Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de Filosofie:
Dumitru Irimia: un nou compendiu de Adrian G. Romila

Dumitru Irimia, Studii de limba română şi lingvistică generală, Editura Universităţ ii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2017, 354 pag.

de ceva timp, la Editura Universităţii„Al.I. Cuza”, un colectiv de filologi ieşeni reeditează opera maestrului Dumitru Irimia, cu implicarea majoră a Cristinei Irimia, soţia regretatului specialist de la literele moldave, ea însăşi filolog. Organizată pe cele trei domenii în care Dumitru Irimia a avut contribuţii majore – eminescologia, stilistica şi limba română reeditarea a constat, până acum, în apariţia a cinci antologii: Curs de lingvistică generală (2011), Limbajul poetic eminescian (2012), Studii eminesciene (2014), Mihai Eminescu – Despre limbă, cultură, teatru (2016) şi Studii de stilistică şi poetică (2017). În acest siaj intră şi Studii de limba română şi lingvistică generală, îngrijită competent de Dinu Moscal.

Considerate o treaptă spre stilistică, studiile de limbă din carte se referă, pe de o parte, la un demers descriptiv aplicat pe nivelele de bază ale raporturilor lingvistice (om-limbă, limbă-lume, expresiesemnificaţ ie-sens, langue-parole, fizic-psihic, formă-sens, creaţiedezvoltare ş.a.), iar pe de alta, la problemele de gramatică propriuzisă (morfologia, sintaxa, lexicul, ortografia). Primele trei părţi ale consistentei antologii adună textele profesorului ieşean despre acest ansamblu al principiilor indispensabile oricărei discuţii despre limbă, în trecerea spre stilistică şi poetică. Următoarele două, plus anexa deschid câmpul polimorf al ideilor filologice care l-au preocupat pe autor, în decursul îndelungatei sale activităţi de catedră şi de cercetare. E vorba despre limba română în Basarabia, despre articole dedicate unor corifei ai lingvisticii naţionale şi mondiale (G. Ivănescu, Eugen Coşeriu, Matteo Bartoli, A.-J. Greimas, Emil Petrovici, Ariton Vraciu, Ecaterina Teodorescu, Alexei Palii, Nicolae Cartojan, Sextil Puşcariu) şi despre câteva lucrări notorii în specialitate, care au fost mai puţin cunoscute (atlase lingvistice, abordări comparatiste şi sintactice). Există şi un text inedit despre raportul verb-predicat, rămas în manuscris şi scos abia acum la lumină, cu tot cu fragmentele discutabile, ca lectură redacţională. Toate acestea reflectă uriaşa diversitate a contribuţiilor unui savant care, poate, ar mai fi avut multe de spus, dacă nu ar fi trecut la cele veşnice, în 2009, la 70 de ani.

Aş vrea să mă refer, în continuare, la unul dintre articolele antologiei, ca să probez atât „ieşirea” spre realitate a concepţiei despre limbă a lui Dumitru Irimia, cât şi actualitatea unor conjecturi făcute cu zeci de ani în urmă. În Limba, presa şi radio-televiziunea, articol publicat în revista „Convorbiri literare” în 1977, autorul discută cât de relevante sunt, pentru lingvist, normele de „corect” şi de „frumos”, în folosirea mediatică a limbii. Chiar dacă greşelile de azi sunt normele de mâine, aşa cum indică procesul permanent evolutiv al vorbirii, locutorul oficial al unei limbi pretins literare trebuie să-şi asume riscul unui uz corect, la momentul respectiv. Presa şi televiziunea trebuie, în acest caz, să primească rolul de promotori ai acestui uz corect, pentru că oamenii iau mereu „de bun” ceea ce văd, aud sau citesc în presă. Afirmă autorul: „Orice informaţie, însă, orice emisiune radiofonică, orice progam de televiziune, într-un cuvânt, orice material scris sau transmis pe calea undelor se realizează în enunţuri lingvistice. Şi cum aceste instituţii culturale au cea mai largă difuziune în spaţiul unei comunităţi naţionale, structurile de limbă pe care le pun în circulaţie: cuvinte, expresii, forme gramaticale, propoziţii, fraze, au cele mai mari şanse să se impună. Să mai adăugăm că, nu de puţine ori, ziarul, radioul sau televiziunea sînt considerate ca autoritate în privinţa modalităţii de exprimare. Această situaţie particulară a presei şi radioteleviziunii obligă, în consecinţă, la o atenţie maximă în folosirea limbii. Nu numai în sensul respectării normelor gramaticale, dar şi în realizarea unei exprimări clare, armonioase, creatoare”. Mai mult, susţine D. Irimia, fiindcă e depozitarul unei tradiţii culturale milenare, întrebuinţarea limbii „trebuie să stea sub semnul sacrului”, măcar pentru responsabilii oficiali ai uzului, cum sunt cei din media.

Consideraţiile de mai înainte ale autorului îmi par valabile şi astăzi, când, în contextul unei proliferări explozive a mass-media de toate frecvenţele (ceea ce nu se-ntâmpla în anii publicării articolului), limba română e asasinată de prezentatori inculţi exact în locuri unde te-ai aştepta să constituie un exemplu. Unul dintre motivele degradării uzului, la noi, este răspândirea necontrolată a erorilor lingvistice şi a unei limbi vulgare, în presă. Ceea ce D. Irimia avertizase, ipotetic, atunci (limba presei de epocă era, din fericire, corectă, fiind supusă unui drastic control), ar fi devenit azi obiectul unei critici sigure şi severe. Poate şi din acest motiv antologia de faţă e una necesară.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara