Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Dumitru Ţepeneag: „E nevoie de Europa unită, fie şi cu toate dezavantajele ei“ de Libuse Valentova


În zilele de 14 - 17 mai a.c., la Praga s-a desfăşurat cea de-a 15-a ediţie a Târgului de Carte, numit în cehă SvĆt knihy (adică Lumea cărţii). La standul editurilor din România, plin de cărţi frumoase şi mereu înconjurat de vizitatori, s-au prezentat pe rând poetul Dan Sociu, prozatorul Mihai Sin şi romancierul Dumitru Ţepeneag. În prezenţa scriitorului român de la Paris a avut loc lansarea romanului său Hotel Europa, a cărui versiune în limba cehă se datorează tânărului traducător Tomás Va�ut, absolvent al Secţiei de limba şi literatura română al Universităţii Caroline din Praga şi fost lector de limba cehă la Universitatea din Bucureşti, în prezent lector la Debreţin.

Cu ocazia scurtei sale vizite în capitala Cehiei, organizată de Institutul Cultural Român din Praga, dl. Dumitru Ţepeneag a binevoit să ne răspundă la câteva întrebări.

Libuse Valentová: Stimate domnule }epeneag, romanul dv. Hotel Europa este considerat "cel mai european" dintre toate prozele dv. În opinia multor comentatori, anume prin aceasta s-ar şi explica succesul de care se bucură acest roman, publicat în 1996 în România, iar în anii următori în Franţa, Germania, Slovenia, Ungaria şi acum şi în Cehia. Oricum, Hotel Europa face parte din puţinele romane care reflectă noua situaţie din Europa de după căderea regimurilor comuniste, acele porţi dintr-o dată deschise, între Occident şi Orient. Sau aveţi cumva dv. o explicaţie personală a acestui succes editorial?

Dumitru Ţepeneag: N-am altă explicaţie... Romanul va fi publicat şi în USA, deşi americanii nu sunt foarte interesaţi de Europa. Iar edituri din alte ţări europene precum Italia, Portugalia, Bulgaria au preferat alte cărţi ale mele. Şi nu uitaţi că e vorba de o trilogie însumând cam peste 1200 de pagini. După Hotel Europa urmează alte două volume: Pont des Arts (aşa se numeşte unul din podurile peste Sena) şi Maramureş. Editorul german, după ce a publicat Hotel Europa, deja în 1998, şi a reuşit să revândă cartea la Suhrkamp (care a publicat-o în ediţie de buzunar), s-a oprit. E drept că celelalte titluri erau mai puţin atrăgătoare. Dar putea să le schimbe... Nu ştiu, n-am ştiut niciodată ce-i atrage pe editori şi, ca să vă spun drept, nici nu prea mă interesează. De altfel, editorii sunt aproape la fel de deosebiţi între ei ca şi scriitorii.

L. V.: Tot în legătură cu Europa: ce părere aveţi despre Uniunea Europeană, în care nu de mult a intrat şi România, ţara dv. de baştină? Credeţi că acest organism complicat va funcţiona spre binele locuitorilor din cele 27 de ţări, sau dimpotrivă, vom fi mereu deranjaţi de o birocraţie crescândă şi din ce în ce mai "asupriţi" de marile puteri precum Germania sau Franţa? Ştiaţi că preşedintele actual al Cehiei, dl. Václav Klaus, este un anti-european convins, spre deosebire de predecesorul său, Václav Havel? A propos de conceptul istoric şi cultural al Europei Centrale: vizitând Praga, aţi avut impresia că Mitteleuropa mai există?

D. Ţ.: Greu de judecat... Înainte ca România să intre în Uniunea Europeană eram mai degrabă sceptic cu privire la beneficiile acestei aderări. Socoteam că nu e pregătită să facă faţă exigenţelor dictate de la Bruxelles. Sigur, Uniunea (nu cea Sovietică!...) a ajutat cu bani serioşi ţările aderente. Dar o mare parte din bani au intrat în buzunarele unor şmecheri, altă parte a fost risipită din nepricepere şi neglijenţă. Principala problemă în România e corupţia. Iar în asta Europa nu are nici o vină. După cât se pare, mondializarea e inevitabilă. Sistemul capitalist are nevoie de această globalizare a mijloacelor de producţie şi a relaţiilor comerciale. Ceea ce presupune tot felul de pericole: de pildă, criza financiară cu consecinţele ei pe plan economic şi social şi de aici ni se trag. Dar ce-i de făcut? Cum zicea cineva, mentalitatea umană nu e capabilă să depăşească acest sistem capitalist. Mai ales acum, după zeci de ani de aşa-zis comunism în Rusia şi în ţările "surori". Globalizarea poate fi avantajoasă ţărilor mai sărace prin efectul vaselor comunicante. Deschiderea e însoţită de o tendinţă spre omogenizare. Sigur, se îmbogăţesc în primul rând bogaţii din ţările sărace, dar săracii-săraci se aleg şi ei cu nişte firimituri. În condiţiile capitalismului contemporan, o ţară mică sau chiar o ţară mai mare şi dezvoltată ca Germania nu are nici o şansă în "războiul economic" pe care îl duc şi-l vor duce în continuare marile unităţi teritoriale şi umane cum sunt China, India, Rusia şi Statele Unite. E nevoie de Europa Unită, fie şi cu toate dezavantajele ei. Aşa că mi-am mai schimbat părerea. Nu ştiu de ce preşedintele Václav Klaus e atât de înverşunat eurosceptic. Criza actuală pare să-i dea dreptate. Criza însă o să treacă... Cultura şi mentalitatea diferitelor regiuni ale Europei sunt desigur ameninţate, dar schimbările se produc destul de lent. Uitaţi-vă în România! Şi acum, după aproape o sută de ani de la unire, Transilvania şi Banatul se deosebesc faţă de restul ţării: au păstrat câte ceva din mentalitatea Mitteleuropei. Aşa că Praga nu e nici Roma, nici Londra şi nici Bucureştiul... Numeroşii turişti care o vizitează nu se înşeală.

L. V.: Imediat după 1989, critica literară din Cehia s-a ocupat intens de problema divizării fenomenului literar ceh în trei vase nu prea comunicante: literatura oficială, cea neoficială, adică de samizdat şi cea din exil. Pe parcursul anilor următori, lucrurile s-au reaşezat, iar de atunci se vorbeşte de o singură literatură naţională. Ce părere aveţi dv., ca unul dintre reprezentanţii de seamă ai exilului românesc din Franţa, despre legăturile dintre scriitorii din exil şi cei din ţară, despre felul cum comunicaţi şi cum vă apreciaţi reciproc?

D. Ţ.: Cum în România n-a existat samizdat, literatura română curgea în numai două vase care, în timpul dictaturii, nu comunicau aproape deloc. După 1989, comunicau mai mult scriitorii decât operele lor: scriitorii din ţară se precipitau cu voioşie către cei din exil cu speranţa şi chiar convingerea că literatura lor merită să fie sprijinită pentru a fi publicată în lumea întreagă. Asta n-a durat, pentru că şi-au dat repede seama că Occidentul, "lumea liberă" la care visau cu ochii deschişi ascultând Europa Liberă, nu era interesată de capodoperele lor. În timpul războiului rece a existat un interes mai ales pentru literatura cu caracter politic, de critică a regimului ceauşist, campionul acestei categorii fiind Paul Goma. Atunci am lansat eu Cahiers de l'Est unde am publicat scriitori din ţările "surori". Din România nu s-au încumetat foarte mulţi să publice. Le era frică. După război, au fost mai viteji!... Începând din 1989, această categorie a literaturii n-a mai fost publicată aproape deloc în lumea apuseană. Publicul occidental privea către est atâta timp cât îi era frică de acest Est misterios, redutabil, dar, pentru unii, şi atrăgător. Când nu le-a mai fost frică, s-au întors cu spatele. Scriitorii din România au fost tentaţi un timp (unii mai sunt şi acum) să despartă literatura "din ţară" de aceea din exil, ba chiar să nu-i recunoască pe cei din exil ca făcând parte din literatura română. Pe măsură ce scriitorii din afară au succes, de pildă celebrul trio format din Eugčne Ionesco, Mircea Eliade şi Emil Cioran, ei sunt reintegraţi în literatura română. În situaţia asta se află acum şi Norman Manea. Nu e exclus ca, datorită publicării masive în SUA, să fiu şi eu recunoscut drept scriitor român... Relaţiile mele sunt în general bune cu scriitorii români. Mă duc des în România. Astfel că pot fi văzut acolo aproape la fel de des ca şi Mircea Cărtărescu care străbate lumea largă graţie a tot felul de burse şi călătorii subvenţionate de autorităţile culturale din diferite ţări.

L. V.: În acest context al exilului literar: Mircea Eliade, care pentru publicul ceh este de departe cel mai cunoscut scriitor român, a fost tradus în limba cehă ori din română (beletristică şi memorii), ori din franceză şi din engleză (lucrări de istorie a religiilor). Nu de mult, cititorii noştri au făcut cunoştinţă cu Norman Manea care explică, în romanul sau autobiografic Întoarcerea huliganului, că pentru el, patria sa este limba cu care te poţi muta oriunde (un fel de "casa melcului"). Dv. aţi trăit în România până în 1975, apoi în Franţa unde, la început, aţi continuat să scrieţi în româneşte, apoi v-aţi apucat să scrieţi direct în franceză, precum compatriotul nostru Milan Kundera. Sub pseudonimul Ed Pastenague v-au apărut romanele Le mot sablier şi Pigeon vole. După 1990, aţi revenit din nou la limba română, realizând în câţiva ani o amplă trilogie. Ce v-a determinat la această revenire: speranţa de a fi publicat din nou în ţară, sau dorinţa de a vă exprima totuşi într-o limbă pe care o stăpâniţi cu toate nuanţele, toate dedesubturile ei?

D. Ţ.: Herder a spus "Patria mea e limba germană", pentru că Germania era împărţită pe vremea aceea în mai multe unităţi teritoriale, iar limba era elementul comun care a dus până la urmă la unificare. Noi ăştilalţi, "strămutaţii", am preluat cu entuziasm ideea care ne apăra de rea-voinţa celor rămaşi în ţară. Mă rog, a unora tentaţi, aşa cum am spus deja, să nu ne considere scriitori români. Eu fiind călare pe două limbi, cu mine e mai complicat: chiar şi acum continui să fac critică literară în franceză. (Mi-a şi apărut, cu o lună în urmă, o culegere de articole; nu-mi dau osteneala să le traduc în română, pentru că nu interesează decât literatura franceză. Tot aşa cum articolele mele scrise şi publicate în româneşte n-au cum să-i intereseze pe francezi.) De ce m-am întors la limba română? Când mi s-a retras prin "decret prezidenţial" cetăţenia română (în 1975), eu nu publicasem în România decât trei volumaşe de schiţe şi nuvele. În tot timpul exilului - de fapt încă din 1970 - n-am mai putut să public în ţara mea unde şi numele mi-era interzis. În 1989, scriitorii mai tineri şi în orice caz publicul mă uitaseră. Chiar şi unii mai în vârstă pretindeau că nu-şi mai aduc aminte de mine. Ce s-o mai lungesc: am vrut să-mi iau revanşa.

L. V.: După traducerea în cehă a romanului Hotel Europa ar putea să urmeze şi altele. În opinia mea, cititorii cehi ar putea savura cel mai bine Nunţile necesare, proza dv. mai veche, reeditată anul trecut, un fel de polemică cu un puternic mit autohton, sau ultimul dv. roman La belle Roumaine, a cărui protagonistă reface, într-un anumit sens, drumul de la Bucureşti la Paris al personajelor din Hotel Europa. Ştiu că în SUA v-au apărut, până acum, romanele Zadarnică e arta fugii şi Porumbelul zboară. Credeţi că scriitorul însuşi trebuie să decidă ce e de tradus în ţara respectivă sau e mai bine să aibă încredere în traducătorii şi editorii de acolo?

D. Ţ.: Chiar dacă vor, nu autorii decid. Decide editorul care îşi ia riscurile materiale publicând cartea. Traducătorul, şi el, are un rol important: el e intermediarul, el cunoaşte cărţile autorului şi poate să-l convingă pe editor că una sau mai multe din ele merită să fie traduse şi publicate. Câteodată se nasc relaţii privilegiate între aceste trei personaje, uneori chiar de prietenie, aşa cum mi s-a întâmplat mie în Franţa. Asta însă pentru că eu trăiam în Franţa şi cunoşteam limba franceză. Altădată întâmplarea joacă rolul principal. De pildă, sunt tradus în Statele Unite graţie unei traduceri apărute în Serbia. Îi voi fi toată viaţa recunoscător lui Petru Cârdu, poet trăitor în Serbia, la Vârşeţ, care mi-a tradus în sârbă micul roman Zadarnică e arta fugii. După cum merită recunoştinţa mea şi Ana Lukic care lucrează la Editura Dalkey Archive: a citit cartea în sârbă şi a propus-o directorului editurii americane. A şi tradus un fragment care a plăcut, iar până acum mi-au fost deja publicate trei cărţi. Următoarea, în curs de traducere, va fi Hotel Europa. Acest roman a fost tradus în cehă într-un mod la fel de neaşteptat. Pe Tomá� Va�ut, care e o persoană interesantă şi agreabilă, l-am cunoscut după ce începuse să traducă. Vreau să spun că n-am avut nici un amestec în alegerea pe care a făcut-o.

L. V.: Stimate domnule Dumitru }epeneag, vă mulţumesc pentru interviu şi vă doresc multă inspiraţie pentru următoarele dv. cărţi pe care noi, cititorii dv. din diferite colţuri ale lumii, le aşteptăm cu nerăbdare şi curiozitate.