Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Dramele Balcanilor și emblemele sale de Gheorghe Mocuţa

Ghidul supraviețuirii poetului
Marian Drăghici scrie o poezie epică, aureolată de iluminări metafizice și contaminată de iluzia ratării într-o atmosferă de „densă rumoare balcanică”. E un lirism abrupt, traversat de suferința pierderii celei dragi; un roman al rememorării, cu lungi capitole-poeme, presărate cu motive ce revin cu o tipică ostentație a sudului, conturând o artă poetică a exorcizării traumei. Omul de sub vremi scrie la Ghidul supraviețuirii poetului numai atunci când îl vizitează îngerul. Scrisul său are însă și o conotație diabolică pentru că „atârnă/ prea mult de calitatea inspirației unui motan negrunegru”, pe numele său Garabet. De unde și pledoaria pentru o confesiune dedublată, dureroasă și sinceră.
Temele preferate sunt Moartea (amenințarea Lunetistului), războiul, bătrânețea, beția ca refugiu, supraviețuirea și întâlnirile cu prietenii (printre ei, Iova, revine mereu, dar și Bocșa), iar motivele sunt: nelipsitele animale de companie (câinele Carl Gustav și motanul Garabet), apoi sfoara ca „realitate palpabilă”, dar și metafizica sforii („Metafizica sforii e moartea prin spânzurare./ amorul ei uleiul de candelă,/ flacăra mistică, pâlpâitoare.”) sau perspectiva bătrânului sforar („Sfoară carne și sânge/ iată cocktailul zilei,/ de buzunar”). Dar și cocoșul de tablă, birtul, „păhăruțul”, urletul, Biblia, peștele mistic. Ca și în cazul lui Ion Mureșan, alcoolul e un refugiu și un catalizator al lirismului, o temă inevitabilă. Încât te întrebi unde se termină conștiința confesiunii lirice și unde începe sentimentul ratării în spațiul dâmbovițean.
Fără a fi la zi cu teoriile scriiturii, indiferent la „evoluția” literaturii, poetul pare mai degrabă sedus de un discurs inspirat de suprarealismul locului: „Caracal, Sighișoara mea”, spune el, cu umor fin. Există în poemul Lunetistul un fatalism al așteptării conștiente, în raza de bătaie a lunetistului, dar și o luptă crâncenă, prin scris, cu moartea. Opțiunea rămânerii în spațiul autohton echivalează cu acceptarea destinului și rescrierea lui. Apelul la parabola biblică a poemului scris de Isus pe țărână, prelungește agonia bătrâneții, a resemnării, a încercării, a condiției: „Ce anume a scris/ nu vom ști niciodată./ Cum nu știm/ unde se ascunde lunetistul./ Cum nu știm atâtea și-atâtea.”
Ilustrarea conceptului „neputinței de a scrie” se confundă cu dezeroizarea personajelor din jurul său. Asemeni universului poeziei lui Liviu Ioan Stoiciu, avem de a face și aici cu reformularea unei mitologii difuze, a spaimelor și misterelor existenței.
În al doilea poem, Caracal, Sighișoara mea, poetul lui Marian Drăghici e suspendat între supraviețuire și evadarea în alcool, însoțit iarăși, ironic, de animalele care creează o atmosferă specială:
„Aceste versuri mișcându-se încet ca niște funduri/ de rațe împietrite în lumina lunii/ între sunetul unei împușcături/ și ecoul ei,/ spun că motanul negru Garabet -/ deh, ochi mare, verde/ ascendență armenească -/ merge pe ape după inspirație// Motanul negru Garabet/ brusc citește Biblia cu unicul/ său ochi, mare, verde,/ dă colțul străzii, hoinărește/ pe acoperișul de tablă fierbinte/ în căutarea inspirației.// Nu, dumnealui nu e cult./ Tânăr scuipase pe clasici, moderni, postmoderni/ însă viața de motan negru-negru/ l-a învățat mult mai mult. (...) În cadru/ la o masă simplă de lemn/ cu flori de stepă în cană,/ în absența stăpânului dus cu prietenii la păhăruț/ bătrânul meu câine credincios Carl Gustav/ scrie la Ghidul supraviețuirii poetului./ Numai că/ puțin îi pasă poetului de Ghidul supraviețuirii./ Poetului îi pasă bineînțeles de păhăruț./ El spune, Doamne/ îndepărtează de la mine păhăruțul acesta/ în care a scuipat deja moartea.”
El adună „vreascuri pentru o carte” în orizontul de așteptare al tragediei și ororilor războiului din Balcani, notează întâmplătile revelatoare sau mistice (călugărița care l-a fotografiat pe Dumnezeu, mărturisirea lui Tarkovski pe patul de spital, scena împușcării băiatului de zece ani din Sarajevo) și își rememoreză scena descoperirii lui Dumnezeu în copilărie:
„Dumnezeu este spargerea stropilor/ pe frunze mari și mici fără gust,/ îndulcirea lor cât durează/ o ploaie piezișă de vară.// Este uguitul de atunci al/ al turturelei la cișmea/ pentru macul de iunie,/ pentru urzica de august,/ pentru combinatul de porci/ din Caracal Sighișoara mea.// Este inima cât un purice/ a unui copil surprins de furtună/ vara pe malul apei/ sub o salcie răsucită de vânt.// El spune Doamne/ stropilor de ploaie sparți pe frunze,/ el spune Jesus/ cărășeilor aurii zvârliți în iarbă.”

Condiția poeziei și a corectitudinii lirice
În poemul următor, Nimic decât poezia, peștele mistic@ madama lui Iov, poetul caută salvarea în râsul homeric, într-o despărțire trivială de trecut, și nu în poezie și frumusețe. Paralel cu drama lui Iov, care își blestemă viața, poetul dezvoltă un episod absurd în care soția tânără și sănătoasă face pactul cu diavolul. În discursul-hologramă intră din nou o întâmplare mistică: descoperirea îngerului în fotografia unui copac bătrân. Dar și căutarea soluției supraviețuirii:
„Căutați musai intimitatea unui arbore/ bătrân-bătrân./ Vizitați-l în tăcere dar cu vizibilă/ oricât de discretă, bucurie./ Luați masa împreună,/ fotografiați-l când și când./ Aduceți fotografia lui în casă./ Copiii voștri la timpul lor să procedeze la fel./ Copiii copiilor voștri așijderea./ Astfel veți supraviețui guvernelor/ sărăciei și pierderii celor dragi.”
Pentru Marian Drăghici condiția poeziei vine din „întunecata condiție de fruct uman” și din sfidarea regulilor. Poemul Ukulele descrie experiența exotică a poetului în barurile din Lima, însoțit de poemul „psihopomp, auster”. Un delirium liric recondiționat de aburii băuturii. Abrupt, vulgar, încâlcit, firul poemului e întrerupt cu „vom reveni” și „va urma”, aruncându-l pe cititor în vertijul unui carusel ce nu se mai oprește. Alteori, poemul ia alura unui eseu imaginar ce se organizează în jurul unui punct fix, „al lumii rotitoare”, preluat din materialul reciclabil al propriei arhive poetice.
Confesiunea unei noi experiențe dinamitează vechea poezie de care se dezice, însușindu-și destinul unui „cal căzut/ într-o fântână/ seacă/ din Balcani”. O imagine emblematică a ratării, prin care își provoacă demonii, în loc să-i îmblânzească. Nemaiavând ce pierde, el nu acceptă resemnarea și e gata de contraatac. Confesiunea agitată e pătrunsă de luciditatea posttraumatică, iar reportajul autobiografic pendulează între sarcasm și disperare. Devine țipăt.
O altă imagine-simbol care contrastează cu amenințarea morții e cea a cocoșului de tablă:
„Sunt/ cocoșul/ de tablă/ de pe casă.// De pe o casă/ veche din Balcani./ Atât de plat,/ de tăcut,/ sunt mormântul,/ apocalipsa/ vocilor plafonate mici,/ a momițelor de arici.// Iarna-vara/ pâlpâie în mine/ sfântul./ Iarna vara/ scârțâi și nici nu-mi pasă.// Dar scrisul ăsta/ e maimuța artei mele.”
În discursul alunecos, tăios, înșelător al poetului, Gabriel Nedelea descoperă, pe bună dreptate, filiații argheziene și mazilesciene. Ghidul supraviețuirii poetului e o mărturie eclatantă a luptei ființei cu moartea și cu propriul destin. O cale firească a spiritului conservator care refuză înstrăinarea și nu se lasă sedus de lamentații.
Poemul final închinat lui Nino Stratan, Caii de la biclă sau re-capitularea adâncește această experiență și evocă, dincolo de orizontul ratării, anii când a scris „poezie sub teroare.”
Republicarea după două decenii, a acestui volum nu doar sporește „iluzia îndreptării” – a corectitudinii lirice –, dar repune în chestiune dialectica limitelor verbului și extensia fragilului echilibru al ființei în spațiul dunărean, balcanic.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara