Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Proză:
Ducipal de Alecu Ivan Ghilia

„Uite, o să începem așa,“ zise Regele, acum prinzând parcă o nuanță de culoare roz pal în obraji.
„Împlinisem doisprezece ani când a început războiul din Balcani. De-acum nu mă mai jucam cu soldățeii de plumb, îi puteam vedea și urmări în luptă. Necazul era că Unchiul nu voia să mă ia cu el. Eram prea mic. Totuși, am reușit să-l conving. Era prima mea victorie. Prima mea mare și scumpă amintire din copilărie alături de Unchiul Carol. Atunci, în anul acela când Unchiul Carol a început războiul, eu terminam prima fază de pregătire cu el pentru tot ce mă aștepta să fac și să devin, după ce el nu va mai fi lângă mine. Oricum, învățasem multe, dar mă jucam încă de-a războiul cu aghiotanții lui mai tineri, pe care mi i-a dat pe lângă mine, să mă învețe spada și pistolul, și trasul cu flinta, arma de pe-atunci, dar mai mult, de fapt, în secret, să mă apere, știind că sunt cam visător, zburdalnic cu gândul și total neprevăzător. Nu eram războinic din fire. Voia să facă din mine un războinic, ceea ce a și reușit, judecând după rezultate. Mie mai mult îmi plăcea să visez cu ochii pe carte, sau să caut plante pentru herbar. Te-aș întreba pe tine ce știi, ce se spune, ce se mai spune, despre cele făcute și lăsate în urmă de mine, dar nu vreau să mă întrerup din ce-am început să spun. Eram, ca zic așa, în practică militară și civilă pentru pregătirea de preluare a Tronului de la El, cum se obișnuiește, după uzanța monarhică. A început războiul, și El, și Eu, ca urmaș destinat slujirii de Tron și de Țară, a cărei limbă de-acum o vorbeam, îndrăgind-o ca pe limba natală, și Eu, și El, voiam să nu ne despărțim. M-am rugat mult, cu argumente iscusite, și l-am făcut să cedeze. M-a luat cu el. Eram foarte mândru de uniforma mea, mi-am pus și căciulă de curcan pe cap și, mai ales, eram cel mai mândru și cel mai fericit că aveam cel mai frumos cal din toată oștirea. Lângă calul Unchiului, calul meu arăta parcă și mai frumos. Al lui era de culoarea castanei coapte. Al meu era alb și strălucitor ca argintul. Cu ajutorul lui Dumnezeu, am scăpat cu bine, calul m-a scăpat. Rănit cum era, fără un picior, în trei picioare m-a scăpat. Dacă vrei să duci la capăt ce ți-ai propus, să porți de unul singur războiul ăsta în care ai intrat, crede în Dumnezeu, în ajutorul Duhului Său sfânt și-n mine, ca personaj, și o să reușești. Despre căluțul meu să scrii cel mai frumos. Ducipal, cum îi spuneau toți, cum îl strigau toți, după numele vestitului cal al împăratului împăraților, Alexandru cel Mare, de care eram vrăjit și îi urmăream toate campaniile. Noi am avut un Ștefan cel Mare, și-l iubeam cel mai mult, cum îl iubea și unchiul Carol. Grecia a dat lumii pe cuceritorul lumii. Noi am dat creștinătății catolice pe Ștefan cel Mre, cu calul lui legendar, alt Ducipal, care i-a oprit pe turci să ajungă la Roma. Ei, bine, eu am să-ți spun o mică istorioară care poate figura în manualele școlare, cu nimic mai prejos decât istorioarele cu împăratul Alexandru.“
Adrian nu mai știa dacă vorbește Regele sau el continuă să scrie în cap prin somn ce-i spune Regele. Stafia din vis, când apărea, când dispărea; da să se trezească și nu putea, de auzit însă continua să audă, parcă-i dicta cineva, poate tot Regele, sau altcineva, un text gata scris. De multe ori după aceea, și pe lumină, cu ochii deschiși, cum stătea cu câte o carte în mână și visa la cavalcade cavalerești, belicos, ținându-se după marele Rege, cât i se permitea să nu-și primejduiască viața. Trezit pe lumină, a doua zi, primul efort în dezmeticire a fost să se întrebe cât a fost vis, până unde a ținut, și când a intrat în delirul minții care deșira povestea ca un film în imagini. Vedea derulându-se filmul, dar nu-l mai vedea pe Regele povestitor, dispăruse imaginea Regelui în învălmășeala dinamică a umbrelor mișcătoare de pe ecran, în timp ce textul se compunea și el separat. Era ca o acțiune derulată în trei dimensiuni, cuprinsă în același vârtej al timpului de atunci, timpul războiului în halucinantă mișcare și timpul încremenit locului cu el, Adrian, scribul care-și nota febril ce auzea dictându-i-se parcă prin niște căști fixate în ureche. Regele Carol I, marele unchi, Unchiul, se profila în fumul bătăliei de la Plevna, se vedeau redutele, dorobanții care dădeau să urce, luptând cu turcii care le dădeau câlți aprinși în cap, și-n imagine separată, ca într-un decalaj de proiecție, copilul-prinț pregătit să ajungă rege, pe calul zburător, într-un avânt de adevărat războinic, cu sabia scoasă, fluturând-o deasupra capului.
„Hai, Ducipal! Ajutor! Ajutor! Ajutor!“ se auzi țipătul de groază al băiatului intrat în primejdie, și în jurul lui, ca într-o imagine de coșmar, se zvârcolea un ghemotoc de umbre grotești cu iataganele ridicate. Nimeni în jurul său. Nimeni din spatele osmanlâilor să sară să-l apere. Copilul singur, pe cal, se apăra cu sabia fulgerând și zăngănind cu lovituri scurte scânteind peste țepușa iataganelor.
„Erau gata-gata să mă căsăpească. Știu că atâta am învârtit sabia ca o vârtelniță, ca o elice de avion, sabia de Toledo,“ se auzea în căști vocea subțire a copilului răgușit de spaimă, „atâta am învârtit și izbit cu sabia în iatagane, de mă mir cum de nu s-a rupt, dar mi-a sărit un braț din umăr, parând loviturile de iatagan, loviturile mele de spadă, învățate de la Unchiul Carol, școala prusacă, școală grea. În aplauzele Unchiului Carol, m-am descurcat, dar dacă nu era Ducipal, mă ucideau sau mă luau prizonier. Ducipal, el a fost eroul! El mi-a salvat viața și m-a scăpat și de marea încurcătură pe care i-o pricinuiam Unchiului Carol, dacă trebuia, în condițiile păcii, să cedeze, și cât să cedeze, osmanlâilor pentru eliberarea mea. Notează, să ții minte, un amănunt care face cât toată povestea spusă până aici, prețuind la fel de mult sau, poate, într-un sens simbolic, și mai mult. Un obuz s-a spart lângă noi și i-a retezat calului copita cu picior cu tot, până aproape de genunchi. Viteazul cal, așa, în trei picioare, cu sângele curgând șiroaie în urma lui, a țâșnit din hora dracilor cu iatagane și nu s-a oprit cu mine decât în bivuacul Regelui, când a căzut sfârșit în mijlocul bivuacului Unchiului Carol. Aghiotanții înebuniți de dispariția mea s-au repezit să mă scoată de sub cal. Eu le-am strigat, cât puteam eu striga cu glasul meu răgușit de spaimă, de exaltarea nervilor, le-am ordonat să se ocupe de cal. Primul ordin pe care-l dădeam în viața mea. Să salveze calul, mai ales că eu nu aveam nimic, îmi sărise doar brațul drept din umăr. Scrântitura asta m-a învățat minte să nu mai ies de sub ascultare până la moarte. În primul rând, ascultare de Dumnezeu, apoi de lege, de jurământul depus, de loialitate, de credință și iubire de țară. Acum trezește-te și apucă-te să scrii până nu-ți iese visul din minte.“

(fragment din Dragoste și moarte la Pelișor)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara