Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Drumului îi stă bine cu... călătorul de Vasile Spiridon

De mai multă vreme se vehiculează ideea că romanul de călătorie, și cu preponderență cel citadin, și-a trăit traiul și și-a mâncat mălaiul de drum. Așa după cum s-ar fi cam stins, pentru lumea prea grăbită de astăzi, și atracția scriitorilor pentru trasee pitorești și popasuri cu odihnă, ospețe și povești. Ceea ce nu înseamnă că romancierii au făcut harta sul, ci doar că au pus-o în cui (dar nu ca pe instrumente) și că o reinterpretează altfel, cu darea a câțiva pași înapoi, pentru a lua distanță față de un anumit fel al deambulării. În timp ce profesiunea cartografilor, ce ține de domeniul tehnic, a rămas aceea de a reduce petele albe de pe orice fel la hartă și de a contura spații reale cât mai precise, literatura întreține pasiunea pentru interpretarea hărții difuze, a cărei suprapunere peste datele topografice și compararea stricto sensu cu acestea devin inutile și neavenite în sfera ficțiunii.
Ar putea fi adusă în discuție, în urma acestor considerente, și opoziția clasică între logica funcțională a călătoriei (aceea a liniei drepte, a celui mai scurt drum între două puncte) și logica sinuoasă a plimbării, supusă fanteziei și inspirației de moment. Scriitorii contemporani apreciază nu doar avantajele practice datorate vitezei cu care ne putem deplasa, ci și un fel de estetică cinetică, pe care această viteză o face posibilă. Este ceea ce adaptează tradiționala meditație heracliteană asupra devenirii la (post)modernitatea deplasării cu mare viteză în spațiu. Prin urmare, relația literaturii cu locurile și cu drumurile rămâne o temă de scris și interpretat, arhitectura urbană încă făcând parte dintr-un traseu biografic (cel mai adesea), sau servind drept cadru al întâmplărilor narate.
Culegerea de comentarii critice, făcute în majoritatea lor la traduceri în limba română, Hărți din cărți. Orașe, anotimpuri și rătăciri în romanul contemporan (Ed. Tracus Arte, 2016), pe care o realizează Simona Vasilache, vine să confirme cele scrise mai sus și urmărește trei direcții de dezvoltare a analizelor: centrul, periferia și drumurile. În primul capitol, intitulat „O săptămână în capitale”, se trasează un itinerar prin câteva capitale europene: Londra, Bruxelles, Paris, Viena, Roma, București și de aici în Orientul Mijlociu, la Ierusalim. Desigur că există unele romane, precum Imperfecționiștii, de Tom Rachman, unde localizarea nu este fixată doar într-o singură capitală. Capitolul median, „Câteva anotimpuri în provincie”, surprinde prezența sezoanelor în unele romane contemporane a căror acțiune este plasată departe de viața metropolitană. În ultimul capitol, „Drumuri vechi și noi”, se adună comentarii la alte cărți, unde sunt refăcute drumuri prototipice, începând de la epopei sau de la Cartea sfântă și ajungând până la cărți ale călătoriilor în jurul camerei, ale rătăcirilor în viața cotidiană, diurnă. Deopotrivă sunt însumate la cuprins și acele cărți de voiaj spre tărâmuri îndepărtate sau spre noi înșine, acolo unde apar premisele pentru (re)nașterea inocenței, a acelei povești tăinuite în fiecare dintre noi. Și aceasta pentru că pe Simona Vasilache o interesează, de obicei, să citească despre călătoriile făcute de unul singur, nu în cuplu sau în grup.
Dar autoarea citește și cărți unde călătoriile se efectuează mergând și stând locului. Bunăoară, Memoria frunzelor moarte, de Marie-Hélène Fabra Brătianu, este o carte de formare, cu transcrierea unei astfel de experiențe. Aici se nutresc visuri ale scriitoarei, ale familiei, ale altora, care nu se pot opri să se joace de-a cum ar fi dacă ar fi sau dacă ar fi fost („Memoria frunzelor moarte e o încercare de a-i înțelege pe cei pe care i-ai pierdut, de a-i face să vorbească după ce nu mai poți să-i întrebi” – p. 66). Nu lipsește nici savoarea înăbușită de neliniștea tipică sfârșit-începutului de secol. Decupajele măresc detaliile și învăluie esențialul unor evenimente care se precipită și al unor oameni cu simțul nuanțelor, ce îngăduie să le simți pentru o clipă misterul („Trăiești lângă ei, ca lângă niște cunoștințe întâmplătoare, de felul celor întâlnite la petreceri, îți încurci imaginația în ițele complicate ale vieților lor, și-apoi îi părăsești, chiar când totul devenise interesant” – p. 55).
Muzica înghițită, de Christian Haller, narează despre felul în care ajunge să-l intereseze Bucureștiul pe un scriitor elvețian, a cărui mamă a copilărit în România, în anii îndepărtatei la belle époque. (Văzând titlul și raportându-l la capitalele despre care tocmai am citit, mi-a venit în gând, datorită paronimiei, sugestiva definiție dată arhitecturii de Schelling, considerată a fi muzică înghețată.) Îmbătrânind și, mai cu seamă, știind că boala Alzheimer îi șterge treptat amintirile, dinspre cele recente spre cele mai vechi, o anumită doamnă S. își roagă fiul să plece în fostul „mic Paris” (aceasta nu înseamnă că între timp ar fi ajuns „mare”), pentru a confrunta la fața locului poveștile de demult, din copilăria sa, cu imaginile proaspăt culese. Am adus în discuție acest roman pentru a da un amplu citat care mi se pare elocvent atât pentru ceea ce o interesează cu preponderență pe Simona Vasilache în comentariile sale, cât și pentru stilul agreabil, plin de sugestii poetice, în care ea scrie: „O flașnetă care face poze, așa pare cartea, un șir de scene din filmul mut, cărora li se adaugă apoi coloana sonoră a unui timp întârziat cu mai bine de cincizeci de ani. ș...ț Așadar, o Românie-colaj, făcută din fotografii mișcate, scoase din cadrul lor, pentru a se potrivi în conturul unei fantome familiale. Ca nălucile, România mamei naratorului nu mai are consistență, ci păstrează doar amintirea că a avut odată corp, că a existat cândva de-adevăratelea. Peste dagherotipiile de altădată trece astfel, ca un creion chimic pe foaia de deasupra unei monezi, imaginația, reactivată, de copil care compune alte chipuri, alte peisaje. Cartea întreține un joc subtil între felul în care se schimbă, ca într-o dioramă, realitățile cunoscute cândva de mamă în mintea fostului copil hrănit cu povești și transformările reale, cunoscute de România după al Doilea Război Mondial, pe care același fiu plecat în recunoaștere le va constata pe viu. Peste tot, într-o țară cu un trecut șubrezit, ținut în viață cu efort, asemeni amintirilor amenin- țate de uitare, va vedea urme amestecate, fantome și spectre. Fantomele sunt ale modernității ruinate, care s-a străduit să nu moară, să rămână în fâșiile de fost tapet, în faianța trandafirie, crăpată de vreme, în ochiurile tot mai destrămate ale perdelei” (pp. 39–40).
Cartea de față o apreciez a fi alcătuită sub forma unui caleidoscop care compune, din unghiuri diferite, un același model narativ generat de ipoteze, dorințe, introspecții, reverii temporale și incursiuni sau evadări în ținuturi îndepărtate. Cel mai adesea, se compară și se judecă epoci, țări și orașe din partea numeroaselor personaje ce decupează fâșii de realitate din diferite hărți. Istoria este rescrisă mereu altfel prin jocul implicării ori al luării distanțelor, problemele de raportare rămânând aceleași pentru fiecare personaj în parte. Făcând bucle imprevizibile, destinul li se împlinește sau nu, iar această urzeală complicată a lui în scenariile despre altă lume, aparent foarte îndepărtată, îi produce Simonei Vasilache la lectură o firească empatie.
În urma unei parcurgeri de gradul al treilea, pe urmele Simonei Vasilache, a multiplelor trasee narative propuse în cele aproape 50 de cărți, aș putea emite câteva considerente ce s-ar putea verifica în parte la fiecare dintre ele, în virtutea structurii caleidoscopice la care mă refer. Astfel, reînvierea trecutului poate conferi firescului existențial o șansă de manifestare „prin delegație”, dar nu regresia temporală interesează neapărat pe cei veniți din spații diferite, cu povești diverse. Ei percep trecutul diferit, până la a-l deforma și, în fapt, la a-l ficționaliza prin valențe ce țin de poetica reveriei. Dacă își dau seama că destinul îi conduce într-o direcție nedorită, își silesc imaginația, prin jocuri proiective, să refacă mersul vieții așa cum cred că ar fi trebuit să fie. Personajele își întretaie drumurile prin țări îndepărtate, dorind să regăsească în noua geografie o atmosferă familiară, adecvată rezolvării problemelor existențiale pe care le acuză. Ele își creează astfel iluzia că trăiesc într-o lume mai mică, mai sigură, ce le conferă senzația că se simt peste tot acasă. Cedarea la capriciile sau intermitențele inimii le abat de la itinerarele certe înspre o lume a mizelor nesigure, a experiențelor insolite pentru care chiar cred că merită să sufere.
Prin textele critice din Hărți din cărți. Orașe, anotimpuri și rătăciri în romanul contemporan, Simona Vasilache nu are ambiția să ne ofere o hartă fără pete albe, cu care să nu ne rătăcim pe itinerarele propuse în romanele analizate. „De la orașe și străzi, la peripluri cu destinație surprinzătoare, la destine pe care locurile și traseele le scriu și le rescriu, și înapoi la case și la secretele lor, am vrut, într-o ordine care nu este nicidecum exemplară, să arăt noile legături ale literaturii de azi, din mai multe limbi ale lumii, cu realitatea schimbătoare și înșelătoare a teritoriilor realimaginare” (p. 115) – se afirmă în Epilog. Este motivul pentru care autoarea nu crede într-o încheiere mai bună a cărții decât citând poezia prin care poeta poloneză Wislawa Szymborska și-a pus punct vieții și scrisului: „Îmi plac hărțile, pentru că mint/ Pentru că nu te lasă să ajungi la adevărul greșit/ Pentru că îmi pun dinainte, deplin și firesc/ O lume care nu-i de pe lumea asta” (Ibidem).
Călătorului îi stă bine cu drumul, dar și reciproca este valabilă: drumului îi stă bine cu călătorul. Oricum, se mai spune și că o călătorie face cât zece cărți citite. Simona Vasilache a citit pentru culegerea de față aproape 50 de cărți, ceea ce echivalează cu mai mult de cinci călătorii în lumea imaginară pentru cei care îi urmăresc hărțile interpretative. Cărților din hărți le stă bine cu cititorul. 

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara