Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Dubitativ şi expresiv de Gabriel Coşoveanu

Cum să nu fii atent, ca scriitor, la stadiul atins de un domeniu, cel de „compartiment” secret, care, până mai ieri, în ancien régime, era populat de oameni care puteau părea orice altceva – în ipoteza vreunei ieşiri la rampă, şi aceea sibilinică – în afară de cetăţeni dispuşi la discursivitate?
George Cristian Maior aparţine noii generaţii de diplomaţi, dirijează un serviciu esenţial de intelligence al statului, dar asta nu-l împiedică să ne împărtăşească, limpid, ideile generale ale problematicii serviciului, echivalente cu tot atâtea frământări şi reflecţii ale lui, care sunt, de fapt, şi ale noastre. Genericul ultimei cărţi publicate vorbeşte, aproape, de la sine: Incertitudine. Gândire strategică şi relaţii internaţionale în secolul XXI (Editura RAO, 2014). Literatul devine alert la astfel de semne, mai întâi pentru că el scrie tot catalizat de tot felul de nesiguranţe, care, exprimate în raport cu sinele dubitativ, „pascalian”, reflectă, în fond, friabilitatea întregii rase. Apoi pentru că specialistul în geopolitică şi securitate se mişcă fluent în istoria mai multor state, luându-şi drept contraforţi operele unor scriitori.
Ca într-un palimpsest, descoperim urme ale gândirii lui John Adams, Alexis de Tocqueville sau Abraham Lincoln în atitudinile lui Eisenhower sau Clinton, să zicem, sau suntem purtaţi pe harta diverselor schimbări recente, unele fire ducând la Kissinger, altele la Woodrow Wilson, destule la rămăşiţele unor imperii. Acesta ar fi demersul oarecum standard al cuiva preocupat de jocurile de putere, suficient de cultivat cât să- şi permită un glissando în istoria civilizaţiilor, dar aici găsim mai mult, şi anume posibiltăţi de a-i insera şi pe Borges ori T. S. Eliot, sau pe Paul Valéry, William Blake şi Czeslaw Milosz. De altfel, una dintre tezele de forţă ale volumului rezidă în aceea că, actualmente, conflictele nu mai pivotează neapărat pe axa hard, pe violenţă pură şi dură, pe trecerea inamicului prin foc şi sabie. Discutăm, mai degtabă, despre beligeranţe ale minţilor şi sufletelor, de unde necesitatea ca actorii scenelor politice să cunoască sursele spirituale ale încrâncenărilor de tot felul, şi să poată utiliza paradigmele cuvenite. Teme şi motive literare devin utile euristic în tratarea răului planetar – care poate însemna, la o adică, autodistrugerea omenirii – pentru că ele conţin, in nuce, ca eprubetele dintr-un laborator, totalitatea experienţelor umane, trecute şi viitoare. Cei care tentează să arhitectureze planeta pe noi temeiuri, respectiv pe echilibru şi respectarea alterităţii, vor găsi un preţios aliat în meditaţiile scriitoriceşti, care tot despre meanderele naturii umane vorbesc, unde pândesc, din umbră, violenţa şi ura oarbă, rasială, confesională, pentru a clama mai mult spaţiu vital sau de alt ordin.
O altă teză retenibilă, cu rădăcini antice, ar fi balanţa sensibilă între reflecţie şi faptă, între detectarea pârghiei declanşatoare şi acţionarea ei. Una este să deţii un revolver, pe care chiar tu l-ai confecţionat, alta e să apeşi pe trăgaci, de aceea, în acest punct, autorul se exprimă fără dubiu: „...niciun think tank nu se poate substitui unui serviciu de informaţii pe palierul susţinerii deciziilor strategice într-un stat, atunci când acestea depind – şi istoria ne certifică acest lucru – de elemente de cunoaştere secretă, de investigare informativă a anumitor paliere de risc sau ameninţare”. Alexandru Macedon a fost educat de Aristotel, dar anvergura speculativă dobândită astfel nu l-a împiedicat să cucerească lumea cunoscută la vremea aceea, deşi nutrea, parese, idealuri cărora le-am spune azi ecumeniste, din moment ce a oficiat căsătorii uriaşe între macedoneni şi persanii cuceriţi. Platon însuşi, un idealist globalizant cu posteritate eclatantă şi astăzi, visa puterea discreţionară. În viziunea lui George Cristian Maior, între filosof şi militar se situează, oportun, diplomatul, care poate să nu intre nominal în manualele şcolare, dar al cărui rol se dovedeşte crucial în a menţine dreaptă cumpănă între diverse proiecţii mentale şi alimentarea lor cu musculatură din ce în ce mai sofisticată tehnologic.
Abundă, acum, studiile post- Război Rece, pe două viteze, de bună seamă: pe de o parte, se repertoriază, analitic, faptele care au produs fenomenele, pentru a nu se distribui vinovăţii în mod haotic, iar, pe de alta, se încearcă detectarea unor elemente de profilaxie. Câtă vreme frontierele devin tot mai poroase, transferurile de orice fel se vor accentua, cu riscul ca o mică infiltraţie să afecteze un colos. Este cazul lui 11 septembrie 2001, când, în terminologie geopolitică, o entitate non-statală, Al-Qaeda, a lovit teribil un stat, şi anume pe cel mai puternic, inconştient în raport cu atare perspectivă. În asemenea circumstanţe, post-istoria mai are de aşteptat, teoriile lui Fukuyama fiind combătute sistematic în volum. De asemenea, este ispititoare formula „blestemul resurselor”, ca goană amorală după petrol, gaze, minerale, atâta doar că ea se dovedeşte simplificatoare şi, oricum, nu oferă soluţii, ci doar constată o situaţie de criză, încă una. Cu toate aceste asimetrii, plus altele, puzderie, este chemat să se confrunte diplomatul, noul soldat, unul special, al timpurilor noi. El ar trebui să genereze cunoaştere, să gestioneze situaţii tensionate şi să şi vegheze la ceea ce se întâmplă postbelum.
Cu afluenţi cognitivi din Prigogine (autorul Sfârşitului certitudinii), Hawking sau Heisenberg, George Cristian Maior explorează, pe un număr considerabil de pagini, adjectivarea Americii ca excepţionalitate şi probabilitatea ca ea să rămână solitară pe un glob ce atestă, deja, atributul policentrismului. Practic, la configuraţia actuală a planetei, o mulţime de tensiuni apar din situarea faţă de SUA, demonizată de unii, socotită far călăuzitor pentru celelalte naţiuni, de către alţii. Nu ne mirăm că un Melville putea să scrie, în tinereţe, că poporul ales e cel american, spre oripilarea raţionaliştilor politicii. Astăzi, însă, contestatarii „farului” se înmulţesc şi chiar naţii europene, respectiv aliate, îşi manifestă mefienţa faţă de anumite pretenţii hegemonice. Reţinem un exemplu cules din celebra carte a lui Robert Kagan, Despre paradis şi putere, centrată pe menţionata alianţă, în care metafora de colosal succes era că paşnicii şi sensibilii europeni ar fi de pe Venus, în timp ce războinicii americani de pe Marte.
Oricum, ceea ce propune George Cristian Maior e un meliorism cu o solidă ancorare pragmatică ce nu exclude defel rafinamentul comportamental. El se referă la necesitatea de a se abandona ideea de puncte fixe, iar forţa statului, indenegabilă, să fie coroborată cu noi forţe dinamice, transfrontaliere, cum ar fi cele informaţionale. „Ne-am apropia astfel cu un pas, poate – remarcă el – de înţelepciunea asupra pierderii căreia atenţiona T. S. Eliot în Stânca, acea înţelepciune pe care o dobândeşti odată ce încerci să suprapui cu măiestrie nenumăratele hărţi ale frînturilor de cunoaştere ce se generează în permanenţă şi înţelegi că a căuta o suprapunere unică, universal valabilă, echivalează cu tentativa – sortită de la bun început eşecului – de a cartografia norii. Mai ales prin punerea în dubiu a posibilităţii cunoaşterii absolute, o astfel de gândire strategică izvorâtă din înţelepciune ar trebui să contribuie la reducerea incertitudinii, care ne va apăsa şi în viitor în ceea ce priveşte construcţia stabilităţii şi a ordinii pe care ni le dorim”. Să admitem că nu vorbim, aici, de un orizont volitiv tehnicist, ci de un vechi şi respectabil deziderat umanistrenascentist. Pe un mapamond mai puţin seismic social, politic şi economic, ar putea înflori educaţia, artele şi concordia, în general.
Conceptele viitorului comun al speţei dobîndesc o asemenea relevanţă încât practica tradiţională, contextuală, devine o „mică politică”, urmând ca „marea politică” să respingă, cum făcea Nietzsche, atât stânga cât şi dreapta, pentru a restaura demnitatea cetăţeanului, ca Fiinţă pur şi simplu, demnitate grav afectată de atâtea experimente istorice. Ideea nietzscheană, de a echivala morala cu politica, avea să-şi demonstreze validitatea în anii totalitarismelor (nazismul şi comunismul), când motivările politice au atins orice aspecte, numai pe cele morale, nu. Adevărul nu e fatalmente contextual, după cum a demonstrat, spre pildă, Jürgen Habermas scriind Unitatea raţiunii în diversitatea vocilor ei.
Din nou o surpriză plăcută – impropriu zis surpriză, căci acesta e stilul abordării autorului, stil, cum ştim, superpozabil omului însuşi, acela racordat constant la inepuizabilul şi înţeleptul bazin cultural ca zestre a omenirii – ne oferă analistul când consacră un eseu extins lui Isaac Asimov. Această secţiune e nouă faţă de precedenta ediţie a cărţii (2009), revăzute şi, cum se vede, adăugite, şi explorează intensiv scenariul din seria Fundaţia a lui Asimov, unde un personaj concepe o teorie supremă unificată a cunoaşterii, inventând psihoistoria, simbioză a istoriei, psihologiei, sociologiei şi statisticii matematice. Morala incitantului eseu este că predictibilitatea e relativă, şi, ca atare, şi controlul unic e discutabil. Intervenţiile lui George Cristian Maior, dincolo de domeniul său particular de studiu, în arena expresivităţii, îl recomandă ca pe un ponderat, în sens clasic, ca pe unul care ştie că ideaţia proprie trebuie să corespundă unor comandamente interioare, altfel spus – şi asta e o concepţie dragă criticului literar – discursul să se suprapună unei emoţii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara