-au trecut prin mână sute și sute de cărți. De literatură, de teologie, de filosofie, de artă... Mam bătut cu pumnii în piept pretinzând că știu ce e sacrul, ce e divinul, vai de capul meu! Îmi dau seama că nu știu nimic, dar mereu mă întorc spre rândurile citate și retrăiesc emoția de atunci. Simt ceva mai presus de mine și de bicisnicile construcții ale minții mele. În asemenea momente gândesc fără cuvinte, asta mi se pare cel mai important. Am fost învățați că nu poate exista gândire în afara limbajului, nu-i așa? Dar dimineața gândurilor tocmai asta înseamnă: gândirea mai presus de cuvinte, gândirea-mirare, gândirea amuțitoare. Pe când odată ce am ajuns după- amiaza, lucrurile se schimbă. Apar cuvintele, din ce în ce mai multe și mai pretențioase. Discursuri, comentarii, speculații, probabil că acesta a fost modul cel mai plăcut prin care omenirea și-a făcut...siesta. Și și-o face. Cultura noastră este până la urmă o cultură a siestei, a moleșelii și nicidecum a stării de veghe. Dar fiecare autor înainte de-a o porni propriu-zis la drum și a arăta de ce în stare are șansa unor clipe de grație când inspiră aerul tare al dimineții. Care dimineață? Evident, aceea a gândurilor. Nu contează ce se va întâmpla cu el pe parcurs, dacă va fi un autor valoros sau o mediocritate, nu contează ce se va întâmpla cu el... după-amiaza. Indiferent de rezultatele obținute dea lungul anilor, el a băut, tot metaforic spus, un strop din licoarea zeiască. A crezut în unicitatea sa și, dacă judecăm fără urmă de ipocrizie, asta e singura fericire. De aceea, de foarte multe ori, fac tot posibilul ca să respir acel aer tare, să mă întorc într-o condiție de grație, adică de har, să nu mai pot așterne un rând pe hârtie, - de acord -, dar să retrăiesc emoția mare a începutului, adică a gândirii fără cuvinte. Nu mi se pare nimic mai important în viață și cred că și alții gândesc ca mine. În plan spiritual acest tip de gândire este tocmai rugăciunea care prin maximă purificare ajunge incantație. Sunt mari credincioși care murmură, nu mai știu ce spun, dar sunt răpiți de curenții ascendenți. Așa spun că există poeți care scriu cu cerneală invizibilă, iar cartea lor, formând un alfabet străin, se va dezvălui ca un palimpsest doar celor care privesc de undeva de sus. Cine-or fi?
Desigur, sunt la rândul meu tot un om al după-amiezei și al siestei. Și așa suntem toți. Rar de tot când mă mai vizitează starea privilegiată pe care am încercat s-o evoc. Trenul murdar cu care făceam naveta acum aproape 40 de ani mi se pare o caleașcă a visurilor. Iar Nietzsche nu mai e decât un filosof îngropat sub molozul celor care au venit după el. Dar ce urmează după după-amiază? Înserarea. Doar așa sfârșesc toate. Va fi astfel și noaptea limpede a gândurilor, care, prin simetrie inversă, corespunde dimineții. Noaptea profundă a marilor mistici se află aici. Noaptea luminoasă a Sfântului Ioan al Crucii și a lui Daniel Turcea, noaptea ca simbol cel mai nimerit al Tăcerii...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara