Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Dramele Bucureştiului istoric de Cosmin Ciotloş

Probabil că titlul acestui material - preluat întocmai după cea mai recentă dintre ediţiile întâlnirlor României literare - vă poate face să visaţi în voie la poveşti de capă şi spadă, la răpiri misterioase, la prăbuşiri neaşteptate sau la urmăriri la pas pe străduţe întunecate. Ceea ce nu e tocmai alături de adevăr. Numai că în rolurile principale nu se află floretişti redutabili ori vânători de recompense, ci din ce în ce mai numeroase monumente urbane ameninţate de masivele şi inesteticele construcţii corporatiste. Printre monumentele şi zonele cu semnificaţie culturală prejudiciate se numără: Catedrala Sfântul Iosif, Biserica Armenească, zona vechii Curţi Domneşti, Piaţa Palatului, Berăria Gambrinus etc. Adică aproape toate reperele prime ale oricărui individ îndrăgostit de Bucureşti. De - o ştim de la Mateiu - adevăraţii Bucureşti.
Acestea fiind datele problemei, discuţia desfăşurată la Clubul Prometheus în 11 aprilie, la ora 19.00, la iniţiativa revistei România literară, nu ar fi putut oferi - practic şi instituţional - soluţii categorice. Nici nu ar fi fost de dorit aşa ceva: de când lumea, nuanţările strategice au fost cu mult mai eficace decât orice revoluţie zgomotoasă şi bine intenţionată. Iar participanţii la dialog au demon­strat-o cu asupra de măsură: Barbu Cioculescu, Simona Cioculescu, Victoria Dragu-Dumitriu, Ştefan Cazimir, Andrei Pippidi, Mihai Zamfir, Peter Derer, Nicolae Noica, Doina Jela, Pavel Şuşară. Plus un public care umpluse sala. Plus in corpore, redacţia României literare: Adriana Bittel, Daniel Cristea-Enache, Simona Vasilache, Cosmin Ciotloş. Plus - şi mai ales - moderatorii discreţi şi avizaţi ai întâlnirii: Ioana Pârvulescu, Gabriel Dimisianu, Alex. Ştefănescu.
Este evident că o asemenea provocare stătea sub umbra destul de riscantă a militantismelor şi a partizanatelor emoţionale. Este, în schimb, admirabil că întâlnirea s-a salvat excelent de această ameninţare. Soluţiile făţişe, de protest deschis sau de marş civic, se dovedesc, în anii din urmă, contraproductive. Atât la nivelul teoriei, în care advertising­-ul a pierdut deja competiţia cu PR-ul, cât şi la acela, zdrobitor, al faptelor. Civismul - oricât de nobil ar fi el - rămâne, pentru autorităţi, un banal şi neconvingător exerciţiu romantic.
Aproape imposibil de rezumat, intervenţiile invitaţiilor au izbutit să configureze, atât independent & complementar, cât şi global & reticular, câteva traiectorii pe de-a-ntregul pragmatice. Neavând nici pretenţia unei reproduceri exacte (infructuoasă, în fond), nici pe aceea a sistematizării unor puncte de vedere relativ eclectice (la fel de lipsită de efect) să încercăm un minimal tur de orizont. De dragul atmosferei şi al numelor grele care s-au pronunţat în această problemă aparent epidermică. Specificul destul de instabil al Bucureştilor, etalând - de când lumea - case mici locuite de oameni tihniţi, a fost invocat încă de la începutul serii de Barbu Cioculescu. Linii de forţă sau linii mediatoare erau, se pare, greu de găsit chiar şi în idilicul interbelic. Că uniformizarea produsă în anii regimului comunist a fost extrem de nefastă, nu e un secret sau o revelaţie pentru nimeni. De-a dreptul tragic mi se pare a fi faptul că dărâmarea bisericilor sau raderea completă a unor cartiere (Evreiesc, Izvor) a dat startul unui soi de iconoclasm istoric şi arhitectonic.
Profesorul Ştefan Cazimir a nuanţat - cu exemple şi cu umor, desigur - rădăcinile tuturor acestor anomalii prin depistarea a trei tipuri de crize care destabilizează drumul unui proiect de la autorităţile publice până la societatea civilă. Succint, putem vorbi despre o criză de transparenţă, despre una de autoritate şi despre una de bani. Periplul documentar al celebrei statui a lui I.L.Caragiale mutată periodic din Piaţa Universităţii în scuarul de pe Maria Rosetti. Credeţi-mă pe cuvânt, procesele verbale întocmite de oficialii Primăriei par ieşite direct de sub mâna autorului Scrisorii pierdute.
O altă criză, mai subtilă, dar având consecinţe mai concrete, semnalată de Victoria Dragu-Dumitriu, se arată a fi aceea a formelor clasice de protest. Fie că sunt inscripţionate pe bannere, fie că sunt lipite pe stâlpii Capitalei, lozincile se dovedesc tot mai greu operante. Tot astfel cum, din relatările lui Nicolae Noica, cunoscut specialist în istoria construcţiilor, în faţa unor investiţii de zeci de milioane de dolari, posibilitatea refuzului de-a elibera o autorizaţie de construcţie se evaporă pe loc. Problemele financiare nu înseamnă numaidecât deficit, ci şi - glumind puţin - exces.
Şi tot ca o butadă trebuie luată observaţia criticului literar Mihai Zamfir, care vede în degradarea Bucureştilor o şansă oferită scriitorilor citadini. La urma urmelor, multe dintre zonele pe care le îndrăgim le-am întâlnit, pentru prima oară în câte-o carte. Pornite din literatură, unele se vor întoarce - din păcate - pentru totdeauna, acolo.
De la arhitectul Peter Derer a pornit remarca potrivit căreia, paradoxal, nu de specialişti are nevoie Capitala, nu de arhitecţi care să aprobe sau să inoveze, ci de o solidarizare civică şi (obligatorie această conjuncţie) instituţională. Bucureştilor le lipsesc bucureştenii. Adică acea categorie definită de Ioana Pârvulescu după un cu totul alt criteriu decât buletinul de identitate: acela al iubirii pentru acest oraş. Nu e de mirare că, dintr-o atare perspectivă, majoritatea bucureştenilor sunt adesea născuţi şi trăiţi altundeva. Ştim doar, dragostea se cultivă în timp.
O poziţie prin forţa lucrurilor interesantă ocupă Ministerul Culturii, reprezentat la întâlnire de Virgil Niţulescu, secretar de stat. Şi nu neapărat, aşa cum folclorul tinde să acrediteze deja de multă vreme, din pricina eternei lipse de fonduri, ci pentru că în asupra clădirilor pe care nu le deţine în proprietate, numitul minister nu are nici un drept. Nici măcar pe acela al restaurării sau al supravegherii din urmă. Cazul statuii Regelui Carol I, care nu poate fi reamplasată în Piaţa Palatului din pricina litigiilor existente între moştenitorii lui I. Mestrovic, e emblematic.
Altminteri, ce se întâmplă, se cam ştie din auzite sau din presă: clădiri vechi şi elegante, ţinând de memoria culturală a acestui oraş, sunt lăsate în paragină sau ascunse după sediile înalte ale unor companii multinaţionale. Pe locul fostului Teatru Naţional s-a construit un hotel vitros care nu mai respectă decât minimal cerinţa de a reproduce modelul iniţial. Centrala Piaţă a Revoluţiei se va procopsi cu o nefastă parcare subterană. Şi tot aşa. Toate acestea se petrec după un sistem, dar nu cu o rigoare şi cu un bun-simţ la fel de sistematice. Ce e, după toatea acestea, de făcut?
Singura cale eficientă (s-a observat exact şi unanim) este aceea a strategiilor bine calculate, a unor campanii întemeiate pe argumente şi cercetări, nu pe sloganuri. Fie că va fi vorba despre amplasarea unor plăci memoriale, fie că se vizează crearea unor hărţi online ale Bucureştilor de odinioară, fie că se vor edita albume sau se vor restaura clădiri, fie că se vor pune la punct instituţii şi proiecte tot mai puternice, lucrurile arată a se mişca, fără nici o îndoială, în direcţia corectă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara